Între noi doar marea și un soi de moarte și un soi de toamnă și un fel de ploi
unde să te caut, cît să uit din tine, căror sfinți atroce să cer înapoi
nopțile acelea parcă infinite cînd știam că burgul va apune blînd
cînd pe sîni și coapse-mi tatuai apusuri cînd cercam zadarnic să te scot din gînd
între noi cafele și Vanhal și umbre ce flanează straniu prin orașul mort
și țigări strivite și Lubin și psalmii și un fel albastru în care te port
prin rugina asta care se întinde parcă de o viață, parcă de un veac
ca să mă învețe să înjur rusește, să te rup din mine, să învăț să tac
între noi golanii ce-mi privesc surîsul cu o îndîrjire de cățel rănit
și tot ce-am pe suflet, și ratări, și pleoape, și nisip, și noapte, și tot ce-ai iubit
între noi ruine din ce-am fost odată, și femei superbe, care știu ce vor
ce-o să te învețe să te-ascunzi în paturi ce-o să mă ajute să învăț să mor
simplu fără teamă fără de cuvinte fără de altare fără rugăciuni
depănînd iluzii, depănînd amprente, risipind arome, inventînd minciuni
între noi tot ceea ce-am dorit un secol să ne poarte pașii pe același drum
și-un cîmpei de toamnă ce-mi îmbracă tîmpla într-un văl de ceață și în munți de scurm
între noi doar marea și un soi de moarte și un soi de toamnă și un fel de ploi
unde să te caut, cum să-ți aflu chipul, cît să iert din tine, cît să uit din noi…