– La întrebarea „Cine ești, Charles Aznavour?“ aș fi putut răspunde „Nimeni!“ dacă era cazul să fiu pe plac unei anumite prese de senzație, avidă de replici paradoxale. Dumnea­voastră am să vă spun însă că sunt – sau mai precis aș vrea să fiu – un prieten. Să dau fiecărui spectator senzația că mă adresez lui personal. Că filosofia mea este și a lui. Mă simt în permanență îndatorat publicului; fără el n-aș fi ceea ce sunt.
– Concertul pe care l-ați dat astă-primăvară la București ne-a revelat personalitatea lui Aznavour compo­zitor, poet și cîntăreț. Știm însă că sunteți și un popular actor de cinema
– Vina e tot a publicului. La noi, cinematografia e, după cum se știe, un comerț, sau, mai bine zis, o industrie. S-a considerat, așadar, că popularitatea pe care mi-o creasem în musichall putea fi exploatată în mod profitabil și în sălile de cine­ma. Am debutat pe ecran în 1957 cu filmul „Paris Music-Hall“, rol de care – între noi fie vorba – nu sunt deo­sebit de încîntat. Am mai cîntat apoi într-al doilea film de același calibru și… gata! De atunci încoace am refuzat categoric să mai cînt pe ecran.
– E o atitudine adoptată de mai mulți actori-cîntăreți (Yves Montand, Frank Sinatra). Dar, în fond, calitatea filmului contează. Și nu faptul că e sau nu „muzical”.
– Din păcate, există în jurul filmului muzical o prejudecată care determină să se adopte în acest do­meniu cele mai ieftine rețete de fa­bricație pe „bandă rulantă”. Sunt deosebit de îndatorat regizorilor care au văzut în mine altceva decît o „popularitate de exploatat” și mi-au dat ocazia să mă manifest ca actor.
– Aceasta s-a produs, mi se pare, pentru prima dată, cu filmul lui Georges Franju, „Cu capul de pereți“.
– Da. În anul 1958, o apariție scurtă de cîteva minute mă desco­perea publicului ca actor de film. Un adevărat rol dramatic mi-a fost oferit de-aba în filmul „Trageți în pianist“, realizat de Francois Truffaut în 1960. El a avut pentru prima dată intuiția personajului care îmi este propriu: un om lovit de soartă, dar niciodată un învins. „Trageți în pianist“ rămîne filmul meu preferat nu numai pentru varietatea și bogă­ția rolului, ci și pentru timbrul spe­cific al regizorului.
Am lucrat și cu alți reprezentanți ai „noului val”: Franju, Mocky („Es­crocii“), Albicocco („Șoarecele din Ame­rica“), cît și cu regizori din categoria „tradiționalilor”, ca Denys de la Patelliere („Un taxi spre Tobruk“ și „Tempo di Roma“), Andre Cayatte („Trecerea Rinului“), Andre Versini („Horace 61“) și cu marele Rene Clair pentru care am interpretat nuvela „Doi porumbei” din filmul „Cele patru adevăruri“. De altfel și caracterul ro­lurilor mele poate fi diferit de la un film la altul. În „Trecerea Rinului“, de pildă, care slujește ideea – respec­tabilă în sine, dar discutabilă în lumina unor anumite contexte poli­tice – a fraternizării franco-germane, întruchipam un prizonier francez care, după război, preferă să se întoarcă în satul din Germania unde și-a petrecut anii de prizonierat și și-a creat prietenii.
– Dacă nu faceți din alegerea rolu­rilor o chestiune de „opțiune”, care este criteriul după care vă opriți asupra lor?
– La ora actuală îmi pot permite într-adevăr să aleg. (E bine de știut că nu e cazul întotdeauna și pentru oricine.) Criteriul e, firește, conți­nutul uman al rolului ce mi se oferă existența unui subiect valabil, capabil să intereseze un public mai larg decît micul anturaj al unui actor la modă și, firește, personalitatea realizato­rului, noutatea viziunii sale. Evit, bineînțeles, producțiile comerciale. Îi admir însă pe realizatorii care iz­butesc să exprime idei noi prin filme fără compromisuri, dar accesibile. În această privință unii cineaști ita­lieni au înregistrat în ultimii ani per­formanțe artistice demne de invidiat cu „Strada“, „Marele Război“, „La dolce vita“, „Divorț italian“ etc.
– Nici filmele dumneavoastră nu au trecut neobservate. După cîte știu ați fost distins cu premiul Aca­demiei Franceze de film „Steaua de Cristal”.
– Da, pentru rolul din filmul „Cu capul de pereți“. Multe din filmele în care am jucat au fost remarcate și premiate la Festivalurile internațio­nale. „Trecerea Rinului“ – Leul de aur la Veneția și „Trageți în pianist“ — Premiul pentru regie la Acapulco, în 1960, „Un taxi spre Tobruk“ la Cannes în 1961 și – mai recent – „Șoa­recele din America“ prezentat la Cannes.
– Vreți să ne vorbiți puțin despre ultimul dumneavoastră rol din „Șoarecele din America“?
– Inspirată dintr-un roman de Jacques Lanzmann, acțiunea filmului se desfășoară în cîteva țări din Ame­rica de Sud. Echipa de filmare a petrecut acolo cîteva luni lucrînd adeseori în condiții de neconceput, în care asprimea climei se întrecea cu dificultățile de ordin tehnic, ceea ce ne cerea eforturi supraomenești. Acesta e unul din motivele pentru care caracterul filmului, psihologic la origine, s-a orientat pe parcurs spre aventură, spre acțiune. Într-o anumită măsură am contribuit și eu la această deplasare; nu am vrut să las personajului nota sa inițială de resemnare, care nu se integra tempe­ramentului meu. Am încredere în tînărul regizor Jean-Gabriel Albicocco; știe ce vrea, și o face cu orice preț. Filmul poartă, fără îndoială, pecetea personalității regizorului și, implicit, amprenta luptei halucinate pe care am dus-o cu toții pentru film. Vă rog să mă credeți că nimic nu a fost trucat. Gerul ne-a mușcat cu adevărat la 7 000 de metri altitudine, arșița ne-a uscat cerul gurii, gloanțele erau adevărate (în America de Sud nu se cunosc gloanțele oarbe și cu revol­verele nu se glumește); minele de cupru sunt chiar atît de înfricoșă­toare cum apar în film, iar coborîrea mea din munții Anzi pe o benă de mină e o experiență de care îmi voi aduce aminte și în ultima clipă a vie­ții.
– Tot mai ușoară e – pare-se – profesiunea de cîntăreț.
– N-aș spune asta. Iată, s-a făcut ora 7. Acum trebuie să mă duc la teatru să mă pregătesc pentru marele meci. Nu e o joacă. Și totuși mi-e dragă meseria asta. Nu m-aș supăra dacă și fiica mea ar îmbrățișa-o. Are 16 ani și a compus pînă acum cîteva cîntece foarte drăguțe. Poate că mă înșeală mîndria paternă, dar mi-ar place să știu că va prelua cîndva locul meu în lupta aceasta de fiecare seară cu adversarul cu mii de ochi, din care pînă la sfîrșitul concertului trebuie să-ți faci un prieten.

Din volumul în curs de apariție
“Convorbiri cu Charles Aznavour”