M-am întîlnit acum cîteva seri cu un amic de la un teatru de proză, salariat al Thaliei, pe post de actor dramatic. Se ținea bietul de el cu o mînă de-o falcă, iar fața îi era tehnicoloră ca-ntr-un film de desen animat, al răposatului Walt Disney. Ce te doare, l-am întrebat eu inutil, dîndu-mi seama că ținîndu-se de falcă, nu putea să-l doară o bătătură … „Înebunesc“, zise el, continuînd să-și mîngîie falca „nu mai pot, e cariată și-mi face zile fripte… N-am timp să mă duc să mi-o scoată, așa că astă seară intru direct în spectacol … Am noroc că joc într-o dramă, ceea ce e simplu, orice lacrimă de durere va convinge publicul de interpretarea magistrală și trăirea mea sufletească …“
l-am strîns mîna care era liberă și ne-am despărțit… Privind după el mi-am adus aminte de înțeleapta zicală a unui om mare, al cărui nume îmi scapă : „uneori, și-o nenorocită de ceapă te face să plîngi“…
Mi-am lăsat privirea să umble după el și-am început să cuget… El, cu drama se descurcă, plînge oftează, geme și… merge… Dar ce mă fac eu care sunt comic, cum mă descurc ? Dacă am dureri de măsele, șale, stomac, cap, ficat și alte accesorii umane, mă iartă publicul, pot să gem, să oftez, să plîng ?! Nu. Publicul te plătește ca să rîdă, indiferent că te dor al naibii toate cele de mai sus … În dramă e cu totul altceva, convingi mai ușor… mai ales dacă ai și o durere autentică…
Ei bine, uneori mă doare și pe mine, că „om sunt”… Dar nimeni nu bagă de seamă…
Ce vreți ? Așa sunt eu : „păcălesc publicul!“

PUIU CĂLINESCU