Suntem, într-un fel sau altul, alcătuiți din povești. Din întâmplări. Din ratări. Din poveștile prezentului, din cele pe care ni le imaginăm și, cel mai des, din toate poveștile nespuse. Existăm doar prin intermediul poveștilor.

Andre Lorde spunea cândva: „În clipa în care, brusc, am devenit conștientă de moralitatea mea ceea ce am regretat cel mai mult mi-au fost tăcerile… Tăcerile ce nu m-au protejat și care nu te vor proteja nici pe tine.”

Incapacitatea de a ne istorisi relevă amplitudinea procesului de dezumanizare individuală  și  crează un precedent care setează bazele unui context favorabil pentru abuzul de putere, demagogie, divizare si ignoranță.

Observăm cu toții astăzi, mai ales în actualul context politic și social, cât de facil este să naști un discurs ce-l dezumanizează și denigrează pe cel de lângă tine.

Însă nevoia de a ne face auziți implică și disponibilitatea de a asculta deoarece, în momentul în care ne oferim șansa de a-l asculta pe cel de lângă noi,  ne oferim de fapt șansa de a descoperi lucruri noi.

Fiindcă majoritatea învățăturilor pe care le deprindem de-a lungul vieții vin din interacțiunea noastră cu  viziuni diferite, uneori chiar fundamental opuse.

Știm bine că, dacă ne înconjurăm de persoane care au aceleași viziuni ca noi, dacă citim doar carți care ne întăresc propriile idei, dacă urmărim același programe TV și frunzărim aceleași site-uri, de fapt ne validăm propria viziune asupra lumii. Iar asta ne limitează capacitatea de înțelegere, de a empatiza, și ne atrage într-o existență narcisită.

Ne raportăm egocentric și automatizat la toate cele din jurul nostru și asta ne face să credem că nevoile și emoțiile noastre determină prioritățiile lumii.

Ce simplu ne este să-l privim pe celălalt ca fiind diferit. Ce simplu ne este să-l antagonizăm. Întodeauna ne-a fost mai ușor să-i părăsim pe ceilalți decât să-i înțelegem.

Iar rolul poveștiilor este tocmai acela de a-i face pe toți cei care își trăiesc proprile singurătați și realități, să înțeleagă că fiecare dintre noi, într-un fel sau altul, este, de fapt, singur.

Că de fapt singurătatea ne poate apropia.

Doar ea ne poate face să înțelegem că toate barierele pe care le-am clădit în jurul nostru sunt ridicate pe convingeri născute din frică și din neliniști, nu din iubire și acceptare.

Și, cu toate acestea, de cele mai multe ori, toate poveștiile care ar fi putut să ne umanizeze, să distrugă anumite stereotipuri sau clișee, rămân nespuse. Rămân nespuse tocmai pentru că cei care le-ar putea istorisi preferă să tacă pentru a nu fi priviți ca fiind diferiți.

Abia într-un astfel de moment trebuie să-și facă simțită prezența scriitorii și artiștii. Doar ei au menirea de a istorisi poveștiile celor care nu și le pot șopti singuri.

Fiindcă, în definitiv, un scriitor își merită renumele doar prin capacitatea cu care observă și ne conectează la lumea din jur. Și astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie  de ei, portavocea celor ce nu se pot istorisi.

Ruxandra Țiple

——————————————-

Ruxandra Țiple este licențiată în Relații Internaționale la King’s College London, unde a urmat și cursuri de Filosofie, Etică și Istoria Religiilor. Deasemenea, a urmat cursuri de Teatru la Royal Academy of Dramatic Arts (RADA).