A doua zi după ce-am văzut expoziția de fotografii a lui Mihailopol m-am trezit într-o lume tăinuind în fiecare ochi cîte-un bob de inteligență și unul de primăvară pîrguită și cu fereastra deschizîndu-se spre un port de mare verde în care se legănau corăbii uscățive; vîntul striga șoptit: hai, urcați-vă și porniți spre inimile voastre.
Mihailopol, ca toți marii artiști, scufundă pămîntul ca să-l ridice din nou pe umerii a trei sute șaizeci de sărbători din an, mai fascinant decît l-a cunoscut omenirea înainte, poate și mai brutal, dar și răscolit de viată.
Văzuți de Mihailopol, noi toți suntem Părinții adevărați și Fiii risipitori ce se întorc numai la casele altora, hotărîți ca, în numele Tatălui sau al Adevărului să nu rostim niciodată amin Vieții.
Mihailopol ne privește dintr-un pin ce va fi catarg, ne măsoară ploile și fulgerul, uimit de atîta înălțare amestecată cu prăbușirea, de potopul de suferinți care tot vin să ne rupă și — ce teribil ! — nu ajunge niciodată, și ne privește și căzut în genunchi, ca dintr-un destin înfrînt, scuturat de întuneric și de încîntarea de a ne vedea stînd atîrnați pe gard cu dovlecii, vorbind de la egal cu bisericile, cu drumul, cu pagina văilor, cu secara neagră a muncii, cu copiii, cu pomii, cu caii și iezii, cu mormintele, cu o doniță de fragi, cu piatra și fierul, cu barda întoarsă din inima lemnului, cu mama, cu frunzele în care arde septembrie și cu o pasăre ce trece spre alte revolte sau spre alte păcate și ne uită și iar ne spune singurătății și dragostei.
Pe jumătate suit în cer, pe jumătate îngropat în iarbă, Mihailopol e pînza neliniștii din noi, aceea care lopătează în sînge ca să înfrîngă ura.
Mihailopol niciodată nu se află în echilibru, totdeauna în armonie. Tiranizat de renunțări și de dezastrul versului. El nu există unitar decît în nemulțumire, în satisfacție, nerăbdare, cîntec. N-are scut și nici refugiu.
E viu numai în iluzii și-n patima socială.
Bineînțeles că va pierde mereu căci fiice parte din neamul celor ce au puterea să spună : Ia-mi, Doamne, cu două zile mai mult decît toate zilele și toate nopțile pe care mi-le vei lua, odată, cu voia sau fără voia mea. și dă din ele fie și un singur ceas oamenilor fără de care lumea ar fi un covor de mărăcini.
Ce nesfîrșit de greu, ce imensă povară. în acest secol XX, să iubești oamenii în fiecare dimineață !

 

Fănuș Neagu
1 mai 1980