Pseudologia Fantastica

Fabian Anton Official Site

EXCLUSIV Draga Olteanu Matei: “Nu mă puneţi pe mine parlamentar că nu-s bună de aşa ceva. Fiindcă nu pot să vă mint!”

Interviul de mai jos a fost realizat în urmă cu 23 de ani și a fost publicat, puternic „cosmetizat”, într-una din revistele la modă ale vremii. Îl redau aici, integral, așa cum a fost el conceput, în amintirea acelor zile petrecute împreună cu doamna Draga la pensiunea „Troian” din Piatra Neamț.

Fabian ANTON

AM PLECAT PENTRU CĂ SÎNT SĂTULĂ DE VACARM
ŞI DE OAMENI MEREU PUŞI PE CEARTĂ!

 

Oo anunţasem cu cîteva zile înainte că urma să sosim și ne-a primit bucuroasă deși, după cum aveam să aflăm abia apoi, în urma unor articole „fantasmagorice”, era cam „la cuțite” cu revista la care lucram.
Am aflat-o dezamăgită de tot ce se petrece în ultimul timp în oraşul ăsta în care s-a născut şi s-a format, ascunsă definitiv, la Piatra Neamţ, „Raiul“ său – după cum îl numea.
Şi, abia sosiţi în oraş, realizăm şi noi cîtă dreptate are:
„Eu am apucat alt Bucureşti.
Cînd eram eu copil oamenii aveau respect de sine iar oraşul, deşi nu era atît de dezvoltat ca azi, era de-o curăţenie extraordinară. Străzile erau tot timpul măturate, oamenii aveau bun simţ şi nu aruncau pe stradă nici chiştoace de ţigări, nici hîrtii. Oamenii, pe atunci, iubeau Bucureştiul. Nu spun «Bucureştii» ci spun «Bucureştiul», cum am apucat de la strămoşii mei care au contopit «oraşul» cu «Bucureştii» şi astfel au definit pentru totdeauna denumirea acestor locuri.
Noi locuiam pe Griviţa, la Podul Basarab – ceea ce nu poţi spune că era tocmai centrul oraşului. Dar pînă şi acolo fiecare om, care fie singur, fie că plătea pe cineva, mătura trotuarul, curăţa în fiecare zi, nu lăsa să crească buruieni pe lîngă gard…
Dacă era iarnă ieşeam cu toţii să dăm zăpada.
Azi ce a mai rămas din toate astea?!
În urmă cu ceva ani, dînd peste noi o iarnă crîncenă, am văzut-o pe Teo Trandafir cum ieșise pe post, cu un stilou în mînă şi, arătînd cu stiloul spre cameră, ne spunea că ei nu pot ieşi la dat zăpada pentru că sunt intelectuali.
Ei bine, pe vremea mea şi intelectualii ieşeau la dat zăpada.
Era o armonie şi o mare frumuseţe în Bucureşti.
Bucureştiul meu era un oraş plin de flori, de verdeaţă şi de copaci.
Acum ce să mai văd în Bucureşti? Mizerie? Ţigani? Cîini vagabonzi? Văd zmîngăliturile cu graffiti peste tot? Ei spun ca ăsta-i modul lor de a colora un oraş gri. Nu-i adevărat! L-aş lua pe unul din ăştia şi l-aş picta pe faţă şi pe haine cu spray-ul ăla pentru că mi se pare prea gri! Să vedem, i-ar plăcea?
Şi-atunci să rămîn în Bucureşti ca să ce? Am plecat pentru că sînt sătulă de oameni care nu ştiu să trăiască şi nu ştiu să se bucure de viaţă. Sînt sătulă de vacarmul şi de violenţa străzii. Sînt sătulă de aerul îmbîcsit de praf, de gazele ţevilor de eşapament şi de îmbătrînirea urîtă a unui oraş altădată înfloritor. Şi mă întreb, oare nu cumva fug de propria mea bătrîneţe?

AM MUNCIT ALĂTURI DE PĂRINŢII MEI
ŞI NU MI-A FOST RUŞINE DE ASTA

 

Ne lăsăm duşi pe firul amintirilor şi, de la Bucureştiul de altădată ajungem, cum ar fi şi normal, la clipele copilăriei:
„Am fost singurul copil la părinţi şi, vreme de vreo 20 de ani, singura nepoată a bunicilor mei. Aş fi putut deci să ies o răsfăţată şi jumătate, mai ales că mă iubeau toţi şi, după cum îmi spuneau mai tîrziu, eram «foarte simpatică».
Însă părinţii şi bunicii mei m-au crescut mai sever şi am fost învăţată de mică să-mi fac datoria. Pe mine aşa m-au educat: dacă fac vreo prostie sau spun vreo minciună este musai să o recunosc şi să îndur şi pedeapsa. Totul cu fruntea sus!
Din cauza asta nici în ziua de azi nu mă apuc să vorbesc despre cineva fără a-i spune mai întîi persoanei respective părerea mea.
Ţin  minte că ai mei, de cînd eram mică, mă învăţaseră să-mi aşez hainele şi pantofii la locul cuvenit. Cînd am crescut ceva mai măricică mergeam la moşia bunicilor mei dinspre tată. Acolo erau angajate foarte multe femei ce munceau în casă la curăţenie sau la bucătărie. Cînd ele făceau curat tata îmi dădea şi mie ligheanul şi cîrpa, să fac şi eu ceva. Şi, cu lacrimi în ochi, puneam mîna şi spălam pe jos. Mai încercau mătuşile să-l înduplece pe tata să mă lase în pace dar el nici nu vroia să audă. Spălam deci podelele aşa cum puteam iar în spatele meu venea femeia şi făcea cum trebuie. Iar taică-meu mă lua în braţe şi mă lăuda: «Bravo! Vezi ce frumos ai făcut?»
Aşa am fost educată!
Apoi, cînd a venit războiul, am rămas numai cu hainele de pe noi. Eram săraci lipiţi pămîntului, am făcut foamea şi am trecut print-o mulţime de situaţii grele. Ţin minte că eram deja actriţă, începuse să mă cunoască lumea. Însă cîştigam pe atunci foarte puţin. Într-o zi am vrut să pun nişte gogoşari. M-am dus la piaţă, mi-am cumpărat cele necesare şi, cînd să mă urc în tramvai, mi-am dat seama că nu am bilet şi nici nu mai am nici un ban în buzunar. Şi-atunci am luat sarsanaua cu gogoşari pe umăr şi am plecat, pe jos, cu ea spre casă. Cînd am traversat podul Basarab a trecut prin faţa mea un ofiţer care mi-a tras un salut la chipiu de nu s-a văzut om cu om.
Am muncit alături de părinţii mei şi nu mi-a fost ruşine de asta.“

 

EU ÎMI PERMIT, LA VÎRSTA ASTA, SĂ SPUN CĂ AM AVUT TALENT.
DAR PÎNĂ ACUM, N-AM PREA AVUT CURAJ! 

 

Drumul doamnei Draga spre actorie a fost făcut treptat, domol, avînd în gînd doar un singur ţel: să slujească publicul cît mai bine.
Am considerat de la început că Dumnezeu m-a ajutat şi mi-a deschis toate drumurile să mă pot manifesta. Încă de mică ai mei au descoperit că am talent. Ei aşa spuneau. Şi nu erau singurii.
Pe atunci, să devii artist era puţin dincolo de normele de bună conduită în societate. Artiştii erau priviţi cu alţi ochi. Însă tatăl meu a ţinut foarte mult ca eu să-mi manifest talentul şi, uite aşa, pe la 12 ani am început să pun în scenă, la şcoală, fel şi fel de piese de teatru. Profesoarele se implicau din punct de vedere artistic şi-mi creau toate condiţiile.
Ceva mai tîrziu, pe la 16-17 ani, conduceam Ansamblul Armatei de la Braşov. Nu mi-a trecut nici cînd prin cap să mă fac actriţă. Eu vroiam să fiu dansatoare în Ansamblul Armatei. A venit o comisie de la Bucureşti, m-au văzut dansînd şi au vrut să mă angajeze pe loc.S-a opus însă mama care a zis: «Întîi să faci o facultate! Dacă, după ce termini, vrei în continuare să faci asta poţi să o faci!»
Pînă la urmă am dat examen la Cinematografie şi am intrat.
Ţin minte că selecţia a fost foarte dură. Eram cam 1 700 de candidaţi şi am reuşit 18. Din aceştia, la finalul primului an, am rămas doar 4.
Pe vremea aceea nu puteai să te numeşti actor pînă nu treceai de examenul anului 3. Cei care cădeau atunci la actorie aveau posibilitatea să se ducă să-şi dea diferenţele la alte facultăţi, ca să nu rămînă oamenii pe drumuri după atîţia ani de studii. La final, reuşeai să intri ca angajat într-un teatru şi abia acolo realizai cît de grea este meseria asta.
Astăzi lucrurile s-au schimbat mult.  Citeam interviul Marianei Buruiană care spunea că s-a făcut actriţă ca să dăruiască oamenilor lumină.  Acum majoritatea tinerilor se duc la Institutul de Teatru să devină vedete.
Rolul actorului este să joace bine, să înţeleagă ce are de făcut, să fie convingător, să-l creadă oamenii atunci cînd interpretează.
În 1951 l-am avut profesor pe marele actor Mihai Popescu. Azi acest actor uriaş, cu studii de specialitate în Germania şi Austria, este aproape uitat. Un actor excepţional. El ne-a spus odată: «Măi copii, nu se poate spune despre un actor dacă a avut sau nu talent pînă nu a ajuns la sfîrşitul carierei!»
Asta pentru că, într-o viaţă trăită pe scenă, pot să-ţi reuşească unele roluri extraordinar dar poţi pune la pămînt, de asemenea, foarte multe roluri care nu ţi se potrivesc sau pe care nu eşti inspirat să le faci.
Numai după ce a trecut o viaţă întreagă, cu urcuşuri şi coborîşuri, poţi spune dacă ai avut sau nu talent.
Eu îmi permit, la vîrsta asta, să spun că am avut şi am talent.“

 

AM FOST MEREU ÎMPOTRIVA POLITICII,
ŞI PE VREMEA LUI CEAUŞESCU, ŞI ACUM

 

Despre politică doamna Draga are o părere clară şi răspicată:
„Nu mă interesează! Am fost mereu împotriva politicii, şi pe vremea lui Ceauşescu, şi acum. Pentru că politica actorului trebuie să fie profesia lui şi nu altceva!
Au vrut să mă facă deputat şi, la prima şedinţă cu alegătorii, le-am arătat clădirea Teatrului Naţional Bucureşti, şi le-am spus: «Vedeţi clădirea aia? Eu acolo lucrez. Dacă vreţi să veniţi să vă distrez, să vă simţiţi bine, o să vă placă… Dar nu mă puneţi pe mine deputat sau parlamentar că nu-s bună de aşa ceva. În primul rînd pentru că nu pot să vă mint. N-am de unde să vă dau butelii, n-am cum să vă dau apartamente, nu pot să vă repar acoperişurile. Aşa că nu-mi cereţi să fiu altceva decît ceea ce sunt: actriţă!»
Şi, uite aşa, n-am fost nici măcar membră de partid. Cînd mi s-a propus acest lucru le-am răspuns de fiecare dată: «Nu merit, n-am făcut nimic ca să fiu membră de partid!» Şi am scăpat!

 

CÎND NE-AM PENSIONAT MARIN MORARU
MI-A ZIS: SUNTEM LIBERI … LIBERI!!!

 

Cînd i-am pomenit însă de articolele apărute în presă în care se vorbea de demisia sa din Teatrul Naţional ca protest faţă de demiterea lui Dinu Săraru reacţia a venit prompt:
„Este una din cele mai mari prostii ce s-au scris în presă despre mine. Nu aveam cum să demisionez cînd a plecat Săraru pentru simplu motiv că eu mă pensionasem încă din 1992.
Cînd m-am pensionat eram la teatru cu Marin Moraru, Coca Andronescu, Mişu Fotino şi, dacă nu mă înşală memoria, cu Matei Alexandru. La intrarea în teatru am dat însă de Ghiţă Cozorici care ne-a spus că s-a dat o lege conform căreia poţi ieşi la pensie dacă ai 55 de ani şi peste 30 de ani de activitate.
Cînd am realizat că îndeplinim condiţiile astea, de mînă cu Moraru şi cu Coca, am mers direct la serviciul personal şi ne-am depus cererile de ieşire la pensie. N-avea nici o treabă Dinu Săraru cu asta, încă mai era director maestrul Radu Beligan.
Am ieşit la pensie şi am început o activitate mult mai grea şi mai bogată, cu turnee prin ţară şi prin străinătate. Cîştigam într-o zi cît am fi cîştigat într-o lună la Teatru. Era greu dar merita. Mergeam cu maşina cu Marin Moraru şi ţin minte cum spunea: «Măi Draga, tu îţi dai seama că suntem liberi?! Uite, dacă vreau pot opri maşina aici, în cîmp, şi să nu mă mai duc nicăieri. Suntem liberi să facem ce vrem… Liberi!!!»
Aşa că n-am avut nici o legătură cu plecarea domnului Dinu.
Singura problemă s-a ivit la un moment dat în directoratul lui Andrei Şerban.
Personal nu-l apreciez pe Şerban ca mare regizor. Îl ştiu încă de cînd era student… N-am fost niciodată impresionată de stilul lui. Se tot vorbeşte de Peter Brook şi Andrei Şerban. Să nu uităm însă că, orice ai face, întîi este Peter Brook şi abia apoi vine Şerban… cu servieta în urma lui. Sigur, pentru unii e şi asta o chestie, să duci geanta lui Peter Brook… Aşa mai reuşeşti să deschizi nişte uşi şi să-ţi mai faci ceva reclamă.
Într-o zi am fost invitaţi cu toţii la Cotroceni, pe cînd era preşedinte domnul Ion Iliescu. Acolo s-a pus problema să fie invitaţi şi să revină din străinătate doi regizori. Am spus că sînt de acord să fie chemaţi să pună în scenă dar să nu li se dea directoratele Teatrelor deoarece ei, fiind stabiliţi de atîţia ani în străinătate, nu vor avea timp să stea aici. Ori, într-un teatru, dacă eşti director, trebuie să stai acolo, cot la cot cu personalul din toate sectoarele, şi să munceşti de dimineaţă pînă noaptea tîrziu. Nu poţi să conduci teatru prin corespondenţă.
Vorba asta a mea a ajuns – «graţie» unei colege, la urechile lui Andrei Şerban care, deşi eram pensionată, m-a convocat în biroul lui şi mi-a cerut să retractez public tot ce am spus.
Atunci i-am răspuns că poate, ca regizor, să facă ce vrea el dar ca director eu nu-l susţin. Şi nu eram numai eu de părerea asta, erau foarte mulţi – deşi, pînă la urmă el a politizat totul spunînd că avea sprijinul tuturor actorilor din Teatrul Naţional şi că demiterea lui a fost una politică.
Adevărul însă acesta era: Şerban a fost ţinut în braţe numai de cîţiva amici ai lui.
În ceea ce priveşte demiterea sa «din motive politice» Andrei şerban trebuia să-şi aducă aminte că Ion Iliescu l-a primit în audienţă la Cotroceni şi a aprobat să i se dea avionul prezidenţial pentru ca actorii să poată pleca în turneu în Brazilia.
Cum a răspuns Şerban la toate gesturile astea? L-a blamat pe Ion Iliescu pe postul de televiziune!“
Uite aşa ne-am dus noi viaţa…

 

MÎNĂ ÎN MÎNĂ ŞI CU ZÎMBETUL PE BUZE!

 

Afară aproape se întunecă. Ar trebui încă vreo săptămînă pentru a cuprinde, aşa cum se cuvine, măcar o parte din viaţa doamnei Draga şi a o reda apoi cititorilor.
În faţa mea soţul doamnei, doctorul Matei, ne priveşte îngîndurat, cu un zîmbet trist în colţul buzei.
Doamna Draga îmi ghiceşte gîndurile:
„Vreţi să vă spun cum ne-am cunoscut?
Soţul meu este de aici, din Piatra. S-a întîmplat ca, într-o zi, un domn să-mi facă curte. Şi mi-a făcut curte cam 2 ani. În timpul acesta am încercat să vedem dacă ne armonizăm. De plăcut ne-am plăcut, de iubit ne-am iubit dar am încercat să vedem dacă ne suportăm unul pe altul. Că asta înseamnă, de fapt, o căsnicie. O căsnicie este atunci cînd ai afinităţi aproape totale cu omul de lîngă tine, om care trebuie să aibă simţul umorului şi care e musai să fie inteligent.
De cunoscut ne-am cunoscut într-o familie, unde am fost amîndoi invitaţi. Apoi el m-a condus acasă. Stăteam într-o garsonieră de pe strada Oborul Nou, aproape de liceul Iulia Haşdeu. Am mers pe jos, traversînd toată şoseaua Ştefan cel Mare şi tot sporovăind. Şi, după un timp, am început să ne întîlnim mai des.
Cînd ne-am căsătorit am vrut să nu vină nimeni la nunta noastră aşa că n-am avut nici un invitat. Absolut nimeni! Cei de la primărie se aşteptau să vină puhoi de lume, dar n-a venit nimeni. Cînd Ofiţerul stării civile a pus muzica i-am zis: «Nu mai puneţi muzică, nu este cazul… Ne înţelegem între noi!» Aşa că totul s-a terminat repede, am iscălit şi am plecat la Şosea. Era 13 octombrie.
Ne-am dus pe malul lacului Herăstrău, la o cîrciumioară numită «Debarcader». Era un cer albastru-albastru şi cădeau frunze galbene de parcă ploua cu bani de aur. Era atît de frumos…
Şi-am stat noi doi faţă-n faţă, aşa cum stăm de o viaţă şi, cum vorbeam noi acolo, şuşotind de-ale noastre, ne-am pomenit cu un viorist lîngă noi. Era chior săracul de el şi a început  să ne cînte de inimă albastră.
Sigur că, întîi, am fost puţin şocaţi pentru că nu ne aşteptam. Nu era multă lume acolo, era pe la prînz… Şi l-am lăsat să cînte. A cîntat cu o poftă extraordinară şi, la sfîrşit, nici n-a vrut să ne ia bani pentru că şi-a dat seama că suntem într-o situaţie mai specială. Apoi soţul meu  s-a dus la spital iar eu m-am dus la teatru, că aveam repetiţii.
Şi, cînd am ajuns acasă, în mijlocul mesei trona un buchet de 13 trandafiri galbeni. Pe atunci nu erau la modă trandafirii galbeni, ca acum.
Cînd am intrat în casă am văzut aceşti 13 trandafiri pe care-i primesc de atunci în fiecare an, pe 13 octombrie. Păstrez şi acum, într-un săculeţ, toate petalele lor.
Uite aşa ne-am dus noi viaţa… Mînă în mînă şi cu zîmbetul pe buze. Au trecut de atunci 36 de ani.
Şi-atunci de ce să mă mai sufoc în Bucureşti? N-am aici tot ce-mi trebuie? Nu credeţi că merită?“

Ertihana (4)

Salută toamna ca și cum ai saluta o femeie frumoasă, frumoasă
Pe care o vei întîlni tîrziu, pe-nserat, în drumul tău șui către casă,
O femeie frumoasă ce te va face să uiți totul și care apoi va muri
Doar amintirea aromei ei va mai flana un timp peste burgul cel gri
Aromă de parfum bărbătesc și tăceri și surîs și castani
Ce va persista peste căruntețea tîmplei tale ore întregi, zile, ani
Oare de unde venea ea, te vei întreba, oare de unde venea
Cîte ruine iubise înainte să fie a ta, doar a ta, doar a ta
Îți vor reveni în gînd atunci lacrima ei, degetele, tunsoarea
Seara aceea în care dorea să iertați împreună ninsoarea
Ce urma să cadă peste burgul infect, ce urma să vă piardă,
Amintirea ei va începe într-un tîrziu să te ardă, să ardă
Tot ce ați trăit împreună un veac, cărțile, valsul, ploaia
Cărările străbătute în doi, altarele voastre, odaia
Pînă cînd timpul se va stinge și el și nimic, chiar nimic nu va mai exista
Oare de unde venea ea, te vei întreba, oare de unde venea
Iar într-un final vei înțelege cu adevărat cine a fost și de ce te-a iubit
Și ca un gust de sînge sălciu vei simți atunci moartea ce v-a unit…

Salută toamna ca și cum ai saluta o femeie frumoasă, frumoasă…

Ertihana (3)

Spune bisericilor  că-ntr-o zi voi veni să le cînt despre tine
Îmi va fi toamnă atunci, îmi va fi dor atunci și un strop de rușine
Dar voi prinde curaj să mă-ntorc în oraș cum făceam altădat
Și-o să uit tot ce văd și o să învie tăcut tot ce-n urmă am lăsat
O să plouă încet precum plouă acum cînd îți scriu și-ți șoptesc
Că sunt vie și rîd și-mi pictez unghii mov și citesc porcării și iubesc
– Mă rog tu știi mai bine șirul meu de minciuni ce îl port neîncetat –
Dar voi prinde curaj să mă-ntorc în oraș cum făceam altădat
Voi ajunge în zori voi flana peste burg lent ca ceața pe crin
Voi opri la un bar să-mi brodez tot cafardul într-o cupă cu vin
Nu știu de voi fuma dar și-așa prea mult fum înconjoară mereu
Gîndul tău răvășit, burgul ăsta sfios și-nghețat, pasul șubred al meu
Peste buze-mi voi pune un refren demodat de prin Charles Aznavour
Și de-atîta tristețe o uit că exist și-o să fiu fericită îți jur
Mai ales c-o să trec ca o umbră printre toți ce-altădat m-au iubit
Eu femeia-revoltă, eu femeia-culoare, eu femeia-cuțit
Și-o să ajung la liceu și-o să scriu pe o bancă tot ce-am vrut să îmi spun
Cînd eram o copilă și în jur nu erau numai măști idioate și fum
Și-o să-mi cumpăr icoane și-o să-mi cumpăr cercei și-o să-mi cumpăr și flori
Fiindcă tu știi prea bine doar așa poți să-nveți delicat cum să mori
O să  trec și prin piață, o să trec și prin parc și-o să bîntui așa înc-un veac
Împotriva a toți, împotriva a toate, numai mie de-a pururi pe plac
Și înainte să plec fiindcă așa ți-am promis și e toamnă și așa se cuvine
O să trec prin biserici să le cînt în sfîrșit despre tot ce ne ține

Ertihana (2)

Dincolo poate îmi va fi mai bine
Îmi spun de un veac, îmi tot repet mereu
Dar cum să plec cît încă ești cu mine
Și încă locuiești în trupul meu
Pînă să apari le ordonasem toate
Tăcerile pe buze mi-am cusut
Un anotimp mi-a luat să las în spate
Săruturile care au durut
Am șters din mine tone de amprente
Mi-am tatuat noi coapse și noi sîni
Și m-am umplut de gesturi indecente
Să pot să mă feresc de-ai vieții cîini
Am fost absurdă și am fost vulgară
Și m-am ascuns de toți și le-am zîmbit
Prin burgul cu castani seară de seară
Dar zîmbetul de fapt mi-era cuțit
Și am urlat așa ani încă o mie
Pînă să apari și pînă să mă iert
Și nu mai pot pleca acum cînd ție
Îți aparțin și uite, vezi, mă cert
Că am putut atîția ani fi oarbă
Și surdă și sălbatică mereu
Fără să simt cum ai lăsat să fiarbă
Poeme presărate-n drumul meu
Să mă aduci într-un sfîrșit la tine
Și toamna să o decojim încet

Dincolo poate îmi va fi mai bine
Îmi tot spun de un veac, îmi tot repet…

Aurel Dumitrașcu inedit – „Dumnezeu nu există, dar e bun.” Scrisori către Petre Stoica (3)

3

 

„La mulți ani!, iubite domnule Petre Stoica!
Mi-e dor de dumneavoastră.
Să aveți un an bun!
Să fiți sănătos!
Bucurie!
Cu dragoste,

Aurel Dumitrașcu

Crăciun 1988

P.S.
După un accident hemoragic, în vară, foarte grav, continuu o convalescență prelungită.
Poate că am să scap.
De aceea n-am mai ajuns la București.
Dumnezeu nu există, dar e bun.
Am clacat din cauza telejurnalului și a unei femei.
M-am săturat de ticăloși!
Poate că vom scăpa de ei în 1989!

 

4

 

Piatra Neamț, 1 august 1990

Iubite Domnule Petre Stoica,

 

Mă țin, totuși, de cuvînt și vă trimit cîteva texte pentru “Dreptatea”!
Credeam că voi reveni la București, ocazia cu care vi le-aș fi dat personal. Dar nu vin prea repede.
Sîmbătă, sper, plec în Belgia pentru o vreme.
Vă doresc numai bine și… să iasă iar scandal, să nu mai aud de mincinosul de Iliescu și de toți idioții din jurul lui.
Cu dragoste.

Aurel Dumitrașcu

Ertihana (1)

Aveai dreptate, fab, chiar mă-ntreb cine
Va ridica baloane pentru mine
În clipa ultimă cînd o să zbor
M-oi înălța ca fumul de vapor
Și voi privi de sus tot ce-am pierdut
Burgul meu mic, cu oamenii de lut,
Grădina ei ce m-aștepta în noapte
Să prind luceferi, să-i vorbesc de moarte
felul de-a mă trezi de dimineață
în abur de clătite și dulceață,
o promisiune veche ce se lasă
precum un voal pe rochia de mireasă,
saloane de spitale, așteptări,
atingeri risipite-n patru zări,
senzația că am ratat mereu
calea spre tine și spre Dumnezeu,
felul meu trist și mov de a fugi
de tot ce am iubit, ce voi iubi…
icoanele și florile din tîmplă
ce apar cînd vreau să uit ce mi se-ntîmplă
și ploile ce nu le mai suport
de cînd m-ascund în trupul ăsta mort…

Aveai dreptate, fab, chiar mă-ntreb cine
Va ridica baloane pentru mine…

Aurel Dumitrașcu inedit – „Am ceva de dumnezeu, dar un dumnezeu care-și alungă împărăția!“ Scrisori către Petre Stoica (2)

„Borca, 11 februarie 1985

 

Prea iubite domnule  Petre Stoica,

 

Peste cîteva zile e ZIUA DUMNEAVOASTRĂ, așa că, mai întîi, un sincer LA MULȚI ANI!, sănătate și poezie! De celelalte se ocupă oficialii,  Consiliul Deștepților Culturii, apele negre, popii. În timp ce noi vom rămîne neînduplecați mereu.
M-am gîndit de ce îmi sînteți tare drag, dincolo de poetul admirabil pe care-l iubesc de mulți ani!  Și știu, acum: pentru că rămîneți un neînduplecat, pentru că fronda dumneavoastră este întotdeauna conștiința libertății de spirit și celeilalte, pe care nu v-o poate nimeni  garnisi cu sfaturi, pe care n-o puteți ceda niciodată.
Sînt ușor patetic în aceste vorbe cînd, de fapt, ar trebui să-mi repet urările de bucurie, poezie și viață lungă.
Întotdeauna m-am bucurat de tot ce am auzit bun despre dumneavoastră și nu va fi altfel nici de-acum încolo.
Eu n-am nici 30 de ani! Dar poți să mai fii sigur că treci de 30 în socialism!?
Sîntem și noi o generație supărată, chiar dacă „neterfelită“ de război, evident – cu cabotinii de rigoare, cu javrele de rigoare, cu lichelele de rigoare.
Mi-a fost cam milă de prietenii mei bucureșteni care locuiau în acele frigidere pe care le numeau locuințe. Frigul mă tîmpește. Toate întîlnirile mele pe acolo au fost inhibate de frig. Cînd mi-e frig, la mine nici… patriotismul nu funcționează. Mi-amintesc  acum că, adolescent fiind, am simțit pentru prima dată ce e căldura și m-am gîndit pentru prima dată în mod serios la libertate citind o carte a lui Kazantzakis – „Alexis Zorba“. Stau în munți dar înțeleg altfel asprimea.
Venirile mele în București, atît de necesare, mă bucură doar prin întîlnirile cu oameni pe care m-am obișnuit să-i prețuiesc și iubesc.
O, n-am psihologie de provincial, am doar bun-simț de om al pădurilor veșnic verzi. Dar nu-mi voi găsi niciodată locul. Mereu vreau să plec undeva. Citesc. Mult. Știu că-s mai fericit decît nerozii de împărați, mai sînt fericit în primul rînd pentru că știu să fiu și indiferent.
Mă gîndesc și la poezie!
Eu nu țin să fiu cineva prin poezie. Poezia este, ca să spun așa, expresia naturală a hălăduielilor mele prin lume și timp. Știu că nu sunt stăpăn decît peste paradoxele și  visele mele. Celelalte lucruri – pene și puf!
În același timp, de unde încrîncenarea, totuși, de a-mi scrie cărțile cît „mai bine“, cu ultima picătură de sînge!? Știu că am ceva de dumnezeu, dar un dumnezeu care-și alungă împărăția. Am și ceva de țigan: iubesc drumurile!
Trebuie să-mi scrieți cîteva rînduri despre carte! Țin la opiniile poeților pe care-i iubesc! Au început să apară și cronici, elogioase – dar cam incompetente, după opinia mea. Cartea s-a dus de prin librării. Nici la Piatra Neamț, unde s-au adus 800 de exemplare,  nu se mai găsește.
Mulți îmi scriu și mă gîndesc iar că ne apropie numai supărarea. Îmi pare rău că mai mult plac decît scandalizez. Știu bine că nu-s un poet idiot, dar n-am dezinvoltura de a o face pe grozavul, dincolo de texte.
Cred că cel mai mult m-a bucurat scrisoarea de la Grigurcu, incomodul acela inteligent.  Ulici, N. Ciobanu (dar la „Luceafărul“ se exagerează întotdeauna, chiar dacă se scrie de bine!), Constanța Buzea (nedreaptă, pentru că știe multe despre anii mei triști!) Al. Horia – prime reacții.
Îmi dau seama că e important să se scrie la prima carte, și nu oricum – însă acestea sunt lucruri ce țin de prefăcătoriile literaturii mai mult, motiv pentru care-mi sînt oarecum paralele.
Țin însă, repet, la opiniile (subiective) ale poeților deosebiți!
Voi încerca să mă mut la Piatra Neamț. D.R.-ul și acel Amza Săceanu continuă să se intereseze de un post acolo. Mă voi muta în altă singurătate, asta-i. Nu știu cînd.
Aștept un semn de la dumneavoastră! Să nu mi-l refuzați.
Și, din nou, LA MULȚI ANI, bucurie și tot binele pe care-l puteți suporta.
Cu toată dragostea și prețuirea,

 

Aurel Dumitrașcu

Aurel Dumitrașcu inedit – „Nu vedeți că în lumea asta de împuțiți oficioși, putoarea e considerată parfum?!!“ Scrisori către Petre Stoica (1)

În arhiva Fabian Anton se găsesc 7 epistole inedite semnate de Aurel Dumitrașcu, cel mai important și vertical poet optzecist, și adresate lui Petre Stoica.
Expediate în perioada 1984 – 1990 (ultima fiind datată 1 august 1990, cu doar o lună înainte de prematura dispariție a lui Aurel Dumitrașcu), epistolele își vor avea locul, sper, într-un volum de corespondență inedită ce îl pregătesc pentru tipar.
Pînă atunci redau mai jos prima din aceste scrisori:

 

Borca, 11 februarie 1984

 

Mult iubite domnule Stoica,

 

Aleg preajma ZILEI dumneavoastră de risipire prin această lume pentru a potoli cel dor cu care nu înfometez decît propriile-mi ceruri! Ninge cu fulgi grași în munții mei. Nu-mi place că ninge. Dar îmi plac fulgii grași.
Prin ianuarie am reveni-fost în București; m-aș fi bucurat să fi găsit măcar o oră de vorbă! Sînt mult mai tînăr decît dumneavoastră, însă cel mai des îmi închipui că solidaritatea prieteniei este altceva decît o politețe… democrată.
V-am iubit dintotdeauna, dar acreala cu care receptați cele fandoseli oficiale m-a făcut să vă iubesc o dată-n plus, ca și ceilalți moldavi cu care ați stat împreună în niște zile.
Eu nu am fost și nu voi fi niciodată subalternul vreunui individ. Da, pot fi subalternul unei cauze (poftim, „cauza“ poeziei!) dar nu subalternul vreunui cetățean.
Mi s-a părut că așa sînteți și domnia voastră!
Nu vedeți că în lumea asta de împuțiți oficioși, putoarea e considerată parfum?!!
Sînt amărît, căptușit și cu o boală socialistă – ulcer – de prin noiembrie. Praful în care mi-au proțăpit deștepții de la Consiliul Culturii manuscrisul primei mele cărți, desolidarizarea inexplicabilă a directorului Sântimbreanu, acestea și celelalte știute furtuni hărăpești, m-au dus la ulcer! Asta-mi lipsea! Da’ nu crăp eu!
Și dragul meu (legat acum de toate mîinile, se pare) D.R. Popescu m-a certat că mă-mbolnăvesc din cauza noroiului în care-mi terfelesc niște funcționari prima carte.
Am scris-o și gîndit-o într-un fel, va ieși altfel.
Domnul Sântimbreanu mi-a scris și vorbit numai de la înălțimea funcției dumisale. Și cum eu nu-i puteam răspunde de la aceeași înălțime, l-am rugat să-mi vorbească numai de la înălțimea condiției de scriitor – cu atît mai mult cu cît îi precizasem de la început că nu am nevoie de amabilitatea dumnealui, ci numai de loialitate.
Premiată pe ’81 la Concursul lor de debut, „Divina paradoxalia“ o să apară jumulită, inclusiv cu titlul schimbat! Păcat!
Prea mulți dintre cei ce păreau de bună credință au ajuns să aibă aptitudini de pitici. Ei cred că au principii. Pe dracu’! Principiile se preiau întotdeauna. Sau, cum ar zice Artaud (în „Héliogabale ou l’Anarchiste couronné“), „les principes… ne s’inventent; ils se gardent, ils se communiquent“. Deh!
N-am ajuns să înjur totul! Pentru că, dac-aș înjura totul, înjurătura și-ar pierde semnificația.
Erați foarte simpatic în iulie, în ziua aceea cînd dragul de Nichita mă rugase să-l ajut să coboare scările de la Uniune. Erați simpatic de tot pentru că jumătate din cuvintele pe care le foloseați se adunau în suave înjurături. Vă iubesc toți cei tineri! E bine! Și așa e drept!
Zac aici, în munți, printre oameni cel mai des stupizi, profesorași de o mizerie intelectuală ce face bube, raportîndu-se la primari, gestionari și alte punți din astea unse cu rahat. În timp ce eu, un risipit, un dăruit, mă  raportez la spiritualitatea universală. Citesc ore în șir. Și ascult muzică. Și-s singur. Ce bine!
Iubesc o fată de cinșpe ani și refuz să mănînc stele din orice sfîrcuri. Avantajul meu în fața lui Dumnezeu e că-mi pot pune oricînd discurile preferate. Și nu cred în mod serios decît în iubire.
„Naivitatea“ mea nu face pecingeni. Și am ceva curat la care țin, indiferent ce flori își pun la butonieră ipocriții, politicienii și toți obsedații de putoarea puterii. Știți ce citesc în pauzele dintre nimicnicii? Poeme erotice de Pierre Louÿs; ediții unicat dans notre pays!
Pe masă, aici, lîngă o scrisoare de la Domnul Nichita, am o fotografie de la Iași, din „sala“ Junimii, cu dumneavoastră, domnul Șora, Daniel Dimitriu și cu mine citind ceva.
Mi-e dor de dumneavoastră și pentru că sînt amărît. Și sărac. Avem prieteni pentru a avea cui ne plînge!
E ZIUA dumneavoastră în acest februarie muls de omături, așa  că-mi permit să vă îmbrățișez cu dragoste și prețuire, dorindu-vă tot BINELE pe care-l puteți suporta, liniște și putere de a rămîne mereu poetul și omul admirabil care sînteți!
LA MULȚI ANI!

Prețuirea și dragostea mea, mereu!

Aurel Dumitrașcu

 

 

EXCLUSIV: Premierul Ludovic Orban, fiu și nepot de Securiști

Astăzi m-au sunat cîțiva ziariști să mă întrebe ce știu despre povestea Rafila & fiul.
Văzuseră documentarul meu cu torționarul Franț Țandără și doreau să știe dacă nu am mai multe amănunte despre plozii PNL-USR-PSD etc., cu tați torționari sau securisti…
I-am trimis să verifice de pildă și biografia premierului Ludovic Orban  sau a fratelui său, Leonard, cîndva Secretar de Stat în Ministerul Integrării Europene, care, după cum spun documentele CNSAS cercetate cu atenție, au „suferit“ în perioada comunistă, ca fii și nepoți ai unor securiști.

Așadar, Ludovic și Leonard Orban sunt fiii lui Ludovic Orban, cîndva (prin 1953 mai exact) sublocotenent și șef birou II la Ministerul Securității Statului, Regiunea Stalin.
Șeful lui Ludovic Orban (tatăl) era pe atunci   celebrul colonel Ambruș Coloman, un torționar vestit pentru brutalitatea sa, avansat ca director al Direcției Ministerul Securității Statului, Regiunea Stalin, ca mulțumire adusă pentru că, între 1948 – 1951, pe cînd era director al Direcției Regionale a Securității Timișoara, a coordonat, alături de maiorii Aurel Moiș și Zoltán Kling, represiunea împotriva grupurilor de partizani anticomuniști din Munții Banatului și Mehedințiului.
Ludovic Orban (tatăl) a fost și unul din anchetatorii arhimandritului Teofil Părăian, de la mănăstirea Brâncoveanu – Sîmbăta de Sus, după cum mi-a mărturisit, pe vremuri, chiar marele duhovnic.

Una din dovezile despre implicarea lui Ludovic Orban (tatăl) în această poveste se găsește în volumul 61 din dosarul nr. 7358 DMRU.
Reproduc mai jos pagina respectivă:

 

În ceea ce-l privește pe unchiul celebrilor frați Ludovic și Leonard Orban acesta este nimeni altul decît Imre Orban (zis si Emeric Orban), născut la 3 octombrie 1920, în Odorheiul Secuiesc, fiul lui Domokoș și Julianna.
Imre Orban a fost angajat inițial între 1948 – 1950 la Direcția Regională Brașov/Stalin a Securității Statului unde, în 1951 va fi numit locotenent major, în 1954, căpitan și șef serviciu și în 1955 locțiitor șef birou.
Imre Orban va fi trecut în rezervă la data de 29 februarie 1956.

 

RUXANDRA ȚIPLE – OMUL, ACEASTĂ CONTRADICȚIE IREDUCTIBILĂ

Se spune că trebuie să știi cine ești cu adevărat pentru ca să nu-ți dicteze alții viața și adevărurile.
Știm însă vreodată cu adevarat cine suntem sau spunem și noi, ca Alice, „știam cine sunt, dar m-am schimbat de câteva ori de atunci“?
Și, de viața nu este decât o perpetuă schimbare, atunci la ce bun să știi cine ești?
Desigur, într-un anumit fel ne comportăm în public, în altul atunci când suntem alături de prieteni, în alt fel atunci când suntem singuri.
Ne prefacem?
Jucăm teatru?
Răspunsul este mult mai simplu: în realitate suntem toate aceste personaje și chiar mai mult de atât.
Nu putem fi niciodată reduși la un set standard de caracteristici. Suntem contradictorii. Suntem siguri pe noi în public și extrem de vulnerabili în sinele nostru.
Zîmbim deseori cel mai frumos doar în clipa când ne simțim foarte triști.
Și atunci, repet, ne prefacem?
Poate că da. Sau poate doar experimentăm infinitele moduri de exprimare umană.
Singurătatea ne este familiară fiindcă numai așa devenim conștienți de emoțiile și trăirile noastre. Cu toate acestea, ceea ce ne provoacă și ne face să ne descoperim cu adevărat, sunt interacțiunile cu cei din jurul nostru. Cu oglinzile. Pentru că abia întâlnirea cu celălalt este de fapt întâlnirea cu noi înșine.
Trăim într-un mediu clădit de cei din jur – părinți, profesori, prieteni, ceea ce numim, banal, „societate“ – și nu visăm decât să ne creăm proprile granițe și să ne urmăm instinctele, pasiunile, lucrurile pe care de multe ori ni le reprimăm din politețe sau preconcepții.
Facem tot ce putem ca să fim în centrul atenției însă ne vom îndrăgosti de prima persoană care ne va vedea așa cum suntem în realitate.
Ne străduim toată viața să punem în valoare doar “partea luminoasă a lunii“, ne bucurăm când cineva zărește în noi lucruri pe care vrem să le arătăm, dar ne este prea frică să o facem, și nu ne pică bine deloc dacă cineva ne scoate în evidență defectele sau fricile.
Știu, este un paradox. Însă întotdeauna așteptăm să fim descoperiți fără a dezvălui deloc ceea ce suntem, întotdeauna suntem atrași de persoane care nu par întruchiparea perfecțiunii, deși ne străduim în permanență să ne perfecționăm.
Și toate astea, suntem atrași doar de contradicții. Surprize. Schimbări.
În definitiv asta și suntem.

« Older posts