Pseudologia Fantastica

by Fabian Anton

Author: admin (page 1 of 5)

AMNESIA (8)

Orașul e superb dar nu-mi prea pasă
afară-s derbedei în mine-i ger
zac cărți și ceaiuri și gutui pe masă
și nu știu căror demoni să te cer
și frică-mi e să irosesc cuvinte
am rătăcit atîtea timp de-un veac
încît prefer doar să te port în minte
să pianotez să sînger și să tac
dar de-ai fi fost aici te-aș lua de mînă
am desfrunzi tristețea prin bodegi
te-aș învăța tăcut cum să rămînă
aroma mea prin părul tău cînd pleci
ți-aș inventa tîmpenii fabuloase
doar să nu simți într-adevăr ce vreau
și-am defila ca norii peste case
și m-aș grăbi în suflet să îți stau
iar noaptea înainte de culcare
te-aș învăța cum trupul să mi-l frîngi
și pentru că-i frumos și știu cît doare
într-un tîrziu te-aș învăța să plîngi
și ți-aș șopti în tîmplă că oricine
ar ridica iluzii între noi
fără de teamă fără de rușine
l-aș spulbera cu gîndul și apoi
geloasă pîn’ la sînge pe toți anii
în care nu știam că existai
mi-aș îneca prin burguri gologanii
doar ca să uit cît de departe-mi stai
orașul e superb dar nu-mi prea pasă
fumez și ascult Pärt și-ți scriu prostii
am umbre și tăceri și crini prin casă
și apun milenii așteptînd să vii…

AMNESIA (7)

E aproape iarnă fab dar vezi în mine
în trupul ăsta frînt de prea mulți zei
port jazzuri mov și ceaiuri și ruine
pe care sădesc nori pentru toți cei
ce au uitat c-au existat vreodată
și sînii mei și tîmpla mea și-un fel
de umbră mult prea îndelung purtată
pe buze, peste pleoape, prin cercei
port cărți pînă la îngeri stivuite
și melodii pe care le tocesc
în gîndul meu și file învechite
în care abia de pot să te citesc
port anotimpuri și tăceri și-o stare
de înger hăituit și obosit
port nopțile acelea de la mare
în care-ți dovedeam cît am greșit
port poezii port ură port înfrîngeri
port coapse tatuate cu povești
și altare ce s-au desfrunzit de îngeri
și felul crud în care mă iubești
și multe port în umbra asta care
îți ține palma printre străzi pustii
cînd tu îți spui că-i doar o întîmplare
că sunt aici ca iert că suntem vii

E aproape iarnă fab dar vezi în mine
în trupul ăsta frînt de prea mulți zei
port jazzuri mov și amprente și ruine
și trupul tău și demoni și alei

Pregătirile pentru Centenarul Radu Beligan au intrat în linie dreaptă!

Pentru că în curînd vom avea prilejul să îl omagiem pe maestrul Radu Beligan la Centenar împreună cu Asociația „Radu Beligan“ pregătim o expoziție în care vom prezenta fotografii, cronici și documente unicat păstrate în arhiva Vladimir Anton.
La loc de cinste va sta Arborele genealogic al familiei Beligan, întocmit chiar de marele actor.

 

INEDIT EUGEN IONESCU: „M-am scîrbit de literatură, de gălăgie, de ceea ce se numeşte «faim㻓

Restituim, mai jos, două epistole inedite semnate de Eugen Ionescu și trimise vechiului său prieten, avocatul și memorialistul Arșavir Acterian. Originalele se păstrează astăzi în arhiva Vladimir Anton.

1

 

Dragă Arşavir

 

Sunt la Duseldorf, pe încă vreo 15 zile, unde pun în scenă la Schauspielhaus o piesă a mea. Pe urmă reintegrez Parisul. În orice caz, scrisorile îmi sînt trimise de acolo.
Ce să-ţi spun… Oriunde am rătăci nu putem scăpa de destin, de ani etc. Nu mai avem aşa mult de stat sau de rătăcit aici. Eu m-am scîrbit de literatură, de gălăgie, de ceea ce se numeşte „faimă“ în care n-am crezut niciodată şi în care nu cred nici acum.
Norocul meu mare este Rodica. Suntem doi dar altminteri ce se petrece în lume mă acablează.
Fac „literatură şi teatru“ fiindcă asta a devenit meseria mea mon gagne-pain. Din cînd în cînd cîte o scrisoare a unui prieten, a ta, este ca un surîs al cerului.
Tu ai fost marea mea problemă, erai cel mai bun prieten al meu. M-a durut pe vremuri despărţirea noastră. Cred că pe nici un altul nu l-am iubit, urît, şi iar iubit ca pe tine.
Am să-ţi mai scriu. Dar să ştii că eşti prezent şi tu şi Barbu şi doi sau trei alţii, din vii şi din morţi.
Te îmbrăţişez şi poate că va fi bine în eternitate şi că vom fi tineri.
Sărută-l pe Barbu – ce bucurie că l-am văzut!
Poate că ne vom vedea, sper să vin în vizită la Bucureşti.
Sunt cam prins. Şi am avut o depresiune din care m-au scos doctorii şi Rodica mai ales.
Vreau să-ţi spun ceva: dacă vrei, telefonează sorii mele, Marilena Apostoliu, şi vezi-o. Telefonul ei este 370 182, locuieşte în 168 Bulevardul 1 Mai, blocul unu, scara D. Are un reumatism deformant.
Te sărutăm tare, Rodica şi eu.
Al tău pe veşnicie,

Eugen Ionescu

 

2

 

Domnul Eugen Ionescu
B-dul Montparnasse nr. 96

75014 Paris

 

Paris, 11 februarie 1977

 

Dragă Arşavir,

În tot cursul unor ani lungi, lungi, m-am gîndit la tine. Îmi doream foarte des, pe vremea cînd eram certaţi, să te reîntîlnesc şi să ne împăcăm. Prietenia ta mi-a lipsit mult. Aşa cum îmi scriai într-una dintre scrisori, eram într-adevăr cumplit şi neomeneşte de singur în anii dinainte de 1940. Acum ştiu că eşti acolo şi că ne gîndim unul la celălalt. Ani şi ani de zile am vorbit despre dificultăţile materiale prin care am trecut din ’47 pînă în ’55 şi o să mai vorbim despre ele cînd ne vom revedea.
Eu unul cred că pentru boala ta de inimă ai putea veni aici, sînt cîţiva medici cardiologi foarte buni şi, cu toate că nu cred că este cazul, cîteva clinici excelente în care ai putea face un scurt sejur.
Te invit eu. Rodica şi Marie-France se alătură acestei invitaţii. Nu ai nimic dificil de făcut, atîta doar: să-ţi obţii paşaportul, să mergi la aeroport şi să te sui în avionul care te aduce la Paris în trei ceasuri. Noi vom veni să te luăm şi ne vom ocupa de tine ca de copilul nostru. Pentru că de-acuma sîntem nişte copii bătrîni de tot.
Spune-mi că da în cel mai scurt timp posibil, telegrafiază-mi sau telefonează-mi dacă vrei şi-ţi voi trimite un certificat de cazare.
Cu dragoste multă şi cu nădejdea să te văd curînd.

Eugen

Îmbrăţişări lui Barbu Brezianu şi lui Nicu Steinhardt

 

AMNESIA (6)

Iubesc doar ce nu am, iubesc cuvinte
ceața în care zilnic mă complac
sfinții vulgari ce-mi bîntuie prin minte
și modul meu obscen de-a ști să tac
iubesc doar noaptea care desfrunzește
și visul unui prunc ce-a adormit
plîngînd iubesc enorm să simt cum crește
sub fiecare tîmplă un cuțit
ce îți feliază gîndurile viața
și îți arată cît de simplu mori
iubesc ceaiul de crini și dimineața
pierdută lîngă tine uneori
iubesc să dăruiesc cu disperare
și sîni și coapse și arome noi
iubesc indefinit să știu că doare
cînd vezi cît suntem de străini și goi
iubesc trufaș iubesc doar lucruri stranii
iubesc un cîntec mut de Moustaki
iubesc să plîng și știi iubesc golanii
care m-au învățat că pot iubi
așa cum nimeni n-a iubit vreodată
aspru, sălbatic, violent, amar
iubesc tăcut așa cum altădată
iubeam zîmbind și inocent și clar
dar anii trec și toamnele se-adună
trupul e greu, sufletul răstignit
și-un viscol nesfîrșit în noi răsună
Iubesc doar moartea care ne-a unit…

EXCLUSIV: Scrisoarea dr. Dumitru Bagdasar către Tudor Arghezi – „Cum am ajuns prozaic și indiferent!“

În arhiva Vladimir Anton se păstrează originalul unei scrisori inedite expediată de renumitul neurochirurg Dumitru Bagdasar ca răspuns adresat unui virulent articol semnat de Tudor Arghezi. Deși epistola nu este datată ea este scrisă, cel mai probabil, în 1942, la trei ani distanță de la evenimentele ce aveau să ducă la ruptura unei vechi prietenii.
Ce se întîmplase de fapt? În 1939 o sciatică teribil de dureroasă, ce nu dispărea cu niciun tratament, l-a pus pe Arghezi la pat. Slăbise îngrozitor, nu se mai putea hrăni și toți prietenii săi erau așteptau sfîrșitul marelui scriitor. Vestea despre boala lui Arghezi a străbătut atunci întreaga țară și, în ciuda faptului că l-au examinat toate somitățile medicale – de la N. Gh. Lupu, N. Hortolomei, N. Ionescu-Sisești, Dimitrie Bagdasar, C. I. Parhon, Th. Burghele și pînă la tînărul George Emil Palade – medicii au pus suferința bolnavului pe un factor compresiv pe nervul sciatic, ferindu-se însă de a numi clar cauza.

Doar Dimitrie Bagdasar, creatorul neurochirurgiei românești, a dat verdictul dur „cancer“, ceea ce l-a înrăit teribil pe Arghezi care, deși Bagdasar l-a îngrijit cu o fidelitate și o dragoste unică, nu l-a iertat nici la moarte, nici după moarte.

Domnule Arghezi,

Intenționam de mult să vă scriu aceste rînduri!
Dintr-un sentiment ușor de înțeles m-am abținut și-am lăsat ca timpul să facă ceea ce scrisul meu n-ar fi reușit. Speram că pînă la urmă veți aprecia, dacă nu mai obiectiv, cel puțin mai omenește modul cum am înțeles să mă port în timpul suferinței Dumneavoastră.
Necrologul publicat în „Curentul“ de sîmbătă m-a făcut să retrăiesc clipele de amărăciune de acum trei ani cînd un prieten m-a informat că dl. Arghezi e nemulțumit de mine.
M-a îndurerat cu deosebire o frază în care năvălește indignarea dumneavoastră de acum trei ani, de data aceasta într-o formă publică.
Nu aș lua, Domnule Arghezi, apărarea științei, fiindcă știința se apără singură prin binele imens pe care-l revarsă asupra lumii sănătoase ori sufrinde în fiece clipă. Mai mult decît arta, care se adresează unei sfere restrînse, știința risipește în generozitate binefacerile ei în massele largi și neevoluate ale colectivităților și nu le-ar refuza nici vecinului dumneavoastră, certat cu sintaxa și incapabil de a înțelege o poezie de Tudor Arghezi. Știința, prin însăși natura ei, e mai umană și mai binefăcătoare și de aceea cred că nici n-o să vă răspundă la acuzațiile atît de categorice și nedrepte pe care i le aduceți.
Vă răspundem noi, făpturi omenești imperfecte și supuse greșelii.
Am exercitat și eu, Domnule Arghezi, o parte din „suveranitatea științei lîngă patul bolnavilor care m-au chemat în ajutor“ și le-am adus, alături de modestele lumini ale unei învățături cîștigate cu multă trudă și o înțelegere omenească care mi-a permis să rămîn mai departe printre suferinzi chiar cînd aceștia mi-au răspuns cu ingratitudine. Am stat zile și nopți lîngă ei și n-am pregetat să-mi tulbur liniștea iar uneori și sănătatea pentru a smulge cîteva vieți omenești din labele gorilei sadice și lăboase din cimitire, cum o numești Dumneata.
N-am reușit întotdeauna pentru că, spre deosebire de artiști, noi nu putem niciodată să ne alegem subiectele; temele noastre ne sunt totdeauna impuse, adeseori sunt pline de mister, iar uneori de-a dreptul insolubile.
Cînd mi s-a părut că puterea mea de discernămînt nu e suficientă am apelat și la experiența altora, uneori cu succes, alteori fără niciun rezultat.
Cu același gînd am intrat și în casa Dumneavoastră și am venit zi de zi, luni de-a rîndul, încercînd să vă ușurez suferința. În vara aceea n-am avut odihnă. V-am stat la dispoziție în orice moment cu personalul din serviciu, cu telefonul în timpul nopții, cu consulturi gratuite pe care le propuneam eu cu speranța că vom găsi în cele din urmă un leac pentru suferința Dumneavoastră.
Nu m-am îndepărtat de Dumneavoastră nici chiar cînd alți colegi își răreau vizitele, cum se obișnuiește în cazuri grave. Nu v-am părăsit decît tîrziu de tot, cînd v-ați ameliorat și cînd v-ați întors fața dinspre mine. Era o zi frumoasă de toamnă și venisem cu inima onestă să te văd. Privirea Dumitale însă m-a înghețat. Revăd scena aceea de o cruzime fără margini.
Am făcut, firește, Domnule Arghezi, diferite ipoteze cu privire la natura bolii Dumneavoastră, căci acestea erau necesare pentru a institui un tratament științific. Cei care au respect pentru meseria lor nu pot face unul și același tratament pentru toate boalele scoțînd o  seringă din buzunar și injectînd în carnea tuturor bolnavilor aceeași soluție miraculoasă.
presupunerile noastre însă nu au fost împărtășite familiei pentru că o ipoteză nu e o certitudine și, nefiind o certitudine, speranța noastră continua să trăiască.
Aveam un mijloc de a face să înceteze suferința și acest mijloc consta în secțiunea nervului; din respect pentru viața Dumneavoastră m-am abținut să fac această operație riscantă: erați prea slăbit pentru ca s-o puteți suporta!
Doamna Arghezi, cu care am avut deseori discuții relativ la această operație, știe care erau temerile mele și cu cîtă grijă căutam să evit orice risc.
Am instituit un tratament cu raze X care, în marea majoritate a cazurilor similare, ne-a dat rezultate bune. Cînd am văzut că nu vă ajută am făcut cele două injecții cu alcool în șira spinării. Mi-aduc aminte că după prima injecție mi-ați spus că durerea s-a atenuat. La insistența mea ați adăugat că a scăzut cu un procent numeric apreciabil și mi-ați cerut să vă fac o nouă injecție. Am făcut-o cu emoție căci și acestea erau riscante.
A urmat o nouă ameliorare care v-a permis să dormiți și să vă alimentați puțin. Ulterior ameliorarea a continuat și, după cît sunt informat, Dumneavoastră o atribuiți exclusiv injecțiilor care vi s-au făcut de altcineva.
N-aș crede că tratamentul cu raze X, injecțiile cu alcool și tendința spontană a boalei spre un sfîrșit fericit au fost cu totul străine de vindecarea Dumneavoastră.
Succesiunea de fapte nu înseamnă totdeauna și raporturi cauzale iar personal nu cred în minuni și droguri miraculoase.
În cursul unei practici de douăzeci de ani, grea și întinsă, nu am văzut cu ochii mei nicio minune verificată. Am întîlnit însă destui oameni asumîndu-și merite care se datorau de fapt unor coincidențe fericite, ușor de exploatat în fața unui public puțin inițiat.
Dar aceasta e o altă latură a problemei, a cărei discuție nu o vizează scrisoarea mea de azi după cum nici nu intenționează să in fluențeze ideile Dumneavoastră despre valoarea științei în genere și despre cei ce o reprezintă în special.
Voiam să vă spun numai atît: s-ar putea să greșiți și Dumneavoastră cînd interpretați un fapt cum greșim și noi uneori, cînd chiar suntem foarte circumspecți. Nimeni nu este fără greșeală.
Un lucru rămîne însă în afară de orice discuții: deși sunt un om cu o singură meserie, cum vă place Dumneavoastră să cereți tuturor muritorilor, n-am intrat în casa Dumneavoastră mînat de meserie ci de un gînd de care am crezut că veți ține seamă. M-am înșelat amar!
Nu iertați pe un om care vi se pare că a greșit, deși știți bine că a avut cele mai bune intenții; și, ceea ce-i mai trist, neînchipuit de trist este că nu-l iertați nici cînd această greșeală nu v-a adus vreun prejudiciu!
La ce bun atunci toată risipa de cerneală cînd ea lovește fără îndurare în oameni nevinovați numai pentru a satisface o impulsie sadică?
Scuză-mă, domnule Arghezi, dar n-am vrut să merg atît de departe.
Nu implor clemența Dumitale.
Continuă să lovești! Nu scăpa nicio ocazie potrivită, fie în cercul prietenilor, fie cînd te manifești public.
Am o singură consolare: că nu ești un arhanghel cu spadă sau un voievod autocrat.
Mărturisesc că, de cînd am început să devin mai prozaic, mă tem mai mult de vîrfurile ascuțite și de capriciile unui stăpîn decît dehîrtia înegrită cu cerneală. (Istoria spune că demnitarii tirani obișnuiau să taie capul medicului cînd li se părea că acesta a făcut o greșeală).
Ești poate curios, Domnule Arghezi, să știi de cînd am devenit mai prozaic? Îți spun: numai de duminica trecută.
Mă plîngeam unui vecin al meu – că am și eu vecini mai hîtri ca ai Dumitale – de cele ce ai scris „la jurnal“.
Tocmai cînd credeam că l-am mișcat mai mult el își încruntă fruntea plictisit și probabil sub influența unei lecturi din proza Dumitale, mă întrerupe brusc: „Ia mai dă-l în pizda măsii și nu te mai ocupa de lăturile cu care se hrănesc porcii!“
Așa am ajuns prozaic și indiferent.

Dr. D. Bagdasar

 

 

Older posts