Se spune că trebuie să știi cine ești cu adevărat pentru ca să nu-ți dicteze alții viața și adevărurile.
Știm însă vreodată cu adevarat cine suntem sau spunem și noi, ca Alice, „știam cine sunt, dar m-am schimbat de câteva ori de atunci“?
Și, de viața nu este decât o perpetuă schimbare, atunci la ce bun să știi cine ești?
Desigur, într-un anumit fel ne comportăm în public, în altul atunci când suntem alături de prieteni, în alt fel atunci când suntem singuri.
Ne prefacem?
Jucăm teatru?
Răspunsul este mult mai simplu: în realitate suntem toate aceste personaje și chiar mai mult de atât.
Nu putem fi niciodată reduși la un set standard de caracteristici. Suntem contradictorii. Suntem siguri pe noi în public și extrem de vulnerabili în sinele nostru.
Zîmbim deseori cel mai frumos doar în clipa când ne simțim foarte triști.
Și atunci, repet, ne prefacem?
Poate că da. Sau poate doar experimentăm infinitele moduri de exprimare umană.
Singurătatea ne este familiară fiindcă numai așa devenim conștienți de emoțiile și trăirile noastre. Cu toate acestea, ceea ce ne provoacă și ne face să ne descoperim cu adevărat, sunt interacțiunile cu cei din jurul nostru. Cu oglinzile. Pentru că abia întâlnirea cu celălalt este de fapt întâlnirea cu noi înșine.
Trăim într-un mediu clădit de cei din jur – părinți, profesori, prieteni, ceea ce numim, banal, „societate“ – și nu visăm decât să ne creăm proprile granițe și să ne urmăm instinctele, pasiunile, lucrurile pe care de multe ori ni le reprimăm din politețe sau preconcepții.
Facem tot ce putem ca să fim în centrul atenției însă ne vom îndrăgosti de prima persoană care ne va vedea așa cum suntem în realitate.
Ne străduim toată viața să punem în valoare doar “partea luminoasă a lunii“, ne bucurăm când cineva zărește în noi lucruri pe care vrem să le arătăm, dar ne este prea frică să o facem, și nu ne pică bine deloc dacă cineva ne scoate în evidență defectele sau fricile.
Știu, este un paradox. Însă întotdeauna așteptăm să fim descoperiți fără a dezvălui deloc ceea ce suntem, întotdeauna suntem atrași de persoane care nu par întruchiparea perfecțiunii, deși ne străduim în permanență să ne perfecționăm.
Și toate astea, suntem atrași doar de contradicții. Surprize. Schimbări.
În definitiv asta și suntem.