Pseudologia Fantastica

Fabian Anton Official Site

Ruxandra Țiple – EXISTĂM MAI ALES ÎN POVEȘTILE PE CARE NU LE SPUNEM

Suntem, într-un fel sau altul, alcătuiți din povești. Din întâmplări. Din ratări. Din poveștile prezentului, din cele pe care ni le imaginăm și, cel mai des, din toate poveștile nespuse. Existăm doar prin intermediul poveștilor.

Andre Lorde spunea cândva: „În clipa în care, brusc, am devenit conștientă de moralitatea mea ceea ce am regretat cel mai mult mi-au fost tăcerile… Tăcerile ce nu m-au protejat și care nu te vor proteja nici pe tine.”

Incapacitatea de a ne istorisi relevă amplitudinea procesului de dezumanizare individuală  și  crează un precedent care setează bazele unui context favorabil pentru abuzul de putere, demagogie, divizare si ignoranță.

Observăm cu toții astăzi, mai ales în actualul context politic și social, cât de facil este să naști un discurs ce-l dezumanizează și denigrează pe cel de lângă tine.

Însă nevoia de a ne face auziți implică și disponibilitatea de a asculta deoarece, în momentul în care ne oferim șansa de a-l asculta pe cel de lângă noi,  ne oferim de fapt șansa de a descoperi lucruri noi.

Fiindcă majoritatea învățăturilor pe care le deprindem de-a lungul vieții vin din interacțiunea noastră cu  viziuni diferite, uneori chiar fundamental opuse.

Știm bine că, dacă ne înconjurăm de persoane care au aceleași viziuni ca noi, dacă citim doar carți care ne întăresc propriile idei, dacă urmărim același programe TV și frunzărim aceleași site-uri, de fapt ne validăm propria viziune asupra lumii. Iar asta ne limitează capacitatea de înțelegere, de a empatiza, și ne atrage într-o existență narcisită.

Ne raportăm egocentric și automatizat la toate cele din jurul nostru și asta ne face să credem că nevoile și emoțiile noastre determină prioritățiile lumii.

Ce simplu ne este să-l privim pe celălalt ca fiind diferit. Ce simplu ne este să-l antagonizăm. Întodeauna ne-a fost mai ușor să-i părăsim pe ceilalți decât să-i înțelegem.

Iar rolul poveștiilor este tocmai acela de a-i face pe toți cei care își trăiesc proprile singurătați și realități, să înțeleagă că fiecare dintre noi, într-un fel sau altul, este, de fapt, singur.

Că de fapt singurătatea ne poate apropia.

Doar ea ne poate face să înțelegem că toate barierele pe care le-am clădit în jurul nostru sunt ridicate pe convingeri născute din frică și din neliniști, nu din iubire și acceptare.

Și, cu toate acestea, de cele mai multe ori, toate poveștiile care ar fi putut să ne umanizeze, să distrugă anumite stereotipuri sau clișee, rămân nespuse. Rămân nespuse tocmai pentru că cei care le-ar putea istorisi preferă să tacă pentru a nu fi priviți ca fiind diferiți.

Abia într-un astfel de moment trebuie să-și facă simțită prezența scriitorii și artiștii. Doar ei au menirea de a istorisi poveștiile celor care nu și le pot șopti singuri.

Fiindcă, în definitiv, un scriitor își merită renumele doar prin capacitatea cu care observă și ne conectează la lumea din jur. Și astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie  de ei, portavocea celor ce nu se pot istorisi.

Ruxandra Țiple

——————————————-

Ruxandra Țiple este licențiată în Relații Internaționale la King’s College London, unde a urmat și cursuri de Filosofie, Etică și Istoria Religiilor. Deasemenea, a urmat cursuri de Teatru la Royal Academy of Dramatic Arts (RADA).

MARGAUX (5)

Margaux, cînd am plecat încă dormeai
Pe masă-ți pregătisem crini și ceai
De pe noptieră picura ușor
Vioara lui Wells pe pături și covor
Dar în definitiv nu-mi mai păsa
Ce zi trecea ori ce se auzea
Căci toamna pregătise pentru noi
Convoiul ei de moarte și de ploi
Ce defila tăcut pe sub fereastră
Și-o clipă m-am gîndit la viața noastră
Cea searbădă și mută și amară
Ca orice vis,  ca orice zi de vară
Pe care o aștepți doar ca să apună
Mă întrebam cum de-am fost împreună
Atîția ani fără să fim aproape
Purtam în trup granițe, munți și ape
Dar ne-ntîlneam mereu seară de seară
În sufletul de ceață și de ceară
Pe care-l porți de-atunci în orice vis
Și înainte de-a pleca ți-am scris
Nu mai știu ce, un soi de rugăciune
Pe care s-o rostești cu sfiiciune
Cînd o să mor de vrei să îți apar
Apoi am rupt fila din calendar
Și am ieșit încet, să nu mă vezi
Prin somn te-am auzit ce blînd oftezi

Margaux, cînd am plecat încă dormeai…

MARGAUX (4)

A fost aseară Anaïs la mine
Am băut vin, am ronțăit prostii
Am pus un Bergman, te-am bîrfit pe tine
– cît mai reziști așa și ce mai scrii –
Mi-a povestit cum a vrut într-o seară
Să fugă undeva departe-n munți
În vreun cătun cu case mici, din ceară,
Și cu săteni ursuzi, triști și cărunți
Ar fi lăsat în urmă într-o clipă
Tot burgul și trecutul ei ciudat
Dar este greu să zbori doar c-o aripă
Și-atunci, cum fac mai toți, n-a mai plecat
Simțeam încet cum vinul îi dezleagă
Ratările puțin cîte puțin
Și o iubeam, mi-era atît de dragă
Cum povestea și iar ne turnam vin
„Ritul“ se derula ca-ntr-o poveste
Portman din boxe susura încet
Și uite așa nici nu am prins de veste
Că zorii scriau versuri pe parchet
Un timp am stat lipite amîndouă
Sub pătura aceea din cașmir
Și am tăcut să ascultăm cum plouă
Și ca să pot puțin să te respir
Apoi și-a stins și ultima țigară
Și părul și l-a prins cochet în coc
O clipă a privit pe geam, afară,
– geamul i-a oglindit buza de foc –
Și a fugit cu sufletul în cute
Iar eu am strîns și-un timp am stat așa
Gîndindu-mă la cele petrecute
Margaux dormea de mult. Și te visa.

MARGAUX (3)

Draga mea Liv, ce anotimp ne ține
Cît timp vom mai avea și cu ce rost
Orașul plin de măști și de ruine
Nu ne-a fost niciodată adăpost
Ne-am învățat să îmblînzim tăcerea
Să tatuăm pe coapse cețuri mov
De mici simțeam în tîmple adierea
Morții ascunsă-n crinii din alcov
Așa că nu te teme, toarnă-n cupe
Vinul gruzin și haide să privim
Cum ploaia se căznește să astupe
Tot ce am fost cîndva, tot ce-o să fim
Și lasă printre pături să se piardă
Pianul lui Nyman ce de-atîtea ori
Se strecura în noi mocnit să ardă
Cînd rămîneam cu tine pînă-n zori
Și-n rest strivește-ți ziua la-ntîmplare
Soarbe un ceai, citește porcării
Pune-ți surîsul și ieși la plimbare
Prin burgul plin de morți și de copii
Și eu din lumea mea la fel voi face
Deși mi-i-atît de toamnă și tîrziu
Te port mereu precum o carapace
Sărut-o pe Margaux. O să-ți mai scriu…

MARGAUX (2)

Margaux îmi scrie lumea despre tine
Că ești așa și așa și fel de fel
Unii te cred Țarină-n lumi străine
Decapitînd toți conții din castel
Alții jurau că te-au zărit aseară
Pe ciobul unei mări de ametist
Valsînd domol în trupul tău de ceară
Precum Paquin în filmul ăla trist
Lumea îți gravează cîrlionți și funte
Pistrui pe chipul tău cel sidefat
Dar nu e-n nimeni chip să te înfrunte
Și nimeni taina ta nu a aflat
Iar eu te port în fiecare noapte
Oricît mi-ar fi de toamnă și de greu
Și te feresc de toate aceste șoapte
și taci zîmbind în tot sărutul meu
Margaux îmi scrie lumea despre tine…

MARGAUX (1)

E vina mea că mă iubești atît
În zori îmi prind toți fluturii la gît
Și-i las să îmi graveze-n sînii mici
Amprentele de cînd erai aici
La prînz pictez cu sos de mandarine
Pe șold ținuturi limpezi pentru tine
Și o trăsură să le poți vedea
În tihnă și tăcere cît vei vrea
Iar seara șuier îngeri din altare
Să mi se așeze fraged la picioare
Sufletului de ceață și de lapte
Să-i țină de urît încă o noapte
Nu-i vina ta că mă iubești atît…