Fabian Anton Official Site

Author: admin (Page 2 of 4)

Interviu cu Ileana & Romulus Vulpescu: “Invazia de idoli din ziua de astăzi este avantajată de incultură!” (1)

„NE-AM SĂTURAT DE TOATĂ INTRIGĂRIA DIN ȚARA ASTA!“

F. A. – Doamnă Ileana Vulpescu, domnule Romulus Vulpescu, vă mulțumesc că ați acceptat, într-un final, să facem această convorbire.
R. V. – Cu greu am acceptat, dar hai…
F. A. – Cu greu, este adevărat. Ne puteți spune, pentru cei ce ne vor citi mai apoi, de unde atîta reticență?
Trebuie să spunem că pregătim interviul acesta de vreo 8 luni de zile…
I. V. – Așa este…
F. A. – De ce atîta reticență?
I. V. – Domnule Fabian, trebuie să vă spun că, după cum bănuiți, ne-am săturat de tot ce se întîmplă în țara asta, de toată mojicia, de toată intrigăria, de tot…
Vreți să aflați cum au ajuns fanarioții să domnească în țara noastră? Vă spun eu: pentru că se săturaseră și turcii de cîtă intrigărie era aici. Cum era unul uns Domn niște boieri se duceau la Stambul și spuneau: „Noi vă oferim peșcheș mai mare!“ Și atunci sosea gealatul și tăia gîtul domnitorului… Și au ținut-o tot așa românașii noștri, pînă s-au săturat și turcii de mahalaua care era la noi. Așa că ne-au trimis fanarioții, care erau niște funcționari greci ce au luat țara în primire.
R. V. – Hai Ileana, să fim serioși… Te apuci acum să explici cine erau fanarioții?!
F. A. – Așadar de aceea v-ați arătat atît de sceptici cînd ați auzit dorința mea de a face acest interviu care să fie așa, un punct de reper mai ales pentru cei tineri. Mai mult chiar, domnul Vulpescu mi-a spus chiar răspicat că „pentru tineri nu mai avem nicio șansă să facem ceva“…
I. V. – Acum serios, domnule Fabian, ce credeți că mai putem face pentru tineret?
R. V. – Și la ce bun?
F. A. – V-am răspuns și la telefon: măcar ne facem datoria…
R. V. – Ne facem datoria în gol…
F. A. – Credeți?
R. V. – Da. Sunt absolut convins! Fiindcă, în momentul de față – deși nu spun că este rău computerul sau internetul (că noi nu știm să-l folosim asta este o altă poveste) – majoritatea celor ce-l folosesc nu mai citește. Toți spun: „N-am nevoie să mai citesc ceva atîta timp cît văd totul pe internet, cît aflu totul de pe internet!“ Nu se mai citește, domnule!
F. A. – Însă, uitați, astăzi de dimineață am găsit pe internet atît interviurile dumneavoastră mai vechi cît și comentarii ale cititorilor. Și am observat că sunt foarte mulți cei ce vă iubesc. Sunt foarte mulți cei ce v-au citit romanele sau volumele de poezie…
R. V. – Aveți dreptate. Însă aici nu vorbim despre mine și despre Ileana. Eu spun că, în general, lumea, tineretul, nu mai citește. Nu este vorba că nu se mai citesc cărțile mele. Nu. Tineretul nu mai citește nimic. Și, de altfel, este și greu să o facă avînd în vedere la ce prețuri au ajuns cărțile în ziua de astăzi. Nu vezi că o cărțulie subțirică nu o poți cumpăra cu mai puțin de 20 de lei?

„INTERNETUL ESTE UN INSTRUMENT DE FORMARE EXCEPȚIONAL
DAR NU ÎNLOCUIEȘTE NICIODATĂ CULTURA!“

 

I. V. – Eu nu cred că este vorba numai despre asta. Este vorba și despre un enorm dezinteres. Fiindcă altfel, așa cum ai bani de discotecă și bani de un pachet de țigări ai putea avea și bani ca să cumperi o carte. Însă, la ora actuală, nu mai există niciun interes pentru carte.
În momentul în care a apărut internetul – care, repet, este extraordinar de folositor – toți au spus: „Ce rost mai are să citesc cînd pot să apăs pe două butoane și să aflu tot ce vreau?“
Îmi amintesc că Tudor Gheorghe l-a întrebat cîndva pe băiatul său, care nici el nu citește deloc, deși este foarte deștept, foarte dotat: „De ce nu citești măi omule?“ Iar puștiul i-a răspuns: „Nu înțeleg ce anume te deranjează. Întreabă-mă orice, absolut orice vrei, și-ți aflu imediat!“ Tudor i-a pus atunci o întrebare despre Raskolnikov iar fiu-său s-a dus imediat să caute răspunsul pe internet. Dar Tudor l-a oprit cu o altă întrebare: „Bine, dar ca să-l cauți pe internet nu crezi că trebuia să știi despre el dinainte?“ Și așa este.
Deci eu nu spun că internetul nu folosește ca instrument de formare excepțional. Spun doar că nu înlocuiește niciodată cultura.
F. A. – Nu credeți că este vorba despre altceva totuși? Internetul a apărut de vreo 10 ani…
I. V. – Da, în România cam așa este…
F. A. – Însă nu credeți că tineri au început să nu mai citească începînd cu Revoluția din 1989?
I. V. – Să știți că aveți dreptate în mare măsură. Fiindcă, în general, totul a pornit de la familie. De la acei
„copii cu cheia la gât“.
F. A. – Generația mea de pildă…
I. V. – Exact. Totul a pornit de la acei părinți ce nu mai aveau timp să se ocupe și de copiii lor. De la mamele care, când ajungeau acasă de la muncă, nu știau pe ce să pună mîna mai întîi. Aveau și de spălat rufe, și de făcut mîncare, și cîte și mai cîte…
Și atunci toți acești copii, toate aceste generații, au crescut într-o atmosferă de familie ce nu-i mai îndemna și la lectură.
Apoi, trebuie să nu uităm un lucru: și școala a devenit din ce în ce mai proastă în România. S-a degradat teribil și, din cauza asta, nici acolo copiilor nu li s-a inspirat gustul pentru lectură. Iar dacă privim acum ce anume conțin unele manuale de română, ce obscenități se publică în chip de literatură, te apucă groaza. Și atunci cum și ce să mai citești?!
Așadar totul este dirijat spre ieftinătate.
Nu vedeți că televiziunile noastre lansează în fiecare săptămînă cîte o vedetă. Îmi spunea Carmen Stănescu – care s-a retras din teatru și care a fost într-adevăr o vedetă: „Pe vremea mea, cînd erai vedetă chiar meritai să ți se spună așa!“ Acum, săptămînal, fiecare post de televiziune mai lansează cîte o vedetă.
F. A. – Credeți că mai știu tinerii de astăzi de Carmen Stănescu? Sau de Mișu Fotino?
I. V. – Poate cei care mai merg la teatru să mai știe cîte ceva. Fiindcă Mișu încă mai joacă din cîte știu…
F. A. – Nu, nici domnul Fotino nu mai joacă. S-a retras și dînsul…
I. V. – Nu mai știu, nu am mai fost la teatru ce ceva vreme fiindcă mă deplasez cam greu.
F. A. – Au rămas însă domnul Beligan, domnul Ion Lucian…
I. V. – Bine, ei au rămas tari pe poziții. Dar să-ți spun ceva: foarte mulți s-au retras și fiindcă au fost dezamăgiți de felul în care a ajuns să se facă teatru astăzi în România…

 

„DOMNUL REBENGIUC ERA SĂ-L IA LA PALME PE ANDREI ȘERBAN“

 

F. A. – Este exact ce povesteați, astăzi avem „vedete“. Tinerii nu știu cine este doamna Carmen Stănescu dar în schimb îl iubesc pe Andrei Șerban de pildă…
I. V. – Domnule, Andrei Șerban a plecat de aici avînd la activ cîteva premii internaționale obținute încă de cînd era student la regie. Să știți că, pe vremea aceea, Andrei Șerban promitea enorm de mult. Noi nu știm exact ce anume a făcut el apoi în Statele Unite, că nu am fost martori, însă știm că, atunci cînd s-a reîntors în România a venit crezînd că a sosit într-un deșert cultural. Ca și cum în România s-a dormit din 1947 și pînă la sosirea lui, în 1990.
R. V. – Dumneavoastră nu știț dar, cînd s-a reîntors, mi-a propus să luăm împreună conducerea Naționalului. Sigur că l-am refuzat, i-am zis: „Vezi-ți domnule de treabă!“ Știi cine era cel mai intrigat pe atunci de atitudinea lui? Domnul Rebengiuc, care era lîngă mine și care era să-l ia la palme. „Nu ți-e rușine, măgarule, să te comporți așa?“ i-a zis.
I. V. – Acum, vedeți dumneavoastră, fiindcă am vorbit de doamna Carmen Stănescu trebuie să știți și că vedeta de teatru este condamnată la uitare dacă nu a făcut și film. Dacă nu l-ai văzut jucînd pe un actor nu ai cum să știi nimic despre el. De aceea astăzi sunt mari actori despre care generația actuală de tineri nu știe nimic fiindcă nu i-a văzut niciodată jucînd. Așa că n-are de unde să-i știe dacă nu cumva au jucat și-n filme.
R. V. – Sau dacă nu au apărut cumva și la televiziune.
I. V. – Exact. Fiindcă doar așa se conservă imaginea lor. Altminteri să știți că teatru nu prea ajută actorul.
R. V. – Credeți că mai știe cineva astăzi cum era Matei Millo, de pildă?
I. V. – Sau cum era Nottara?
F. A. – Se poate afla… Există cărțile lui Massoff, există monografii…
R. V. – Alea nu contează. Poți spune cu adevărat că știi cine a fost un actor doar dacă l-ai văzut jucînd. Îl reții doar pentru că l-ai văzut.
Eu, de pildă, am avut șansa să cunosc și să lucrez cu câțiva actori extraordinari, deși nu sunt aproape deloc cunoscuți de tinerii de azi. Unul dintre ei a fost și este, fiindcă trăiește încă, mulțumesc lui Dumnezeu, Mircea Andreescu.
I. V. – De la teatrul din Brașov.
R. V. – Exact. Prin 1974 am montat acolo „D-ale carnavalului“ și pe el l-am distribuit în Iancu Pampon. Țin minte că am fost atît de entuziasmat de cum mergeau repetițiile că într-o zi l-am oprit și i-am spus: „Domnule, păcat că în vremurile astea moderne, cînd există posibilitatea să filmezi orice, păcat că nu te pot filma interpretînd toate rolurile din piesa asta, inclusiv alea feminine!“ Că putea să joace fenomenal absolut orice, inclusiv travestiuri cu Didina Mazu sau Mița Baston, atît de formidabil este. Un actor absolut fabulos. Și este doar unul din ei.
Sau, uite, o altă actriță formidabilă este, după părerea mea, Margareta Pogonat.

 

„TEATRUL ESTE O ARTĂ A PERISABILULUI
DAR ADEVĂRATUL ACTOR ESTE CEL DE TEATRU“

I. V. – Dar să știți că teatrul este o artă a perisabilului. În teatru doar dacă ai văzut un actor îl poți și ține minte. Altminteri nu.
Plus că, în fiecare seară, deși actorul joacă același rol, nu este obligatoriu să fie egal cu ceea ce a fost în seara precedentă. Fiindcă în teatru contează intensitatea cu care joci, iar asta variază de la clipă la clipă. Actorul de teatru, oricît s-ar strădui, arată mereu că este totuși și el un om și că nu se poate ca ceva din interiorul lui să nu fie mereu marcat de clipă, de eveniment. Iar asta se simte imediat pe scenă.
R. V. – Exact. În teatru este mereu variație.
I. V. – Chiar dacă te duci de trei ori să vezi același spectacol nu știu dacă o să ți se pară la fel jocul unui actor…
F. A. – Sigur că nu…
I. V. – Și asta din cauza a ceea ce vă spuneam: teatrul este o artă a perisabilului.
R. V. – Eu am spus-o de multe ori: dacă am acceptat mereu să fac și regie a fost pentru că doar așa am posibilitatea să văd rolul ideal al fiecărui actor. În ce sens? Uite, la o repetiție, astăzi, un actor joacă perfect o anume scenă. Mîine, la altă repetiție, se poate întîmpla să îi iasă mai bine altă scenă. Și tot așa… Iar în memoria mea, toate aceste scene, puse cap la cap, îmi arată cam 80% din rolul ideal pentru acel actor, în relație cu ceilalți parteneri de scenă. Și mereu mi-a ieșit experimentul ăsta. D-aia am și avut ocazia să lucrez cu mari actori, alături de care am bătut țara în lung și în lat…
I. V. – Pe de altă parte, din punctul meu de vedere, adevăratul actor este actorul de teatru. Îmi aduc aminte că cineva l-a întrebat odată pe Lino Ventura, un mare actor de cinema, de ce nu joacă și teatru. Iar el a răspuns: „Fiți domnilor serioși! Ce, eu sunt în stare să joc teatru? Mie, dacă nu-mi iese o scenă în film, mai filmez o dată sau de două ori. Dar dacă aș fi pe scenă cum m-aș descurca dacă ratez? Pe scenă trebuie într-adevăr să fii perfect. Acolo nu există duble!“
De aceea vă spun, deși nu vreau să diminuez cu nimic meritul actorului de cinema, din punctul meu de vedere, adevăratul actor este cel de teatru. Fiindcă nu are avantajul dublelor.
F. A. – Doamnă Ileana Vulpescu, domnule Romulus Vulpescu, de unde credeți că avem fixul ăsta de a ne face idoli din oricine? Fiindcă, așa cum spuneați și dumneavoastră ceva mai devreme, în zilele noastre tinerii, cum văr pe cineva la televizor sau la cinema, cum și-l fac idol. Așa era și înainte?
I. V. – Nu era așa. Și am să vă spun și de ce…
R. V. – Ideea de a-ți face idoli, de a avea idoli, exista și în tinerețea noastră însă noi aveam un avantaj fiindcă pe vremea aceea nu apăruse televizorul. Exista doar cinematograful ca fabrică de idoli. Pe atunci idoli erau ăia de-i vedeai pe pînză. În rest nu exista decît teatrul ca artă vizuală. De pildă, rareori un tînăr își făcea un idol dintr-un pictor sau dintr-un sculptor.

 

„ACEASTĂ INVAZIE DE IDOLI DIN ZIUA DE
ASTĂZI ESTE AVANTAJATĂ DE INCULTURĂ“

I. V. – Așa este. Artele vizuale au mult mai multe șanse de a crea idoli decît celelalte arte. La un muzicolog, de pildă, nu prea am auzit să dea lumea năvală.
Însă întrebarea este alta: de ce se creează așa ușor idoli în ziua de azi?
Dacă ar fi să răspund aș spune că, în primul rînd asta se întîmplă din superficialitate. Se întîmplă din cauză că admiratorii nu au avut ocazia să vadă și niște persoane care chiar meritau să fie idoli. Și atunci, neavînd informația necesară, este foarte ușor să îți creezi idoli din orice.
Nu vedeți, în ziua de azi citește careva o carte și apoi zice: „Ce măreț autor este ăsta!“ Asta fiindcă nu-l citește pe Shakespeare înainte, de pildă, ca să aibă un model de autor într-adevăr măreț.
Cultura nu este ceva care se asimilează într-o singură zi. Întîi de toate îți trebuie o anumită disciplină și trebuie neapărat să începi cu începutul. Cultura este ca matematica. La matematică nu poți face ecuații de gradul 2 dacă n-ai învățat înainte să faci cele 4 operații aritmetice sau dacă n-ai învățat tabla înmulțirii. La fel se întîmplă și în cultură.
Așadar această invazie de idoli din ziua de astăzi este avantajată de incultură.
R. V. – Poate e cam dur să spunem „incultură“. O cultură precară să zicem…
I. V. – Mă rog, o cultură făcută pe sărite.

 

Un interviu de Fabian ANTON
aprilie 2011

Ertihana (8)

Trecuse aseară Andra, de cînd nu ne-am văzut
Mi se părea mai tristă, cu chipul mai tăcut
Și sus deasupra buzei o umbră o îndolia
Am pus vin în pahare, am ronțăit ceva
Și am vorbit nimicuri ce nici nu prea se scriu
Cum fac întotdeauna cei ce nu se mai știu
Și-ncearcă să-și arate mereu o nouă față
– Mi-a povestit de Nisa și-alte prostii din viață
Iar eu de ale mele i-am îndrugat un ceas
Iar cînd efemeride nu au mai fost un glas
Mi-a apărut în tîmplă și-a zis să-i spun de tine
Și deși mi-era teamă și oleacă de rușine
I-am povestit agale de tot ce ne desparte
Cît mă ciobește timpul și cum atîta moarte
Port uneori pe pleoape încît prefer să fug
Din burgul ăsta veșted ce-mi este ca un jug
Iar tu știi cum e Andra, cum poartă ca un șal
Tăcerea infinită pe chipul ei oval
Și știi și cum surîde – cum a surîs aseară
Vezi tu, surîsul ăla pe chipul meu de ceară
Se prefăcu în fluturi ori poate într-un crin
Și m-a făcut iar vie și-am mai uitat puțin
Tot ce-mi stîrnise tîmpla și tot ce mă strivea
Andra-mi  atinse mîna și-un timp am stat așa
Dar ca să nu observe cît bine mi-a făcut
M-am ridicat ca umbra, o clipă am tăcut
Apoi i-am spus: De mîine timpul își schimbă solii
Haide, acum e vremea să-ți dăruiesc magnolii!

Trecuse aseară Andra…

INEDIT: Aurel Dumitrașcu 65 – “Noi trăim acum din nou Facerea Lumii. Nu vom mai putea da vina pe context!”

La împlinirea a 65 de ani de la nașterea lui Aurel Dumitrașcu, public în cele ce urmează ultima sa epistolă trimisă prietenei sale, poeta Magda Cârneci. Scrisoarea face parte din volumul în curs de apariție, Aurel Dumitrașcu “Opere. Corespondență”.

Fabian Anton

 

Anul I, 29 ianuarie 1990

Draga mea,

 

Îți trimit, pentru “Contrapunct”, textele de care am vorbit. Cred că pot intra. Ne mișcăm mai greu, într-adevăr, în zilele de acum, pentru că este imposibil să ne adunăm și să scriem. Vom continua să fim dezbinați de evenimente. Eu, repet, cred că oricum e mai bine așa. Îmi închipui și că mă însănătoșesc. Așa, pur și simplu. E mai mult decît fericire ceea ne ni se-ntîmplă. Înainte, îmi spuneam mereu: “Doamne, să nu mor înaintea lui Ceaușescu! Am trăit degeaba dacă mor înaintea lui!” Am avut noroc.
Fiecare om are nevoie de dumnezeire. Noi trăim acum din nou Facerea Lumii. Nu vom mai putea da vina pe context, ca scriitori. De-acum totul depinde numai de noi, de vocația noastră. Trebuie anatemizați absolut toți “compozitorii” dinainte. Pentru că, scriind ce-au scris, au participat efectiv la degradarea națiunii, a bunului-simț. Eu unul nu-i voi ierta niciodată.
Avem atîtea de făcut! O vreme ne vom mai risipi în “întîmplări obștești”. Nu putem rămîne în exterior, totuși. Tot mai trăim în Caragiale.
Este necesar pluralismul politic. În același timp, refuz măscăricii veniți din exterior, cu pretenții de a pune mîna pe putere. Tot felul de copoși și alți babalîci din aceștia vorbesc de parcă li s-ar cuveni foarte multe.  Dar să las asta!
Bine că suntem vii, deocamdată! Eu chiar cred că este singurul lucru esențial. Absolut orice vom putea face, numai să fim vii și sănătoși.
Am să-ți repet marea dragoste pe care ți-o port, pentru că mereu în ultimii ani simplul fapt că ești m-a făcut fericit. Și să nu te superi niciodată pe această afecțiune pe care ți-o port. Ia-o ca pe o prietenie lipsită de orice margini, dacă ți se pare firesc  să n-o iei și altfel. Pentru mine rămîi cea mai dulce și mai distinsă femeie din țara aceasta.
Cînd ai semnat și acel protest, am plîns de emoție și de dragoste de tine. Cred că-n ziua aceea am simțit atîta dragoste cît n-am mai simțit niciodată pentru altcineva.
Nu sunt beat, Magda! Și tu știi bine că e așa. Există pe lumea asta oameni pe care-i duci în suflet și-i aperi orice-ar fi, mereu. Tu așa ești pentru mine.  Nu va conta niciodată dacă eu îți “spun” ceva, dacă tu simți în vreun fel pentru mine. Sunt fericit că pot să mă gîndesc la tine, că pot ști că tu ești vie. Și, din nou, să nu te superi niciodată că țin așa de mult la tine și că sunt atît de lipsit de tact chiar cînd ți-o spun. Te apăr cu tot sufletul meu. Și sunt întotdeauna mîndru de tine.
Sper să nu te dezamăgesc niciodată, în niciun fel, ca om și ca scriitor. Ar fi grozav să mă simt mai puternic, să nu tot fiu amenințat de spitale. Și dacă nu am uitat unul de celălalt în anii ciumei, cred că n-avem voie să ne uităm de acum.
Ești și rămîi cea mai dulce și mai dulce! Sunt întotdeauna fericit cînd te privesc și cînd citesc textele tale. Să aibă zeii grijă de tine! Și să fii fericită, așa cum vrei tu!
Mai dă-mi și tu semne! Cred că uneori te sun la ore nepotrivite, cred că te și deranjez. Fii tolerantă cu mine, pe deasupra tuturor lucrurilor din zilele tale! Și oricum aștept poezii și / sau orice alte texte pentru “Antiteze”. Poți să le spui și altora (de calitate) să-mi trimită texte  pentru revista noastră.  Aștept! Voi reveni.
Te sărut! Să ai numai bucurii!

Aurel

EXCLUSIV: Aurel Dumitrașcu către Nicolae Steinhardt – “La noi imbecilismul este încoronat în toate direcțiile!”

Dacă din corespondența expediată de Nicolae Steinhardt prietenului său Aurel Dumitrașcu s-au păstrat pînă în prezent 6 epistole – publicate iniţial în revista Antiteze, Nr. 10-11-12/octombrie, noiembrie, decembrie 2001, pp. 60-63, cu o prezentare de Adrian Alui Gheorghe – răspunsurile poetului de la Borca s-au pierdut în mare parte, doar o scrisoare a lui Aurel Dumitraşcu către N. Steinhardt, datată 17 decembrie 1989 și aflată în fondul documentar al Bibliotecii Centrale Universitare Bucureşti, fiind cunoscută și publicată în Dosarul N.Steinhardt din revista Verso, s.n., , Nr.8-9 (15-116)/2016, p. 11-12.
Iată însă că, prin bunăvoința arhivei mănăstirii Rohia, vă pot oferi în cele ce urmează o epistolă inedită semnată de Aurel Dumitrașcu și expediată monahului Nicolae de la Rohia:

Borca, 26 decembrie 1988
– a doua zi de Crăciun –

 

Prea iubite N. Steinhardt,

 

N-aș putea trece în anul celălalt fără să vă scriu, după ce mai multe luni am rămas mut și cel mai des singur-singur. Scrisoarea Dumneavoastră din 13 august m-a găsit în munți, firește, în aceeași prelungită convalescență. Dar toate cuvintele pe care mi le-ați spus, m-au ajutat mult. Întotdeauna cînd sunt în dificultate, nu pot continua dacă nu mă raportez la inteligențele la care țin, dacă nu am sentimentul unei comuniuni cu oamenii de aleasă calitate spirituală. “Sistemul Churchill”, pe care mi-l recomandați în vară, se impunea. După încă o lună de ședere în munți, am putut să revin la Piatra Neamț și, încet, să reintru în zile aparent normale. E un fel de a zice. Pentru că și acum continuu să țin regim (al doilea regim!) și nu mă simt grozav în toate zilele. Am stat aproape în fiecare zi la Fondul G. T. Kirileanu, printre toate acele cărți și publicații vechi, am citit enorm, de la “Istoria țiganilor din România” pînă la cele mai diverse și pasagere publicații de la noi și de pe aiurea. În special m-au interesat două lucruri, pe care am încercat să le aprofundez, citind absolut tot ce am găsit în acest sens: istoria și problemele Basarabiei și antisemitismul. În privința antisemitismului, totul pleacă de la faptul că nu am înțeles niciodată acest “sentiment”, eu neavînd absolut nicio aptitudine “rasistă”. Mă interesa inclusiv sau mai ales spațiul românesc. Sigur, al ajuns și la cărțile lui Poliakov, pe care le-am găsit absolut interesante. Am citit mult, am fișat mult. Și mai am destule lucruri de citit acolo. Într-o zi, venind rîndul “Revistei burgheze” la lecturări, am găsit cu plăcută surprindere și semnătura Dumneavoastră.  Erau numere din 1934 și 1935. Nu știu cît a apărut revista, n-am mai căutat. Dar am citit tot ce ați scris în numerele existente la Fondul Kirileanu: “Admiratorii Domnului Paul Valery”, “Obiceiuri și tradiții engleze”, “Admiratorii și admiratoarele socialismului” (ce picant!), “Un mare critic burghez: D. E. Lovinescu”,  “Admiratorii Fetei Moderne”, etc. Mi-amintesc și “Pitorescul în parlament”. Probabil că, între timp, unele din acele articole le priviți zîmbind nostalgic, însă eu le-am găsit interesante și deseori pline de informații rare. Apoi, repet, a fost surpriza deosebită de a vă găsi acolo, tînăr, foarte tînăr. Ce bucurie!
Deci lecturile zilnice la Fondul Kirileanu au fost ca un balsam în zilele mele rele din acest an. Și muzica, mereu. Pentru că nu mă voi simți niciodată prea bine în cutiile acelea din blocuri. Sufletul meu a crescut în vastitățile naturii, nu în griurile repezi ale șantierelor.
Acum, în preajma Crăciunului, am venit aici, la Borca, pentru că mi-era tot mai frig în apartament și acest fapt mă boicota [de] la scris. Vreau să termin (dar terminăm cîndva?!) <Mesagerul>. E o carte aparte. Sunt aproape  mîndru de ea. E de nepublicat în vremurile astea conduse de nătăfleți. Am citit din ea, în public, într-o seară. Venise foarte multă lume la muzeu, în acest sens. Și cînd am terminat de citit toți oamenii aceia au continuat să rămînă muți și deconcertați. Am citit poezii. Probabil că unii au găsit deosebit de periculos ceea ce citisem. Și totuși, erau texte care respingeau… realitatea. Reprimarea ocazionalului – rămîne o lege a valabilității estetice a unui poem (chiar dacă scrierea Textului este <ocazională>, fiind o spontană – în principiu – eliberare de sine). Am ascultat programele străinilor de Crăciun. La noi, imbecilismul este încoronat în toate direcțiile. E atît de minunată țara aceasta! Și ce soartă poate să aibă… Doamne, eu numai de silă am să mor!
Nu v-am scris mai curînd pentru că nu voiam să vă vorbesc de convalescența mea. Acum mi-e mai bine, s-ar zice, și mă  bucur că v-o pot spune în aceste zile.
Poate că vă găsesc în zile bune, iubite N. Steinhardt! Așa de mult doresc să vă știu bine, să fiți sănătos, să fie liniște în cuvintele pe care mai aveți a le spune! Am cumpărat mai zilele trecute ultima Dumneavoastră carte. Abia aștept s-o citesc în întregime. Toți prietenii mei au cumpărat-o! Am văzut că și la Dacia aveți una în plan, în 1989! Ce bine! Să vă dea Dumnezeu puterea de a fi cît mai mult cu noi. Poate că nu realizați exact ce bucurie sunteți pentru un poet tînăr și <imposibil> de undeva din munți! Un poet care nu admite să fie prieten cu oricine în leprismul actual. Un poet care are mare nevoie de prezența unor oameni ca Dumneavoastră pentru a putea continua! Sigur, pe poet nu-l cheamă doar Aurel Dumitrașcu. Sunt și mulți alții. O mare bucurie o să-mi faceți atunci cînd veți vorbi public despre cărțile mele. Înțelegeți? Sunteți un om care a trăit într-o lume grozavă (interbelică); pe care eu n-am prins-o. Și opinia unui interbelic este, cum să vă spun, cu totul bulversantă, în onoarea ei! Sper că nu spun prostii, sper că înțelegeți corect dragostea și admirația mea.
Sărbători fericite! Sănătate! Bucurie! Sunt tare mulțumit că vă pot face aceste urări acum! Aștept vești!
LA MULȚI ANI!
Cu dragoste, mereu,

 

Aurel Dumitrașcu

Ertihana (7)

Buza mea s-a cununat cu moartea
Ești departe acum, știu să te iert
Mută ca un nor rămîn de partea
Toamnei noastre cu trecut incert
Și mă mint că nu mai știu de tine
Și te mint că nu mai cred în zei
Îmi gravez cu ceai de mandarine
Coapsele  prelungi și sînii grei
Inventez povești sofisticate
Doar să pot visa de la amvon
Psalmii lumii mele inventate
Și trecutul meu de Scorpion
Oricum nimeni nu mă mai aude
Și oricum nu mai am chef să văd
Burgul ăsta plin de lumi zălude
Înecat în clisă și-n prăpăd
Pașii mi-s greoi, ceața din tîmplă
Pîn la tine se preface-n munți
Vom uita curînd ce ni se-ntîmplă
Prea curînd ne vom trezi cărunți
Iar povestea noastră de altădată
Vor șopti-o liceeni grăbiți
Și o va prinde-n părul ei o fată
Ce se va ascunde de părinți

Buza mea s-a cununat cu moartea
Ești departe acum, ce să mai iert
Mută ca un nor rămîn de partea
Toamnei noastre cu trecut incert…

Ertihana (6)

Ce admirabilă obsesie moartea, moartea…
Întotdeauna am fost de partea ei, întotdeauna de partea
Celor care au știu să plece, celor ce știu apune tăcînd
Mereu le-am păstrat un surîs reținut, o amprentă, un gînd,
Celor ca mine, celor ce iubind au ratat
Singurii ce-au învins, singurii ce contează cu adevărat
Și ce admirabilă obsesie distanța dintre noi în toamna amară
Pe toate le port în tîmpla mea, în coapse, în sînii de ceară
Și le iubesc pe toate doar ca să pot în sfîrșit să te port
Tu umbra mea de-o viață, admirabilul, fericitul meu mort
Întotdeauna am fost de partea ta, întotdeauna de partea
Numărului impar de pe buze… Moartea… Moartea… Moartea…

Ertihana (5)

Îți scriu cît încă-i toamnă și sunt ploi
Atîta moarte păstorim în noi
Și așa puțin primit-am de la viață
Încît prășim în suflet numai ceață
Ceață greoaie, mov, ca amintirea
Anilor cînd știam ce-i fericirea
Și birjărește înjuram pe stradă
Mulțimile sosite să ne vadă
Firul de aur de pe inelare
Mai știi te întrebam pe-atunci cît doare
Să mă prefac că nu simt, că mi-e bine
Mai știi ce aspru vînt vuia în mine
Cu orice vorbă a ta, cu orice gînd
Mă învățasem să alung pe rînd
Orice privire șuie, orice pas
Orice surîs în jurul meu rămas
Și astea doar ca să te știu aproape
Atîta moarte, fab, atîta moarte
Nici nu visam pe-atunci că pot să duc
Dar uite, vezi, în cuibul meu de cuc
Încă rezist așa, în gînd cu noi…

Îți scriu cît încă-i toamnă…
Cît sunt ploi…

EXCLUSIV: Emil Brumaru și Mircea Cărtărescu în Arhivele Securității: „Tamara! Omagiul ei e superb”

La 3 noiembrie 1989 o nouă epistolă trimisă de Emil Brumaru avea să fie interceptată de Securitate.
După scrisorile către Adrian Păunescu, Ștefan Bănulescu, Lucian Raicu, Zigu Ornea, Ion Caramitru, Horațiu Mălăele, Mariana Buruiană, Valeria Seciu, Eugen Simion, Al. Ștefănescu, Mircea Iorgulescu, Florin Mugur, Valeriu Cristea, etc.. de astă dată Securitatea va prinde la voluminosul dosar al “Poetului” rîndurile către Mircea Cărtărescu.
Locotenent-colonelul Tiron avea să semnaleze (document D.G.D./S/25/008086):
„<Poetul> din Iași i-a comunicat lui Mircea Cărtărescu, din București, strada Nada Florilor nr. 1, bl. 13, sc. A, ap. 42, sector 2:

N-am mai trimis de luni de zile nimănui nicio scrisoare…
Nu-ți știam adresa (acum o am!).
Nu aveam pe cine întreba… s-au scuzat, s-au fofilat, s-au codit…
În fiecare dimineață soția ia Poeme de amor (e la capul meu), își pune pe ele oja, rimelul, oglinda și se rujează, se machiază!!!
TAMARA!
Omagiul ei e superb.”

 

Fragment din volumul în curs de apariție
“Emil Brumaru în Arhivele Securității”
de Fabian Anton

EXCLUSIV Draga Olteanu Matei: “Nu mă puneţi pe mine parlamentar că nu-s bună de aşa ceva. Fiindcă nu pot să vă mint!”

Interviul de mai jos a fost realizat în urmă cu 23 de ani și a fost publicat, puternic „cosmetizat”, într-una din revistele la modă ale vremii. Îl redau aici, integral, așa cum a fost el conceput, în amintirea acelor zile petrecute împreună cu doamna Draga la pensiunea „Troian” din Piatra Neamț.

Fabian ANTON

AM PLECAT PENTRU CĂ SÎNT SĂTULĂ DE VACARM
ŞI DE OAMENI MEREU PUŞI PE CEARTĂ!

 

Oo anunţasem cu cîteva zile înainte că urma să sosim și ne-a primit bucuroasă deși, după cum aveam să aflăm abia apoi, în urma unor articole „fantasmagorice”, era cam „la cuțite” cu revista la care lucram.
Am aflat-o dezamăgită de tot ce se petrece în ultimul timp în oraşul ăsta în care s-a născut şi s-a format, ascunsă definitiv, la Piatra Neamţ, „Raiul“ său – după cum îl numea.
Şi, abia sosiţi în oraş, realizăm şi noi cîtă dreptate are:
„Eu am apucat alt Bucureşti.
Cînd eram eu copil oamenii aveau respect de sine iar oraşul, deşi nu era atît de dezvoltat ca azi, era de-o curăţenie extraordinară. Străzile erau tot timpul măturate, oamenii aveau bun simţ şi nu aruncau pe stradă nici chiştoace de ţigări, nici hîrtii. Oamenii, pe atunci, iubeau Bucureştiul. Nu spun «Bucureştii» ci spun «Bucureştiul», cum am apucat de la strămoşii mei care au contopit «oraşul» cu «Bucureştii» şi astfel au definit pentru totdeauna denumirea acestor locuri.
Noi locuiam pe Griviţa, la Podul Basarab – ceea ce nu poţi spune că era tocmai centrul oraşului. Dar pînă şi acolo fiecare om, care fie singur, fie că plătea pe cineva, mătura trotuarul, curăţa în fiecare zi, nu lăsa să crească buruieni pe lîngă gard…
Dacă era iarnă ieşeam cu toţii să dăm zăpada.
Azi ce a mai rămas din toate astea?!
În urmă cu ceva ani, dînd peste noi o iarnă crîncenă, am văzut-o pe Teo Trandafir cum ieșise pe post, cu un stilou în mînă şi, arătînd cu stiloul spre cameră, ne spunea că ei nu pot ieşi la dat zăpada pentru că sunt intelectuali.
Ei bine, pe vremea mea şi intelectualii ieşeau la dat zăpada.
Era o armonie şi o mare frumuseţe în Bucureşti.
Bucureştiul meu era un oraş plin de flori, de verdeaţă şi de copaci.
Acum ce să mai văd în Bucureşti? Mizerie? Ţigani? Cîini vagabonzi? Văd zmîngăliturile cu graffiti peste tot? Ei spun ca ăsta-i modul lor de a colora un oraş gri. Nu-i adevărat! L-aş lua pe unul din ăştia şi l-aş picta pe faţă şi pe haine cu spray-ul ăla pentru că mi se pare prea gri! Să vedem, i-ar plăcea?
Şi-atunci să rămîn în Bucureşti ca să ce? Am plecat pentru că sînt sătulă de oameni care nu ştiu să trăiască şi nu ştiu să se bucure de viaţă. Sînt sătulă de vacarmul şi de violenţa străzii. Sînt sătulă de aerul îmbîcsit de praf, de gazele ţevilor de eşapament şi de îmbătrînirea urîtă a unui oraş altădată înfloritor. Şi mă întreb, oare nu cumva fug de propria mea bătrîneţe?

AM MUNCIT ALĂTURI DE PĂRINŢII MEI
ŞI NU MI-A FOST RUŞINE DE ASTA

 

Ne lăsăm duşi pe firul amintirilor şi, de la Bucureştiul de altădată ajungem, cum ar fi şi normal, la clipele copilăriei:
„Am fost singurul copil la părinţi şi, vreme de vreo 20 de ani, singura nepoată a bunicilor mei. Aş fi putut deci să ies o răsfăţată şi jumătate, mai ales că mă iubeau toţi şi, după cum îmi spuneau mai tîrziu, eram «foarte simpatică».
Însă părinţii şi bunicii mei m-au crescut mai sever şi am fost învăţată de mică să-mi fac datoria. Pe mine aşa m-au educat: dacă fac vreo prostie sau spun vreo minciună este musai să o recunosc şi să îndur şi pedeapsa. Totul cu fruntea sus!
Din cauza asta nici în ziua de azi nu mă apuc să vorbesc despre cineva fără a-i spune mai întîi persoanei respective părerea mea.
Ţin  minte că ai mei, de cînd eram mică, mă învăţaseră să-mi aşez hainele şi pantofii la locul cuvenit. Cînd am crescut ceva mai măricică mergeam la moşia bunicilor mei dinspre tată. Acolo erau angajate foarte multe femei ce munceau în casă la curăţenie sau la bucătărie. Cînd ele făceau curat tata îmi dădea şi mie ligheanul şi cîrpa, să fac şi eu ceva. Şi, cu lacrimi în ochi, puneam mîna şi spălam pe jos. Mai încercau mătuşile să-l înduplece pe tata să mă lase în pace dar el nici nu vroia să audă. Spălam deci podelele aşa cum puteam iar în spatele meu venea femeia şi făcea cum trebuie. Iar taică-meu mă lua în braţe şi mă lăuda: «Bravo! Vezi ce frumos ai făcut?»
Aşa am fost educată!
Apoi, cînd a venit războiul, am rămas numai cu hainele de pe noi. Eram săraci lipiţi pămîntului, am făcut foamea şi am trecut print-o mulţime de situaţii grele. Ţin minte că eram deja actriţă, începuse să mă cunoască lumea. Însă cîştigam pe atunci foarte puţin. Într-o zi am vrut să pun nişte gogoşari. M-am dus la piaţă, mi-am cumpărat cele necesare şi, cînd să mă urc în tramvai, mi-am dat seama că nu am bilet şi nici nu mai am nici un ban în buzunar. Şi-atunci am luat sarsanaua cu gogoşari pe umăr şi am plecat, pe jos, cu ea spre casă. Cînd am traversat podul Basarab a trecut prin faţa mea un ofiţer care mi-a tras un salut la chipiu de nu s-a văzut om cu om.
Am muncit alături de părinţii mei şi nu mi-a fost ruşine de asta.“

 

EU ÎMI PERMIT, LA VÎRSTA ASTA, SĂ SPUN CĂ AM AVUT TALENT.
DAR PÎNĂ ACUM, N-AM PREA AVUT CURAJ! 

 

Drumul doamnei Draga spre actorie a fost făcut treptat, domol, avînd în gînd doar un singur ţel: să slujească publicul cît mai bine.
Am considerat de la început că Dumnezeu m-a ajutat şi mi-a deschis toate drumurile să mă pot manifesta. Încă de mică ai mei au descoperit că am talent. Ei aşa spuneau. Şi nu erau singurii.
Pe atunci, să devii artist era puţin dincolo de normele de bună conduită în societate. Artiştii erau priviţi cu alţi ochi. Însă tatăl meu a ţinut foarte mult ca eu să-mi manifest talentul şi, uite aşa, pe la 12 ani am început să pun în scenă, la şcoală, fel şi fel de piese de teatru. Profesoarele se implicau din punct de vedere artistic şi-mi creau toate condiţiile.
Ceva mai tîrziu, pe la 16-17 ani, conduceam Ansamblul Armatei de la Braşov. Nu mi-a trecut nici cînd prin cap să mă fac actriţă. Eu vroiam să fiu dansatoare în Ansamblul Armatei. A venit o comisie de la Bucureşti, m-au văzut dansînd şi au vrut să mă angajeze pe loc.S-a opus însă mama care a zis: «Întîi să faci o facultate! Dacă, după ce termini, vrei în continuare să faci asta poţi să o faci!»
Pînă la urmă am dat examen la Cinematografie şi am intrat.
Ţin minte că selecţia a fost foarte dură. Eram cam 1 700 de candidaţi şi am reuşit 18. Din aceştia, la finalul primului an, am rămas doar 4.
Pe vremea aceea nu puteai să te numeşti actor pînă nu treceai de examenul anului 3. Cei care cădeau atunci la actorie aveau posibilitatea să se ducă să-şi dea diferenţele la alte facultăţi, ca să nu rămînă oamenii pe drumuri după atîţia ani de studii. La final, reuşeai să intri ca angajat într-un teatru şi abia acolo realizai cît de grea este meseria asta.
Astăzi lucrurile s-au schimbat mult.  Citeam interviul Marianei Buruiană care spunea că s-a făcut actriţă ca să dăruiască oamenilor lumină.  Acum majoritatea tinerilor se duc la Institutul de Teatru să devină vedete.
Rolul actorului este să joace bine, să înţeleagă ce are de făcut, să fie convingător, să-l creadă oamenii atunci cînd interpretează.
În 1951 l-am avut profesor pe marele actor Mihai Popescu. Azi acest actor uriaş, cu studii de specialitate în Germania şi Austria, este aproape uitat. Un actor excepţional. El ne-a spus odată: «Măi copii, nu se poate spune despre un actor dacă a avut sau nu talent pînă nu a ajuns la sfîrşitul carierei!»
Asta pentru că, într-o viaţă trăită pe scenă, pot să-ţi reuşească unele roluri extraordinar dar poţi pune la pămînt, de asemenea, foarte multe roluri care nu ţi se potrivesc sau pe care nu eşti inspirat să le faci.
Numai după ce a trecut o viaţă întreagă, cu urcuşuri şi coborîşuri, poţi spune dacă ai avut sau nu talent.
Eu îmi permit, la vîrsta asta, să spun că am avut şi am talent.“

 

AM FOST MEREU ÎMPOTRIVA POLITICII,
ŞI PE VREMEA LUI CEAUŞESCU, ŞI ACUM

 

Despre politică doamna Draga are o părere clară şi răspicată:
„Nu mă interesează! Am fost mereu împotriva politicii, şi pe vremea lui Ceauşescu, şi acum. Pentru că politica actorului trebuie să fie profesia lui şi nu altceva!
Au vrut să mă facă deputat şi, la prima şedinţă cu alegătorii, le-am arătat clădirea Teatrului Naţional Bucureşti, şi le-am spus: «Vedeţi clădirea aia? Eu acolo lucrez. Dacă vreţi să veniţi să vă distrez, să vă simţiţi bine, o să vă placă… Dar nu mă puneţi pe mine deputat sau parlamentar că nu-s bună de aşa ceva. În primul rînd pentru că nu pot să vă mint. N-am de unde să vă dau butelii, n-am cum să vă dau apartamente, nu pot să vă repar acoperişurile. Aşa că nu-mi cereţi să fiu altceva decît ceea ce sunt: actriţă!»
Şi, uite aşa, n-am fost nici măcar membră de partid. Cînd mi s-a propus acest lucru le-am răspuns de fiecare dată: «Nu merit, n-am făcut nimic ca să fiu membră de partid!» Şi am scăpat!

 

CÎND NE-AM PENSIONAT MARIN MORARU
MI-A ZIS: SUNTEM LIBERI … LIBERI!!!

 

Cînd i-am pomenit însă de articolele apărute în presă în care se vorbea de demisia sa din Teatrul Naţional ca protest faţă de demiterea lui Dinu Săraru reacţia a venit prompt:
„Este una din cele mai mari prostii ce s-au scris în presă despre mine. Nu aveam cum să demisionez cînd a plecat Săraru pentru simplu motiv că eu mă pensionasem încă din 1992.
Cînd m-am pensionat eram la teatru cu Marin Moraru, Coca Andronescu, Mişu Fotino şi, dacă nu mă înşală memoria, cu Matei Alexandru. La intrarea în teatru am dat însă de Ghiţă Cozorici care ne-a spus că s-a dat o lege conform căreia poţi ieşi la pensie dacă ai 55 de ani şi peste 30 de ani de activitate.
Cînd am realizat că îndeplinim condiţiile astea, de mînă cu Moraru şi cu Coca, am mers direct la serviciul personal şi ne-am depus cererile de ieşire la pensie. N-avea nici o treabă Dinu Săraru cu asta, încă mai era director maestrul Radu Beligan.
Am ieşit la pensie şi am început o activitate mult mai grea şi mai bogată, cu turnee prin ţară şi prin străinătate. Cîştigam într-o zi cît am fi cîştigat într-o lună la Teatru. Era greu dar merita. Mergeam cu maşina cu Marin Moraru şi ţin minte cum spunea: «Măi Draga, tu îţi dai seama că suntem liberi?! Uite, dacă vreau pot opri maşina aici, în cîmp, şi să nu mă mai duc nicăieri. Suntem liberi să facem ce vrem… Liberi!!!»
Aşa că n-am avut nici o legătură cu plecarea domnului Dinu.
Singura problemă s-a ivit la un moment dat în directoratul lui Andrei Şerban.
Personal nu-l apreciez pe Şerban ca mare regizor. Îl ştiu încă de cînd era student… N-am fost niciodată impresionată de stilul lui. Se tot vorbeşte de Peter Brook şi Andrei Şerban. Să nu uităm însă că, orice ai face, întîi este Peter Brook şi abia apoi vine Şerban… cu servieta în urma lui. Sigur, pentru unii e şi asta o chestie, să duci geanta lui Peter Brook… Aşa mai reuşeşti să deschizi nişte uşi şi să-ţi mai faci ceva reclamă.
Într-o zi am fost invitaţi cu toţii la Cotroceni, pe cînd era preşedinte domnul Ion Iliescu. Acolo s-a pus problema să fie invitaţi şi să revină din străinătate doi regizori. Am spus că sînt de acord să fie chemaţi să pună în scenă dar să nu li se dea directoratele Teatrelor deoarece ei, fiind stabiliţi de atîţia ani în străinătate, nu vor avea timp să stea aici. Ori, într-un teatru, dacă eşti director, trebuie să stai acolo, cot la cot cu personalul din toate sectoarele, şi să munceşti de dimineaţă pînă noaptea tîrziu. Nu poţi să conduci teatru prin corespondenţă.
Vorba asta a mea a ajuns – «graţie» unei colege, la urechile lui Andrei Şerban care, deşi eram pensionată, m-a convocat în biroul lui şi mi-a cerut să retractez public tot ce am spus.
Atunci i-am răspuns că poate, ca regizor, să facă ce vrea el dar ca director eu nu-l susţin. Şi nu eram numai eu de părerea asta, erau foarte mulţi – deşi, pînă la urmă el a politizat totul spunînd că avea sprijinul tuturor actorilor din Teatrul Naţional şi că demiterea lui a fost una politică.
Adevărul însă acesta era: Şerban a fost ţinut în braţe numai de cîţiva amici ai lui.
În ceea ce priveşte demiterea sa «din motive politice» Andrei şerban trebuia să-şi aducă aminte că Ion Iliescu l-a primit în audienţă la Cotroceni şi a aprobat să i se dea avionul prezidenţial pentru ca actorii să poată pleca în turneu în Brazilia.
Cum a răspuns Şerban la toate gesturile astea? L-a blamat pe Ion Iliescu pe postul de televiziune!“
Uite aşa ne-am dus noi viaţa…

 

MÎNĂ ÎN MÎNĂ ŞI CU ZÎMBETUL PE BUZE!

 

Afară aproape se întunecă. Ar trebui încă vreo săptămînă pentru a cuprinde, aşa cum se cuvine, măcar o parte din viaţa doamnei Draga şi a o reda apoi cititorilor.
În faţa mea soţul doamnei, doctorul Matei, ne priveşte îngîndurat, cu un zîmbet trist în colţul buzei.
Doamna Draga îmi ghiceşte gîndurile:
„Vreţi să vă spun cum ne-am cunoscut?
Soţul meu este de aici, din Piatra. S-a întîmplat ca, într-o zi, un domn să-mi facă curte. Şi mi-a făcut curte cam 2 ani. În timpul acesta am încercat să vedem dacă ne armonizăm. De plăcut ne-am plăcut, de iubit ne-am iubit dar am încercat să vedem dacă ne suportăm unul pe altul. Că asta înseamnă, de fapt, o căsnicie. O căsnicie este atunci cînd ai afinităţi aproape totale cu omul de lîngă tine, om care trebuie să aibă simţul umorului şi care e musai să fie inteligent.
De cunoscut ne-am cunoscut într-o familie, unde am fost amîndoi invitaţi. Apoi el m-a condus acasă. Stăteam într-o garsonieră de pe strada Oborul Nou, aproape de liceul Iulia Haşdeu. Am mers pe jos, traversînd toată şoseaua Ştefan cel Mare şi tot sporovăind. Şi, după un timp, am început să ne întîlnim mai des.
Cînd ne-am căsătorit am vrut să nu vină nimeni la nunta noastră aşa că n-am avut nici un invitat. Absolut nimeni! Cei de la primărie se aşteptau să vină puhoi de lume, dar n-a venit nimeni. Cînd Ofiţerul stării civile a pus muzica i-am zis: «Nu mai puneţi muzică, nu este cazul… Ne înţelegem între noi!» Aşa că totul s-a terminat repede, am iscălit şi am plecat la Şosea. Era 13 octombrie.
Ne-am dus pe malul lacului Herăstrău, la o cîrciumioară numită «Debarcader». Era un cer albastru-albastru şi cădeau frunze galbene de parcă ploua cu bani de aur. Era atît de frumos…
Şi-am stat noi doi faţă-n faţă, aşa cum stăm de o viaţă şi, cum vorbeam noi acolo, şuşotind de-ale noastre, ne-am pomenit cu un viorist lîngă noi. Era chior săracul de el şi a început  să ne cînte de inimă albastră.
Sigur că, întîi, am fost puţin şocaţi pentru că nu ne aşteptam. Nu era multă lume acolo, era pe la prînz… Şi l-am lăsat să cînte. A cîntat cu o poftă extraordinară şi, la sfîrşit, nici n-a vrut să ne ia bani pentru că şi-a dat seama că suntem într-o situaţie mai specială. Apoi soţul meu  s-a dus la spital iar eu m-am dus la teatru, că aveam repetiţii.
Şi, cînd am ajuns acasă, în mijlocul mesei trona un buchet de 13 trandafiri galbeni. Pe atunci nu erau la modă trandafirii galbeni, ca acum.
Cînd am intrat în casă am văzut aceşti 13 trandafiri pe care-i primesc de atunci în fiecare an, pe 13 octombrie. Păstrez şi acum, într-un săculeţ, toate petalele lor.
Uite aşa ne-am dus noi viaţa… Mînă în mînă şi cu zîmbetul pe buze. Au trecut de atunci 36 de ani.
Şi-atunci de ce să mă mai sufoc în Bucureşti? N-am aici tot ce-mi trebuie? Nu credeţi că merită?“

Ertihana (4)

Salută toamna ca și cum ai saluta o femeie frumoasă, frumoasă
Pe care o vei întîlni tîrziu, pe-nserat, în drumul tău șui către casă,
O femeie frumoasă ce te va face să uiți totul și care apoi va muri
Doar amintirea aromei ei va mai flana un timp peste burgul cel gri
Aromă de parfum bărbătesc și tăceri și surîs și castani
Ce va persista peste căruntețea tîmplei tale ore întregi, zile, ani
Oare de unde venea ea, te vei întreba, oare de unde venea
Cîte ruine iubise înainte să fie a ta, doar a ta, doar a ta
Îți vor reveni în gînd atunci lacrima ei, degetele, tunsoarea
Seara aceea în care dorea să iertați împreună ninsoarea
Ce urma să cadă peste burgul infect, ce urma să vă piardă,
Amintirea ei va începe într-un tîrziu să te ardă, să ardă
Tot ce ați trăit împreună un veac, cărțile, valsul, ploaia
Cărările străbătute în doi, altarele voastre, odaia
Pînă cînd timpul se va stinge și el și nimic, chiar nimic nu va mai exista
Oare de unde venea ea, te vei întreba, oare de unde venea
Iar într-un final vei înțelege cu adevărat cine a fost și de ce te-a iubit
Și ca un gust de sînge sălciu vei simți atunci moartea ce v-a unit…

Salută toamna ca și cum ai saluta o femeie frumoasă, frumoasă…

« Older posts Newer posts »