La sfîrșitul lui martie 2002 ne-am lăsat, în sfîrșit, convinși de Irina Nicolau să pornim spre Clejani pentru a realiza un documentar despre lăutarii-„haiduci” deveniți faimoși în întreaga lume.
Împrumutasem bani pentru închirierea camerei video și pentru benzină și dis-de-dimineață pornisem în „roaba” bunului meu prieten Marius Caraman spre celebrul sat de lîngă Giurgiu, urmînd indicațiile telefonice ale lui Țagoi.
Prima supriză neplăcută aveam să o primim exact cînd am parcat mașina în fața casei dărăpănate a lui Nicolae Neacșu, „șeful haiducilor”. Ca să „meargă filmarea” trebuia să plătim cum se cuvine și abia după ce Marius a scos din portofel ultima sută de dolari – păstrată pentru orice probleme s-ar fi ivit – lăutarii ne-au poftit în curte.
Apoi au apărut celelalte: curentul electric – furat de la un stîlp de vis-a-vis, se întrerupea cînd ți-era lumea mai dragă, lăsîndu-ne pe întuneric, în casă nu încăpeam cu toții așa că a trebuit să improvizăm o filmare în curte, alături de găinile și porcii ce se plimbau în voie printre picioarele noastre, portierele și portbagajul mașinii – pe care am fost avertizați la sosire că n-are niciun rost să le încuiem – le-am găsit la plecare deschise, Țagoi surîzînd către noi un: “Nu vă lipsește nimic da’ am vrut să vedeți că nu trebuia să încuiați mașina”.
Am plecat din Clejani obosiți și lefteri, cu 4 ore de filmare care cu siguranță ar fi bucurat-o pe Irina dar care pentru noi fuseseră un chin.
Ne îndreptam spre București cînd Marius îmi spuse: “Dacă tot suntem aici hai măcar să filmăm ceva important…” Ce anume însă niciunul dintre noi nu avea habar. Ne-am amintit atunci de „Drumul Damascului”, carte publicată în urmă cu vreo trei ani și care trecuse aproape neobservată. „Dacă am reuși să dăm de Țandără?” întrebă Marius. Niciunul din noi nu îl cunoștea, știam că și colaborarea lui cu Doina Jela fusese un chin, nu dorea să fie înregistrat, nu dorea să fie filmat… Am sunat totuși un vechi prieten și coleg de la TVR și, în cîteva minute, făcusem rost de telefonul celebrului torționar. “Sunăm?” “Încearcă!”, îmi spuse Marius.
La capătul celălalt răspunse o voce răgușită. “În cît timp puteți fi aici?” m-a întrebat după ce i-am spus ce vreau. Marius îmi făcu semn – jumătate de oră.
“Dacă în jumătate de oră sunteți aici sunt de acord să vă povestesc tot ce știu!”
Cînd am ajuns primul lucru a fost să își scoată soția din cameră. “Vorbesc numai cu voi”, spuse. Așa a început filmarea care, de cîteva zile, a devenit virală.
Înainte de a pleca nu s-a lăsat pînă nu ne-a dat cîte un borcan cu miere făcută de el și pînă cînd nu ne-a arătat dosarul în care își ținea toate memoriile (vreo 30) pe care le adresase autorităților statului după 1989. Zeci de foi în care mărturisise tot, cu date exacte, cu fotografii ale celorlalți torționari, cu tot ce își mai aducea aminte. Mărturisise tot și cerea să fie anchetat și pedepsit.
“V-a răspuns cineva la toate astea?” l-am întrebat.
“Nimeni domnule, de 13 ani tot le scriu și nimeni nu mă întreabă nimic. Doar ăștia de la secția de poliție, cînd m-am dus la ei, m-au ascultat și apoi mi-au trimis răspuns să mă duc acasă că dacă e nevoie vin ei după mine.”
Cîteva săptămîni mai tîrziu i-am trimis filmarea. M-a sunat apoi să îmi spună că după ce ai lui au văzut interviul l-au dat afară din casă și nu mai vorbesc cu el. Dormea la un prieten, la stupină, și nu, nu îi părea rău de starea în care a ajuns ci de faptul că nu a avut puterea să mărturisească totul mai întîi familiei și abia apoi nouă.

PS. Franț Țandără a murit în 2004, după doi ani de la filmarea noastră. Pînă în ultima clipă a sperat ca cineva din autoritățile statului să vină să-l tragă la răspundere. Cînd a văzut că pe nimeni nu interesează mărturia sa a înțeles că ce s-a întîmplat în 1989 nu a fost decît o minciună.
PS 2. Timp de 17 ani filmarea noastră a rămas aproape necunoscută pînă acum cîteva zile. Deși am postat interviul pe internet, deși am încercat să îl oferim televiziunilor sau să facem proiecții cu intrare liberă am fost refuzați mereu. Nu ni s-a dat niciun spațiu de emisie, nicio sală. Doar o revistă culturală s-a încumetat să publice, după 5 ani de cînd filmasem, fragmente din interviul nostru.
PS 3. Irina Nicolau s-a stins cîteva luni mai tîrziu, la începutul lui iulie 2002. Marius Caraman, cel care a filmat și care a pus atîta suflet în proiectul nostru, s-a stins și el în urmă cu aproape doi ani, dezamăgit de lumea pentru care a luptat. Împlinise 64 de ani.