În arhiva Fabian Anton se găsesc 7 epistole inedite semnate de Aurel Dumitrașcu, cel mai important și vertical poet optzecist, și adresate lui Petre Stoica.
Expediate în perioada 1984 – 1990 (ultima fiind datată 1 august 1990, cu doar o lună înainte de prematura dispariție a lui Aurel Dumitrașcu), epistolele își vor avea locul, sper, într-un volum de corespondență inedită ce îl pregătesc pentru tipar.
Pînă atunci redau mai jos prima din aceste scrisori:

 

Borca, 11 februarie 1984

 

Mult iubite domnule Stoica,

 

Aleg preajma ZILEI dumneavoastră de risipire prin această lume pentru a potoli cel dor cu care nu înfometez decît propriile-mi ceruri! Ninge cu fulgi grași în munții mei. Nu-mi place că ninge. Dar îmi plac fulgii grași.
Prin ianuarie am reveni-fost în București; m-aș fi bucurat să fi găsit măcar o oră de vorbă! Sînt mult mai tînăr decît dumneavoastră, însă cel mai des îmi închipui că solidaritatea prieteniei este altceva decît o politețe… democrată.
V-am iubit dintotdeauna, dar acreala cu care receptați cele fandoseli oficiale m-a făcut să vă iubesc o dată-n plus, ca și ceilalți moldavi cu care ați stat împreună în niște zile.
Eu nu am fost și nu voi fi niciodată subalternul vreunui individ. Da, pot fi subalternul unei cauze (poftim, „cauza“ poeziei!) dar nu subalternul vreunui cetățean.
Mi s-a părut că așa sînteți și domnia voastră!
Nu vedeți că în lumea asta de împuțiți oficioși, putoarea e considerată parfum?!!
Sînt amărît, căptușit și cu o boală socialistă – ulcer – de prin noiembrie. Praful în care mi-au proțăpit deștepții de la Consiliul Culturii manuscrisul primei mele cărți, desolidarizarea inexplicabilă a directorului Sântimbreanu, acestea și celelalte știute furtuni hărăpești, m-au dus la ulcer! Asta-mi lipsea! Da’ nu crăp eu!
Și dragul meu (legat acum de toate mîinile, se pare) D.R. Popescu m-a certat că mă-mbolnăvesc din cauza noroiului în care-mi terfelesc niște funcționari prima carte.
Am scris-o și gîndit-o într-un fel, va ieși altfel.
Domnul Sântimbreanu mi-a scris și vorbit numai de la înălțimea funcției dumisale. Și cum eu nu-i puteam răspunde de la aceeași înălțime, l-am rugat să-mi vorbească numai de la înălțimea condiției de scriitor – cu atît mai mult cu cît îi precizasem de la început că nu am nevoie de amabilitatea dumnealui, ci numai de loialitate.
Premiată pe ’81 la Concursul lor de debut, „Divina paradoxalia“ o să apară jumulită, inclusiv cu titlul schimbat! Păcat!
Prea mulți dintre cei ce păreau de bună credință au ajuns să aibă aptitudini de pitici. Ei cred că au principii. Pe dracu’! Principiile se preiau întotdeauna. Sau, cum ar zice Artaud (în „Héliogabale ou l’Anarchiste couronné“), „les principes… ne s’inventent; ils se gardent, ils se communiquent“. Deh!
N-am ajuns să înjur totul! Pentru că, dac-aș înjura totul, înjurătura și-ar pierde semnificația.
Erați foarte simpatic în iulie, în ziua aceea cînd dragul de Nichita mă rugase să-l ajut să coboare scările de la Uniune. Erați simpatic de tot pentru că jumătate din cuvintele pe care le foloseați se adunau în suave înjurături. Vă iubesc toți cei tineri! E bine! Și așa e drept!
Zac aici, în munți, printre oameni cel mai des stupizi, profesorași de o mizerie intelectuală ce face bube, raportîndu-se la primari, gestionari și alte punți din astea unse cu rahat. În timp ce eu, un risipit, un dăruit, mă  raportez la spiritualitatea universală. Citesc ore în șir. Și ascult muzică. Și-s singur. Ce bine!
Iubesc o fată de cinșpe ani și refuz să mănînc stele din orice sfîrcuri. Avantajul meu în fața lui Dumnezeu e că-mi pot pune oricînd discurile preferate. Și nu cred în mod serios decît în iubire.
„Naivitatea“ mea nu face pecingeni. Și am ceva curat la care țin, indiferent ce flori își pun la butonieră ipocriții, politicienii și toți obsedații de putoarea puterii. Știți ce citesc în pauzele dintre nimicnicii? Poeme erotice de Pierre Louÿs; ediții unicat dans notre pays!
Pe masă, aici, lîngă o scrisoare de la Domnul Nichita, am o fotografie de la Iași, din „sala“ Junimii, cu dumneavoastră, domnul Șora, Daniel Dimitriu și cu mine citind ceva.
Mi-e dor de dumneavoastră și pentru că sînt amărît. Și sărac. Avem prieteni pentru a avea cui ne plînge!
E ZIUA dumneavoastră în acest februarie muls de omături, așa  că-mi permit să vă îmbrățișez cu dragoste și prețuire, dorindu-vă tot BINELE pe care-l puteți suporta, liniște și putere de a rămîne mereu poetul și omul admirabil care sînteți!
LA MULȚI ANI!

Prețuirea și dragostea mea, mereu!

Aurel Dumitrașcu