Suntem un popor binecredincios (sper să nu ajung vreodată să spun am fost), a cărui ființă s-a păstrat, de-a lungul unei istorii furtunoase și pline de vicisitudini, datorită ancorării sale neclintite în rânduielile străbune ale Ortodoxiei noastre. Știm toți (adică cei care ne mai cunoaștem și ne mai respectăm acea istorie) care sunt pricinile unui număr atât de mare de ctitorii pe întinsul tuturor regiunilor lo­cuite de români. Un grup de tinere călugărițe austriece care au vizitat Mănăstirea Văratec în anii ’80 și cărora le slujeam de translator, au afirmat că n-au văzut ni­căieri în lume un ținut atât de bogat în mănăstiri și biserici, ca cel vizitat de ele, Moldova de nord și Bucovina. De fapt, toată țara e la fel de bogată, le-am spus! Credința străbunilor noștri pe care domnitorii, voievozii o împărtășeau era la fel de puternică în toate regiunile românești. Și această credință s-a manifestat, a prins chip în ctitorii nenumărate, înălțate în orașe și sate, de domni, mitropoliți și boieri, iar mai târziu, chiar de negustori bogați.

De la Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun la Ștefan cel Mare și Sfânt, cu recordul estetic și numeric al lăcașurilor de cult, la Vasile Lupu și Matei Basarab și până la Domnul Martir, Constantin Brâncoveanu, care a patronat instituirea chiar a unui stil arhitectonic cu ecouri de Renaștere europeană, de o mare frumu­sețe, voievozii noștri au slăvit pe Dumnezeu. Ba chiar și un domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, a zidit la Văcărești superba catedrală demolată în 1983 de persoane care gândeau și simțeau, probabil, ca aceia care refuză astăzi edificarea Catedralei Mântuirii Neamului.

Și ce simțim azi noi, credincioșii, în fața acestui refuz? Ceea ce am simțit în 1983, când Dinu Noica a venit de la Păltiniș ca să mergem să vedem ceea ce tre­buia să dispară! În fața frumuseții atacate deja de sălbăticia distrugerii atee, am trăit totuși grandoarea acelei opere concepute la cele mai înalte cote ale artei sacre. Tot ce se mai vedea din arhitectură, sculptură, pictură, purta încă înălțimea unui gând al ctitorului, pe care eu l-am presupus. Poate va fi zis și el, cum la în­cheierea zidirii Sfintei Sofii, a zis Justinian: „Te-am învins, Solomoane”, va fi zis și el: „Te-am învins, Brâncovene”. A fost doar un gând al meu, izvorât din con­templarea prea frumoaselor rămășițe. Căci, într-adevăr, ctitorii se întreceau între ei, dar nu pentru propria lor fală, ci spre mai înalta slăvire a lui Dumnezeu: ad majorem Dei gloriam!

A fost o zi grea pentru sufletele noastre. Am ieșit de acolo însoțiți de Radu Ciuceanu, tăcuți și îndurerați.

În frumusețea lăcașurilor strălucea lumina, puterea credinței și recunoștinței ctitorilor pentru binefacerile primite de la Cel de Sus. Nu întâmplător, cei mai vrednici întru slăvirea Lui prin edificarea de lăcașuri sfinte, Ștefan și Brânco­veanu, și-au agonisit suprema cinste a canonizării de către Sfânta noastră Biserică Ortodoxă. Și unul și celălalt au trăit întru Hristos, Ștefan luptând din răsputeri pentru El (Papa Sixt al IV-lea îl numea „atletul lui Crist”) și socotind izbânzile ca un dar al Domnului, iar înfrângerile ca pedepse pentru păcatele lui. Celălalt, cu credința lui neclintită, a murit ca un martir al Domnului, depășind puterile ome­nești, acceptând să-și vadă copiii uciși și stirpea domnească stinsă de sabia păgâ­nilor, pentru dragostea lui Hristos.

Dar după marea înfăptuire a întregirii României, realizată prin jertfa ostașilor noștri și, firește, tot prin iconomia Proniei, o catedrală a neamului care să slăvească și să pecetluiască victoria dobândită sub privirea binevoitoare a Ochiului Triadic, nu s-a înălțat nici până azi.

Cel dintâi care a gândit o Catedrală a Mântuirii Neamului a fost Miron (Ilie) Cristea, Mitropolitul Primat al României după Unire (fost Episcop ortodox de Caransebeș în Ardealul înrobit, unul dintre cei mai vajnici luptători pentru Unire și, lucru mai puțin cunoscut, autorul primei teze de doctorat despre Eminescu, susținută la Universitatea din Budapesta). Încă din 1920, la o ședință festivă a Sfântului Sinod, ideea Înalt Prea Sfințitului și chiar denumirea de Catedrală a Mântuirii Neamului au fost adoptate cu entuziasm, dar nu s-au realizat. Devenit Patriarh în 1925, Miron Cristea deplora această dureroasă lipsă și începuse a fi foarte preocupat de problema construirii. O Catedrală Patriarhală nu mai putea rămâne într-un lăcaș, oricât de frumos, cum era cel al Catedralei Mitropolitane, din Dealul Patriarhiei, construite în 1655 de Șerban Constantin Vodă.

După ce a devenit regent în urma morții regelui Ferdinand, Patriarhul nădăj­duia să-și vadă visul împlinit, mai cu seamă că primul ministru din 1928, Iuliu Maniu, îi era vechi și bun prieten. Argumentele economice însă au împiedicat tra­ducerea în fapt a arzătoarei sale dorințe. Discuta adesea cu tatăl meu care, pe lângă că făcea parte din guvernul Maniu, era și jurist și rudă prin alianță cu Prea Fericitul, mărutisindu-i tulburarea și mâhnirea sa neîncetată. Iar cu venirea în țară a lui Carol al II-lea, 1930, el și-a pierdut orice nădejde. De aceea, a întreprins lu­crări de restaurare ale vechii Catedrale. Și în noua Pisanie, Miron Cristea adău­gase, ca într-un testament, dorința sa de a vedea zidindu-se „o măreață Biserică a Mântuirii Neamului, drept mulțumită milostivului Dumnezeu pentru întregirea țării în hotarele sale firești”.

Iar locul construcției urma să fie, în chip firesc, Parcul Carol, deoarece te­renul acesta a fost donat, conform hrisoave lor, încă din sec. al XVII-lea, Mitro­poliei de atunci a Țării Românești, deci Patriarhiei de după Unire. Și ca un prim semn al recunoașterii valorii consacrate a acestui loc, s-a situat aici monumentul Eroului Necunoscut, simbol al eroismului ostașilor români care și-au dat viața pentru întregirea țârii. Bineînțeles, regimul comunist ateu a scos de aici, în 1958, rămășițele pământești ale eroului și le-a transportat la Mărășești, pentru a construi în loc un monument funerar acelor “conducători” ai unei epoci întunecate, făra nicio legătură cu istoria și spiritualitatea românească.

După 1989. lucrurile au părut că se îndreaptă. Rămășițele celor din mausoleu an fost mutate, iar Eroul a fost readus la locul care i se cuvenea. Dar monumen­tul înălțat de comuniști a rămas și nepotrivirea e flagrantă pentru orice ochi de român credincios. Spre stupoarea acestor credincioși, care așteaptă cu nesaț Catedrala Mântuirii și primiseră cu satisfacție hotărârea de guvern cu aprobarea con­strucției în Parcul Carol, Primăria Capitalei socotește că prezența mărețului edifi­ciu ar “strica” parcul. Și, ca atare, refuză aprobarea, după un sondaj cam ciudat prin precaritatea lui, prin modul în care a fost făcut.

Dar e posibil, în această țară ortodoxă, dreptmăritoare, a cărei încredere în Bi­serică, a biruit în toate sondajele mari ce au implicat pe toți cetățenii, să se refuze Catedrala Mântuirii Neamului? Când toate orașele mari ale țării, începând cu Alba-Iulia și continuând în zilele acestea chiar cu Slobozia, au câte o impunătoare Catedrală, este posibil ca sediul Patriarhiei Române să aibă doar o biserică din secolul al XVII-lea?

E dureros, e de necrezut, ca un român să poată gândi astfel! Oare atât de greu dispar sechelele celor 50 de ani?

 

Maica Benedicta (Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga)

Fragment din volumul Fabian Anton – „Oameni și întîmplări

din trecutul Mănăstirii Văratec“ în curs de apariție

la editura „Vremea“