Convorbire cu Fabian Anton

– În 1909, cînd Comitetul comemorării lui Mihai Eminescu edita primul Omagiu adus marelui nostru poet, cititorii și cercetătorii operei eminesciene au crezut că este o greșeală atunci cînd au citit legenda fotografiei ce o înfățișa pe Veronica Micle.
Fiindcă acolo scria cît se poate de limpede: “Veronica Micle, născută în Năsăud (Transilvania) la 1850 în Sâmbăta Paştelui; moartă la 4 August 1889, la Mânăstirea Neamţului.”
– În mănăstirea Neamț?
– Exact.
– Nu știam această versiune. Cine a scris asta?
– Știrea a pornit de la Corneliu Botez, avocatul gălățean care a contribuit atît de mult la promovarea lui Eminescu.
– Avusese și o fabuloasă corespondență cu fratele poetului, cu Matei, din cîte știu eu…
– Exact. Botez era un mare eminescolog, un mare cercetător care a avut ocazia de a-și verifica informațiile chiar în familia poetului. Așa că ne putem baza pe ce spune el.
– În afară de această scurtă menționare a lămurit undeva cum de a murit Veronica Micle tocmai la mănăstirea Neamț?
– El a scris cîteva studii rămase din păcate prin presa vremii. Însă Kirileanu mi-a pus la dispoziție sursa pe care se baza Botez cînd a scris asta.
Uite: Prin 1920 Corneliu Botez are ocazia, printr-o norocoasă întîmplare, să afle dosarul de succesiune al Veronicăi Micle.
– Spuneați că el era avocat…
– Da, avocat. Datorită meseriei reușește să găsească acest dosar de succesiune.
– Unde l-a găsit?
– Era la Tribunalul Ilfov, spune el. La secția a II-a a Tribunalului.
Așadar îl găsește și, cum mereu a fost pasionat de viața lui Eminescu, îl copiază și-l citește din scoarță în scoarță. Astfel află, din documente, că la 5 august 1889 se întocmește un proces verbal adresat comisarului de la secția 19 din București în care o femeie sesizează autoritățile că stăpîna ei, ce locuia în strada Soarelui nr. 11 bis, a încetat din viață la mănăstirea Neamț.
Stăpîna era, cum cred că deja ai ghicit, Veronica Micle, iar femeia ce a sesizat poliția se numea Anica Pușlengea, fata în casă cum se spunea pe atunci.
În dosar mai exista și telegrama primită de la mănăstirea Neamț de Ștefan Ney, „bun prieten cu stăpîna”, care confirma cele spuse de Botez.
În urma celor menționate la locuința din București a Veronicăi se deplasează comisarul secției 19 poliție care va sigila locuința.
Abia după înmormîntarea Veronicăi la Văratec, cînd fetele ei, Valeria și Virginia, au reușit să obțină o sentință a Tribunalului sigiliile au fost scoase.
– Și atunci unde este adevărul? Cine a lansat ideea că Veronica a murit la Văratec?
– S-a preferat să se ia în considerare varianta lui Octav Minar din „Cum a iubit Eminescu”. Deși Minar, o știm toți, era un armean dubios, evitat de toți intelectualii din epocă.
Pînă și Călinescu, bunul meu prieten, care avea o răbdare și o indulgență fantastică, nu s-a putut abține și a scris cîndva un articol intitulat extrem de dur „Octav Minar, necrofor eminescian”, povestind cum Roșca cerîndu-i lui Minar documentele eminesciene din arhiva personală s-a lovit de fîstîceala jenantă a acestuia care nu a fost în stare să-i prezinte nicio dovadă a celor publicate, spunînd că… a rătăcit dosarele cu manuscrise. Asta deși volumele sale erau doldora de imagini inedite din manuscrisele poetului.
Uite ce scria Călinescu despre Minar: „Este hotărît un scriitor incult, probabil autodidact, ale cărui preocupări sunt jignitoare, într-o cultură ca a noastră, pentru memoria lui Eminescu.”
Cu toate acestea, varianta Minar s-a propagat pînă în zilele noastre și puțin probabil s-o mai schimbe cineva…