Pseudologia Fantastica

by Fabian Anton

Centenarul Radu Beligan la start. Iată care este programul manifestărilor

Foto: Alina Prodănescu

Asociația Radu Beligan, înființată pentru a cinsti memoria maestrului scenei românești și a promova marile valori ale teatrului nostru, se pregătește de centenarul nașterii aceluia care afirma: ‘M-am născut odată cu România Mare și sunt legat ombilical de ea’.
Acesta este crezul celui mai longeviv actor care a jucat pe vreo scenă. Șaptezeci și șapte de ani de carieră, 80 de roluri în teatru, peste 30 în film, nenumărate înregistrări radio și apariții televizate sunt reperele unei vieți exemplare. Un actor uriaș, căruia teatrul i-a fost casă, masă, familie și care mai spunea că alături de noi, cei din public, a călătorit frumos. ‘Dacă viață e o călătorie scurtă, s-o facem la clasa I’.
Actorul, omul, pedagogul, mentorul multor generații de tineri, autorul de cărți Radu Beligan, personalitate care s-a bucurat de o imensă popularitate în rândul românilor, intelectual rasat, trăitor la răscruci de vremi, deseori ‘înotător’ împotriva curentului, va fi omagiat printr-o serie de acțiuni la care și-au unit forțele mai multe instituții (Primăria Municipiului București, Academia Română, Teatrul Național și Asociația Prietenii Teatrului Național, Teatrul de Comedie, Muzeul Național al Literaturii Române, primăria comunei Filipești) alături de Asociația Radu Beligan.
Din programul pe care Asociația Radu Beligan l-a anunțat recent printr-un comunicat de presă menționăm:

9 decembrie, ora 13.00 – comuna Filipești – inaugurarea în incinta Casei de Cultură Radu Beligan a punctului muzeistic cu obiecte din patrimoniul artistului, precum și a noii fațade a clădirii. Va fi difuzat filmul Radu Beligan, Legenda Comediei, producție a Teatrului de Comedie – instituție înființată de marele actor, iar George Mihăiță, actualul director al Teatrului de Comedie, va prezenta recitalul Mihăiță, Reconstituirea unei vieți.

12 decembrie, ora 18.00 – Muzeul Național al Literaturii Române, sala Perpessicius – Radu Beligan, om de carte. Prezintă: Elena Loreta Popa, Raluca Tulbure, Anamaria Beligan. Cu participarea-surpriză a unor personalități îndrăgite din lumea teatrului și a literelor.

13 decembrie, ora 19.00 – Teatrul de Comedie – lansarea expoziției Oanei Maria Cajal, Radu Beligan – gânduri în oglindă. Vor vorbi: Sanda Vișan, Irina Margareta Nistor, Oana Maria Cajal, Anamaria Beligan. Inaugurarea Premiului Radu Beligan, care va fi decernat unui tânăr actor al scenei românești.

14 decembrie, ora 11.00 – Academia Română, aula Heliade Rădulescu – acțiune omagială la care vor participa: acad. Răzvan Theodorescu, actrițele Simona Bondoc și Valeria Gagialov, regizorul Grigore Gonța, ambasadorul Andrei Magheru, scriitoarele Oana Maria Cajal și Anamaria Beligan.

14 decembrie, (ora urmează a fi anunțată) – Teatrul Național București – conferință, inaugurarea unei expoziții dedicate maestrului, lansarea albumului Radu Beligan 100.

Și cum ‘nimic nu se poate construi fără dăruire, credință în valorile fundamentale ale umanității și fără iubire’, Asociația Radu Beligan va invită să îi fiți alături în demersul ei de a lupta pentru cinstirea valorilor adevărate ale teatrului românesc, condamnate de multe ori la uitare sau nepăsare, primul pas fiind sărbătorirea centenarului nașterii lui Radu Beligan.

INEDIT: Emil Brumaru – „La Dolhasca am scris cel mai mult… fiindcă eram Dolhasca!“

Am realizat interviul de mai jos acum 11 ani, pe cînd mă aflam la Iași. Publicat fragmentar într-una din revistele la modă de atunci, abia acum își găsește cu adevărat calea în totalitate.

 

F.A.

În faţa uşii creştea mărul cunoaşterii!

 

Prima dată cînd am fost la Dolhasca eram student, cred că în anul V, prin 1962; am făcut acolo, în vacanţa de vară, practica obligatorie, cam de-o luna, dacă nu mai mult, necesară medicului ce trebuia să devin. Locul ni-l alegeam fiecare unde vroiam. Eu m-am dus la fix… fiindcă la Spitalul Rural Mixt din Dolhasca lucra o fostă colegă de grupă de care mă lega o prietenie destul de înfierbîntată pe parcurs, de prin anul II, colegă ce mi-a devenit apoi soţie. Cum în 1962 nu eram căsătoriţi încă, am stat separaţi, într-o casa alături de-a ei. Nu dorea să se expună bîrfei fabuloase ce zbîrnîia cu lux de amănunte la ţară… Asta nu ne împiedeca să ne vizităm unul pe altul, în timpul nopţii, fiind vecini de potecuţă dulce.

Şi… şi în 1963 mi-am luat repartiţia la Dolhasca. Căsătoriţi acum, stam împreună, la o gazdă foarte gospodăroasă: fîntînă, livadă de meri, stupi, o fîşie de porumb, fasole căţărată pe araci, o grădină cu mărar, morcovi, cuiburi de cartofi, pătrunjel… Dar ce nu avea? Pînă şi un atelier de tîmplărie, răspîndind un parfum hrănace de scînduri abia geluite… Ba mai repara şi ceasuri! În faţa uşii creştea mărul cunoaşterii! Mai era şi o grădiniţă de flori, chiar sub fereastra camerii noastre imense; uneori melcii intrau printre gratiile graţios curbate ale geamului deschis înspre drum. Fereastra dinspre canton (şi dinspre barieră) o înfundam pe timp de iarnă cu un dulap… pe timp de vară şi de toamnă o lăsam liberă, mutînd dulapul îndrăgostit de hainele virtualei Reparate (cea cu trei sîni mistici şi două vagine laice), ca să fie mai mult soare…

Ce s-a întîmplat?

În 1962, deodată, cu toate miresmele sub nas, călcînd cu voluptate în baligile fragede de vacă, copleşit de lumină, de şanţurile pline dis-de-dimineaţă de roua sferulată minuţios, de aerul mişcînd veşnic salcîmii de lîngă linia ferată ce trecea la cîţiva metri, cumva singur (în sensul ca nu mă mai pisa maica-mea şi taică-meu), împrejmuit sufleteşte de garduri cu leaţuri fine, ademenitoare întru pipăit noduri şi fibre tari, îmbujorat de răsuflarea lacomă a fîntînilor adînci, absorbante, umblînd nonstop şi liric prin cămeruţa mea cam pustie ziua, infinit de amoros noaptea, da, am reînceput să scriu în neştire. Versurile deveniseră proaspete, şiroiau de pofte, le simţeam ale mele, parcă aş fi ţinut în braţe o femeie tînără şi uimită de popoul ei cam măricel… Locul îmi pria! Am şi rămas în el vreo 12 ani… începînd cu 1963.

 

Portrete din Dolhasca de altădată

 

„Personajele” sunt nesfîrşit de multe… Unde e preotul Roată din Gulia, la care am jucat un poker ruinător cu oniricii şi o bîză terminată printr-o fisurare de coastă, de nu mai puteam nici rîde, nici vorbi, nici respira profund? Unde e bătrînul Alexandru Arşinel, mare amator de teatru (juca roluri convingătoare în trupa de amatori din Dolhasca, echipă ce a luat de cîteva ori premiul I pe ţară), om de aleasă cultură, cel care mi-a împrumutat cîteva trilogii filosofice de-ale lui Blaga, apărute în Fundaţiile Regale… de-am început şi eu să pricep ca lumea, de-abia atunci, poezia lui Blaga? Unde e doctoriţa de dinţi, spunînd veşnic: „No hat!“ ( era unguroaică pe jumătate… sau întreagă; niciodată nu am ştiut ce-i „No hat!“), jucînd biliard cu ciupercuţă ca nimeni altcineva, bătîndu-ne măr în finale devastatoare, într-o fustiţă verde, tunsă scurt, mică şi cam tristuţă? Unde e „Crocodilul“? Unde e miliţianul gras, diform, cu o faţă de-o ferocitate aiuritoare, neintervenind totuşi cînd a fost legat de un stîlp de telegraf şi lăsat în pielea goală păcătosul electrician Vasilescu? Unde e soţia preotului Cîrneală, contabilă la Liceul de 12 ani din Dolhasca, o femeie c-un corp superb, pus în evidenţă de îmbrăcămintea mereu neagră, lipită fermecător de şolduri şi sîni? Unde e preşedintele (sau secretarul?) sfatului popular, Bostan? Unde e consoarta doctorului de la Liteni, înaltă, frumoasă foc, cu o carnaţie ispititoare, galeşă şi gelozită de soţul ei, mai scund decît ea, care de cîte ori se pilea, începea să ne explice că e „soţia lui cu acte“? Unde e Felicia (clujeanca venită împreună cu Tenzi), medic într-o circumscripţie apropiată, brunetă, lungancă, fatală, tăcută, fumînd ţigară după ţigară? Unde e Babuta şi fiica ei, Babuţica? Unde – doamna Ciudin? Unde – fiica ei studentă pe vremuri la filo? Unde – fata morarului din sat, opulentă, optimistă, bazată, studentă şi ea la nu ştiu ce, încotoşmănată cu un cojoc miţos pe dinăuntru, alb şi neted ca neaua pe dinafară, împrăştiind în preajmă un soi de libertinism urban, parşiv şi totodată blajin? Unde e secretarul de partid, băiat sfios în fond, un soi de flăcau cu obrajii roşii şi cu o nevastă învăţătoare, cam imprevizibilă ( a vărsat o sticlă de lichior în sertarul cu cataloage şi nu s-au mai putut încheia mediile!), căreia deseori îi făceam glucoză intravenos? (El, binevoitorul, m-a dus aproape cu forţa la o şedinţă de Paza contra incendiilor, şedinţă ce s-a dovedit a fi crîncenă, întrucît, ajuns cu chiu cu vai, am fost dat afară din partid pe motiv de imorală, imorala numindu-se Tamara !) Unde sunt surorile Pasăre, luate zădarnic, amîndouă, în evidenţă? Unde e mecanicul de locomotivă de pe ruta Dolhasca-Fălticeni-Dolhasca, dus-întors, şofer pe salvarea spitalului mai apoi? Dar unde, oh, unde e profesoara de desen, Nely, cu cei mai ispititori sîni din întreg liceul? Şi alţii, şi altele…

 

Lebede la Dolhasca

 

Mereu am ameninţat că voi scrie un roman scurt, americănesc, Lebede la Dolhasca, declanşat de un fapt real, decupat dintr-un ziar: după ce am şters-o de la Dolhasca, un stol de lebede rătăcite a aterizat în lunca Siretului. Oamenii, crezind că sunt gîşte, le-au jumulit şi le-au mîncat!!!

 

Creţescu avea un patos şi o forţă inepuizabilă în a lăuda

 

E vorba de Mihai Vlad Creţescu. Poza lui o ţineam pe masă la mine acasă. După ce îmi arsesem poeziile, pe la vreo 18 ani, din cauza unui conflict cu maica-mea (nu lăsase să vină la mine o fată, Florina…), disperat că am pierdut tot, mi-am refăcut din memorie cîteva versuri… le-am dat unei fete pe care o iubisem… ea le-a arătat unui coleg de-al ei de la filologie (Tanasachi, care şi dînsul, dar asta am aflat mai tîrziu, era din Dolhasca… tatăl lui avusese o moară acolo!), iar acesta le-a pasat lui Creţescu. Mihai Vlad Creţescu s-a prezentat impetuos la mine şi i-a ţinut un spici lui taica-meu, cautînd sa-l convingă că sunt un poet… ma rog, poet şi gata… Se pricepea extrem de bine la poezie, susţinea că e arhitect, arhitect, drept care lua fără sfială fragmente de la fiecare şi construia poeme uriaşe… Numai că unele erau făcute integral chiar de el… Cunoştea marea poezie franceză… îmi vorbea ceasuri în şir despre Rimbaud, Verlaine, Baudelaire… avea un patos şi o forţă inepuizabilă în a lăuda… în a te face să scrii…. La Dolhasca, într-o perioadă în care mi se făcuse negru în faţa ochilor, dîndu-mi seama de imposibilitatea de a publica… continuam de-al naibii să scriu, uitîndu-mă la poza lui… Creţescu deja murise într-o clinică din Iaşi…

 

Cu Florin Mugur la Dolhasca

 

Pe Florin Mugur l-am chemat la Dolhasca şi, culmea! a venit. I-am găsit o gazdă, nu i-a plăcut. Apoi l-am mutat la alta. Scria un roman! Venea spre seară, devreme, ne toloneam în cele două şezlonguri din spatele casei… el a asistat la întîmplarea premonitorie cînd şezlongul de sub mine s-a rupt ( puţin timp după aceea am părăsit definitiv Dolhasca)… şi m-a trîntit la pămînt… Uneori ne certam, dar ne împăcam rapid… Citea cărţi din biblioteca mea, îndeobşte scriitori ruşi… Ţin minte ce haz nebun a făcut cînd ne-am uitat la televizor la un meci de tenis… Pe unul din jucători îl chema Kakulea… şi Kakulea ăsta a învins… parcă pe cineva român… al cărui nume se termina în „ovici”… Asta i se părea extrem de caraghios lui Mugur… Mugur m-a ajutat enorm şi cît am stat în Dolhasca, şi după ce am fugit de acolo… Pur şi simplu mă obliga să predau, la „Cartea Românească“, unde era editor, cam la 2-3 ani, o carte… punîndu-mă în planul editorial… susţinîndu-mi volumele…

 

Un Crăciun cu Oniricii

 

„Oniricii“ au venit la un Crăciun şi-un an nou, parcă la cel din 1967 sau 1978… O parte au stat în spital (Ţepeneag, Vintilă Ivănceanu)… Dimov a stat la mine acasă… Aveam probleme cu prima carte ţinută la editura „Tineretului“… Mi-au grăbit debutul în volum, coperta o făcuse Pucă…

Dintre toţi numai Dinescu doar a trecut prin gara Dolhasca, fără să se oprească, se ducea undeva, la Suceava poate… Ne-am văzut în treacăt, eu pe peron… el în geamul vagonului…

 

Dolhasca, regatul cu motani, dovleci şi fluturi

 

Ceea ce mi s-a întîmplat la Dolhasca, nu întotdeauna, dar măcar o dată la vreo trei luni… în primii ani chiar o dată pe lună… ţine de domeniul fantasmagoriei… Dacă nu mă lăsam copleşit de vaccinări, de mortalitatea infantilă, de păduchi, de obligativitatea ca fiecare casă să aibă şi un closet, de urmarirea atentă a bolilor sociale: tbc, sifilis… dacă reuşeam să mă detaşez de toate astea şi încă de altele multe şi neplacute… ei bine, începea în mine un cîntec neîntrerupt, care îmi mişca pur şi simplu degetele, mă îmbia să scriu, mai exact spus, să copii cît pot de repede versurile ce se derulau în minte cu o repeziciune ce o depăşea pe cea a creionului sau a pixului… mă contopeam cu dealul, cu crinul, cu melcul, cu piatra, cu bariera, cu păcura căzută pe traverse din osiile trenurilor mixte şi marfare, cu mărarul, dovleacul, fluturele mut (deseori m-am gîndit la nişte fluturi ciripitori ca păsările; vă daţi seama ce hărmălaie cristalină s-ar fi iscat?), cu motanul meu siamez, Scămoşilă, cu elevele ducîndu-se în silă la şcoală (amînîndu-şi, leneş, coapsele în amiaza străfulgerată de ochii muncitorilor de la balastieră) , cu AERUL şi cu LUMINA… cu lumina pe care o vedeam… nu ma uitam prin ea, ci la ea! Eram fericit. După ceasuri de leneveală în şezlongul din spatele casei realizam o continuitate absolută cu orice era în jur, nu mai eram eu, ci întregul…şi poate că mişcările mîinilor mele urmau un ritm, oricît de curioasă ar părea afirmaţia mea, universal, nu particular, banal, al falangelor anatomice… o dată, exasperat de gălăgia vizitatorilor, de dezordinea lor, de rîsetele şi exclamaţiile stridente… ţin minte precis… am ieşit din casă… şi mi-am notat febril pe o margine de ziar, sprijinit de treptele de ciment de la intrare… „Eu trebuia să fiu în soare/ Să nu cunosc nici un cuvînt,/ Lăsîndu-mi mîna ca o pe-o rază-n/ Fîntînile de pe pămînt.” Această confundare euforică şi conştientă cu „peisajul” mi s-a întîmplat rar, uneori şi la Iaşi, în adolescenţă îndeosebi, cînd trăiam impresia că aş fi putut atinge soarele amurgind departe cu pieptul pe cîmpiile de dincolo de pasarelă… cîmpii mlăştinoase, delimitate cu sîrmă ghimpată… şi sîrma ghimpată nu mai conta… Dolhasca m-a consumat şi am consumat-o… Ar fi trebuit sa plec de prin 1973…

 

La Dolhasca am scris cel mai mult… fiindcă eram Dolhasca!

 

Dolhasca din 1962 mi-a redat pofta de scris, fericirea de-a anihila timpul, fiindcă doar cînd scriam timpul nu mai exista, orele treceau fulgerător, nu percepeam scurgerea zilei… era dimineaţă… şi mă trezeam că s-a făcut seară… dacă poezia sau o strofă nu era terminată, dînsa se facea singură, în somn, mă sculam cu textul gata aranjat… ştiam că voi scrie iar…

Uriaşul meu avantaj a fost că nimeni din Dolhasca nu ştia că scriu versuri. Cînd am luat premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut în volum, în 1970, o soră care nu a înţeles care-i chichirezul a venit să mă cheme să vorbesc la telefon (spitalul avea telefon!) cu cineva, de undeva… Era Ştefan Bănulescu ce îmi anunţa vestea cu premiul… şi faptul că trebuia să vin la Bucureşti să îl iau… La şedinţele lunare de la Fălticeni, multă vreme, stînd în banca întîi, am scris versuri incontinuu, toţi crezînd că iau notiţe…

Un timp am avut o tentativă să scriu şi jurnal dar m-am lăsat căci Jurnalul meu era chiar în versurile de atunci şi în sutele de scrisori trimise din Dolhasca…

 

Back to Dolhasca

 

Am plecat apoi, după 12 ani petrecuţi în Dolhasca şi cred şi acum că a meritat. De cîţiva ani nu mai scriam nimic şi, din cauza corespondenţei cu Tamara, ajunsesem o ţintă mişcătoare… În acei ani am învăţat să conduc maşina, suportînd comezile nervoase pe care mi le da instructorul; n-o să-l uit toată viaţa, îl chema Cucu!

Mă tot întreabă unii şi alţii dacă m-aş mai întoarce acolo. Sincer să fiu mereu vreau să mă duc aşa, doar ca să-mi împrospătez amintirile…

Deşi ştiu că Dolhasca de acum e altfel, că eu sunt altul, că am îmbătrînit, că, de la un timp, fiecare zi în plus, cum spunea un prieten de-al meu, e un cadou de la Dumnezeu!

 

Pagini din istoria teatrului românesc: Puiu Călinescu – „Așa sunt eu: păcălesc publicul!“

M-am întîlnit acum cîteva seri cu un amic de la un teatru de proză, salariat al Thaliei, pe post de actor dramatic. Se ținea bietul de el cu o mînă de-o falcă, iar fața îi era tehnicoloră ca-ntr-un film de desen animat, al răposatului Walt Disney. Ce te doare, l-am întrebat eu inutil, dîndu-mi seama că ținîndu-se de falcă, nu putea să-l doară o bătătură … „Înebunesc“, zise el, continuînd să-și mîngîie falca „nu mai pot, e cariată și-mi face zile fripte… N-am timp să mă duc să mi-o scoată, așa că astă seară intru direct în spectacol … Am noroc că joc într-o dramă, ceea ce e simplu, orice lacrimă de durere va convinge publicul de interpretarea magistrală și trăirea mea sufletească …“
l-am strîns mîna care era liberă și ne-am despărțit… Privind după el mi-am adus aminte de înțeleapta zicală a unui om mare, al cărui nume îmi scapă : „uneori, și-o nenorocită de ceapă te face să plîngi“…
Mi-am lăsat privirea să umble după el și-am început să cuget… El, cu drama se descurcă, plînge oftează, geme și… merge… Dar ce mă fac eu care sunt comic, cum mă descurc ? Dacă am dureri de măsele, șale, stomac, cap, ficat și alte accesorii umane, mă iartă publicul, pot să gem, să oftez, să plîng ?! Nu. Publicul te plătește ca să rîdă, indiferent că te dor al naibii toate cele de mai sus … În dramă e cu totul altceva, convingi mai ușor… mai ales dacă ai și o durere autentică…
Ei bine, uneori mă doare și pe mine, că „om sunt”… Dar nimeni nu bagă de seamă…
Ce vreți ? Așa sunt eu : „păcălesc publicul!“

PUIU CĂLINESCU

3959 de persoane s-au înscris pentru 1850 de abonamente la Festivalul Internațional “George Enescu”

Luni, 26 noiembrie, de la ora 12, în Salonul VIP al Ateneului Român a avut loc extragerea, organizată de Eventim, pentru loteria abonamentelor la Festivalul Internațional George Enescu 2019 (31 august – 22 septembrie 2019, București România). Extragerea a fost transmisă live pe site-ul www.festivalenescu.ro, canalul de Youtube și pagina de Facebook a festivalului, în total fiind puse în vânzare 1.850 de abonamente.

Extragerea s-a desfășurat în prezența unei comisii formate din: Sergiu Crețu, avocat în cadrul Ţucă Zbârcea & Asociații, Mihai Constantinescu, director executiv al Festivalului Internațional “George Enescu”și Ionuț Buha, director general Eventim.

Procedeul utilizat a fost selectarea cu ajutorul random.org a unei liste de persoane pentru fiecare serie de spectacole și respectiv fiecare categorie de bilete disponibile. Astfel, în prima rundă, pentru abonament tip A, Mari Orchestre ale Lumi, categoria I de preț, abonamente individuale, pentru care au fost puse la dispoziție 60 de abonamente, au participat 221 de persoane, iar în runda doi, pentru categoria abonamente de familie, unde erau disponibile 125 de abonamente, au participat 762 de persoane. Procedeul a fost repetat pentru fiecare serie de concerte și categorie de preț. În total au avut loc 20 de extrageri.

Pentru asigurarea protecției datelor, listele de participanți la loterie au inclus numerele de înscriere ale fiecărui participant.

Numărul total de doritori înscriși la loteria pentru abonamente la Festivalul Internațional “George Enescu” 2019 a fost de 3959 de persoane, dupa cum urmează: 3.505 persoane pentru 1.200 de abonamente din seria Mari Orchestre ale Lumii, 1.687 de personae pentru 180 de abonamente din seria Concerte și Recitaluri Camerale și 1.080 de personae pentru 220 de abonamente din seria Concertele de la Miezul Nopții. Pentru seria Muzica Secolului XXI, toți doritorii înscriși, 270 de persoane,vor primi oferta de a achiziționa abonamente. (Tabelul complet, la finalul textului.)

Listele complete cu numereleextraseșicâștigătorii pot fi consultate public pe site-ul www.eventim.ro, la acest link: https://service.eventim.ro/castigatori

Câștigătorii vor fi contactați în următoarele zile de către Eventim.ro pentru a li se face oferta de achiziționare a abonamentelor. Perioada de plată este 27.11.2018 – 12.12.2018. Abonamentele care nu sunt achiziționate până la data limită, vor fi direcționate spre ofertare, în ordine, către cei extrași pe listele de așteptare.

AMNESIA (8)

Orașul e superb dar nu-mi prea pasă
afară-s derbedei în mine-i ger
zac cărți și ceaiuri și gutui pe masă
și nu știu căror demoni să te cer
și frică-mi e să irosesc cuvinte
am rătăcit atîtea timp de-un veac
încît prefer doar să te port în minte
să pianotez să sînger și să tac
dar de-ai fi fost aici te-aș lua de mînă
am desfrunzi tristețea prin bodegi
te-aș învăța tăcut cum să rămînă
aroma mea prin părul tău cînd pleci
ți-aș inventa tîmpenii fabuloase
doar să nu simți într-adevăr ce vreau
și-am defila ca norii peste case
și m-aș grăbi în suflet să îți stau
iar noaptea înainte de culcare
te-aș învăța cum trupul să mi-l frîngi
și pentru că-i frumos și știu cît doare
într-un tîrziu te-aș învăța să plîngi
și ți-aș șopti în tîmplă că oricine
ar ridica iluzii între noi
fără de teamă fără de rușine
l-aș spulbera cu gîndul și apoi
geloasă pîn’ la sînge pe toți anii
în care nu știam că existai
mi-aș îneca prin burguri gologanii
doar ca să uit cît de departe-mi stai
orașul e superb dar nu-mi prea pasă
fumez și ascult Pärt și-ți scriu prostii
am umbre și tăceri și crini prin casă
și apun milenii așteptînd să vii…

AMNESIA (7)

E aproape iarnă fab dar vezi în mine
în trupul ăsta frînt de prea mulți zei
port jazzuri mov și ceaiuri și ruine
pe care sădesc nori pentru toți cei
ce au uitat c-au existat vreodată
și sînii mei și tîmpla mea și-un fel
de umbră mult prea îndelung purtată
pe buze, peste pleoape, prin cercei
port cărți pînă la îngeri stivuite
și melodii pe care le tocesc
în gîndul meu și file învechite
în care abia de pot să te citesc
port anotimpuri și tăceri și-o stare
de înger hăituit și obosit
port nopțile acelea de la mare
în care-ți dovedeam cît am greșit
port poezii port ură port înfrîngeri
port coapse tatuate cu povești
și altare ce s-au desfrunzit de îngeri
și felul crud în care mă iubești
și multe port în umbra asta care
îți ține palma printre străzi pustii
cînd tu îți spui că-i doar o întîmplare
că sunt aici ca iert că suntem vii

E aproape iarnă fab dar vezi în mine
în trupul ăsta frînt de prea mulți zei
port jazzuri mov și amprente și ruine
și trupul tău și demoni și alei

« Older posts
Inline
Inline