Fabian Anton Official Site

Category: Exclusiv

EXCLUSIV Draga Olteanu Matei: “Nu mă puneţi pe mine parlamentar că nu-s bună de aşa ceva. Fiindcă nu pot să vă mint!”

Interviul de mai jos a fost realizat în urmă cu 23 de ani și a fost publicat, puternic „cosmetizat”, într-una din revistele la modă ale vremii. Îl redau aici, integral, așa cum a fost el conceput, în amintirea acelor zile petrecute împreună cu doamna Draga la pensiunea „Troian” din Piatra Neamț.

Fabian ANTON

AM PLECAT PENTRU CĂ SÎNT SĂTULĂ DE VACARM
ŞI DE OAMENI MEREU PUŞI PE CEARTĂ!

 

Oo anunţasem cu cîteva zile înainte că urma să sosim și ne-a primit bucuroasă deși, după cum aveam să aflăm abia apoi, în urma unor articole „fantasmagorice”, era cam „la cuțite” cu revista la care lucram.
Am aflat-o dezamăgită de tot ce se petrece în ultimul timp în oraşul ăsta în care s-a născut şi s-a format, ascunsă definitiv, la Piatra Neamţ, „Raiul“ său – după cum îl numea.
Şi, abia sosiţi în oraş, realizăm şi noi cîtă dreptate are:
„Eu am apucat alt Bucureşti.
Cînd eram eu copil oamenii aveau respect de sine iar oraşul, deşi nu era atît de dezvoltat ca azi, era de-o curăţenie extraordinară. Străzile erau tot timpul măturate, oamenii aveau bun simţ şi nu aruncau pe stradă nici chiştoace de ţigări, nici hîrtii. Oamenii, pe atunci, iubeau Bucureştiul. Nu spun «Bucureştii» ci spun «Bucureştiul», cum am apucat de la strămoşii mei care au contopit «oraşul» cu «Bucureştii» şi astfel au definit pentru totdeauna denumirea acestor locuri.
Noi locuiam pe Griviţa, la Podul Basarab – ceea ce nu poţi spune că era tocmai centrul oraşului. Dar pînă şi acolo fiecare om, care fie singur, fie că plătea pe cineva, mătura trotuarul, curăţa în fiecare zi, nu lăsa să crească buruieni pe lîngă gard…
Dacă era iarnă ieşeam cu toţii să dăm zăpada.
Azi ce a mai rămas din toate astea?!
În urmă cu ceva ani, dînd peste noi o iarnă crîncenă, am văzut-o pe Teo Trandafir cum ieșise pe post, cu un stilou în mînă şi, arătînd cu stiloul spre cameră, ne spunea că ei nu pot ieşi la dat zăpada pentru că sunt intelectuali.
Ei bine, pe vremea mea şi intelectualii ieşeau la dat zăpada.
Era o armonie şi o mare frumuseţe în Bucureşti.
Bucureştiul meu era un oraş plin de flori, de verdeaţă şi de copaci.
Acum ce să mai văd în Bucureşti? Mizerie? Ţigani? Cîini vagabonzi? Văd zmîngăliturile cu graffiti peste tot? Ei spun ca ăsta-i modul lor de a colora un oraş gri. Nu-i adevărat! L-aş lua pe unul din ăştia şi l-aş picta pe faţă şi pe haine cu spray-ul ăla pentru că mi se pare prea gri! Să vedem, i-ar plăcea?
Şi-atunci să rămîn în Bucureşti ca să ce? Am plecat pentru că sînt sătulă de oameni care nu ştiu să trăiască şi nu ştiu să se bucure de viaţă. Sînt sătulă de vacarmul şi de violenţa străzii. Sînt sătulă de aerul îmbîcsit de praf, de gazele ţevilor de eşapament şi de îmbătrînirea urîtă a unui oraş altădată înfloritor. Şi mă întreb, oare nu cumva fug de propria mea bătrîneţe?

AM MUNCIT ALĂTURI DE PĂRINŢII MEI
ŞI NU MI-A FOST RUŞINE DE ASTA

 

Ne lăsăm duşi pe firul amintirilor şi, de la Bucureştiul de altădată ajungem, cum ar fi şi normal, la clipele copilăriei:
„Am fost singurul copil la părinţi şi, vreme de vreo 20 de ani, singura nepoată a bunicilor mei. Aş fi putut deci să ies o răsfăţată şi jumătate, mai ales că mă iubeau toţi şi, după cum îmi spuneau mai tîrziu, eram «foarte simpatică».
Însă părinţii şi bunicii mei m-au crescut mai sever şi am fost învăţată de mică să-mi fac datoria. Pe mine aşa m-au educat: dacă fac vreo prostie sau spun vreo minciună este musai să o recunosc şi să îndur şi pedeapsa. Totul cu fruntea sus!
Din cauza asta nici în ziua de azi nu mă apuc să vorbesc despre cineva fără a-i spune mai întîi persoanei respective părerea mea.
Ţin  minte că ai mei, de cînd eram mică, mă învăţaseră să-mi aşez hainele şi pantofii la locul cuvenit. Cînd am crescut ceva mai măricică mergeam la moşia bunicilor mei dinspre tată. Acolo erau angajate foarte multe femei ce munceau în casă la curăţenie sau la bucătărie. Cînd ele făceau curat tata îmi dădea şi mie ligheanul şi cîrpa, să fac şi eu ceva. Şi, cu lacrimi în ochi, puneam mîna şi spălam pe jos. Mai încercau mătuşile să-l înduplece pe tata să mă lase în pace dar el nici nu vroia să audă. Spălam deci podelele aşa cum puteam iar în spatele meu venea femeia şi făcea cum trebuie. Iar taică-meu mă lua în braţe şi mă lăuda: «Bravo! Vezi ce frumos ai făcut?»
Aşa am fost educată!
Apoi, cînd a venit războiul, am rămas numai cu hainele de pe noi. Eram săraci lipiţi pămîntului, am făcut foamea şi am trecut print-o mulţime de situaţii grele. Ţin minte că eram deja actriţă, începuse să mă cunoască lumea. Însă cîştigam pe atunci foarte puţin. Într-o zi am vrut să pun nişte gogoşari. M-am dus la piaţă, mi-am cumpărat cele necesare şi, cînd să mă urc în tramvai, mi-am dat seama că nu am bilet şi nici nu mai am nici un ban în buzunar. Şi-atunci am luat sarsanaua cu gogoşari pe umăr şi am plecat, pe jos, cu ea spre casă. Cînd am traversat podul Basarab a trecut prin faţa mea un ofiţer care mi-a tras un salut la chipiu de nu s-a văzut om cu om.
Am muncit alături de părinţii mei şi nu mi-a fost ruşine de asta.“

 

EU ÎMI PERMIT, LA VÎRSTA ASTA, SĂ SPUN CĂ AM AVUT TALENT.
DAR PÎNĂ ACUM, N-AM PREA AVUT CURAJ! 

 

Drumul doamnei Draga spre actorie a fost făcut treptat, domol, avînd în gînd doar un singur ţel: să slujească publicul cît mai bine.
Am considerat de la început că Dumnezeu m-a ajutat şi mi-a deschis toate drumurile să mă pot manifesta. Încă de mică ai mei au descoperit că am talent. Ei aşa spuneau. Şi nu erau singurii.
Pe atunci, să devii artist era puţin dincolo de normele de bună conduită în societate. Artiştii erau priviţi cu alţi ochi. Însă tatăl meu a ţinut foarte mult ca eu să-mi manifest talentul şi, uite aşa, pe la 12 ani am început să pun în scenă, la şcoală, fel şi fel de piese de teatru. Profesoarele se implicau din punct de vedere artistic şi-mi creau toate condiţiile.
Ceva mai tîrziu, pe la 16-17 ani, conduceam Ansamblul Armatei de la Braşov. Nu mi-a trecut nici cînd prin cap să mă fac actriţă. Eu vroiam să fiu dansatoare în Ansamblul Armatei. A venit o comisie de la Bucureşti, m-au văzut dansînd şi au vrut să mă angajeze pe loc.S-a opus însă mama care a zis: «Întîi să faci o facultate! Dacă, după ce termini, vrei în continuare să faci asta poţi să o faci!»
Pînă la urmă am dat examen la Cinematografie şi am intrat.
Ţin minte că selecţia a fost foarte dură. Eram cam 1 700 de candidaţi şi am reuşit 18. Din aceştia, la finalul primului an, am rămas doar 4.
Pe vremea aceea nu puteai să te numeşti actor pînă nu treceai de examenul anului 3. Cei care cădeau atunci la actorie aveau posibilitatea să se ducă să-şi dea diferenţele la alte facultăţi, ca să nu rămînă oamenii pe drumuri după atîţia ani de studii. La final, reuşeai să intri ca angajat într-un teatru şi abia acolo realizai cît de grea este meseria asta.
Astăzi lucrurile s-au schimbat mult.  Citeam interviul Marianei Buruiană care spunea că s-a făcut actriţă ca să dăruiască oamenilor lumină.  Acum majoritatea tinerilor se duc la Institutul de Teatru să devină vedete.
Rolul actorului este să joace bine, să înţeleagă ce are de făcut, să fie convingător, să-l creadă oamenii atunci cînd interpretează.
În 1951 l-am avut profesor pe marele actor Mihai Popescu. Azi acest actor uriaş, cu studii de specialitate în Germania şi Austria, este aproape uitat. Un actor excepţional. El ne-a spus odată: «Măi copii, nu se poate spune despre un actor dacă a avut sau nu talent pînă nu a ajuns la sfîrşitul carierei!»
Asta pentru că, într-o viaţă trăită pe scenă, pot să-ţi reuşească unele roluri extraordinar dar poţi pune la pămînt, de asemenea, foarte multe roluri care nu ţi se potrivesc sau pe care nu eşti inspirat să le faci.
Numai după ce a trecut o viaţă întreagă, cu urcuşuri şi coborîşuri, poţi spune dacă ai avut sau nu talent.
Eu îmi permit, la vîrsta asta, să spun că am avut şi am talent.“

 

AM FOST MEREU ÎMPOTRIVA POLITICII,
ŞI PE VREMEA LUI CEAUŞESCU, ŞI ACUM

 

Despre politică doamna Draga are o părere clară şi răspicată:
„Nu mă interesează! Am fost mereu împotriva politicii, şi pe vremea lui Ceauşescu, şi acum. Pentru că politica actorului trebuie să fie profesia lui şi nu altceva!
Au vrut să mă facă deputat şi, la prima şedinţă cu alegătorii, le-am arătat clădirea Teatrului Naţional Bucureşti, şi le-am spus: «Vedeţi clădirea aia? Eu acolo lucrez. Dacă vreţi să veniţi să vă distrez, să vă simţiţi bine, o să vă placă… Dar nu mă puneţi pe mine deputat sau parlamentar că nu-s bună de aşa ceva. În primul rînd pentru că nu pot să vă mint. N-am de unde să vă dau butelii, n-am cum să vă dau apartamente, nu pot să vă repar acoperişurile. Aşa că nu-mi cereţi să fiu altceva decît ceea ce sunt: actriţă!»
Şi, uite aşa, n-am fost nici măcar membră de partid. Cînd mi s-a propus acest lucru le-am răspuns de fiecare dată: «Nu merit, n-am făcut nimic ca să fiu membră de partid!» Şi am scăpat!

 

CÎND NE-AM PENSIONAT MARIN MORARU
MI-A ZIS: SUNTEM LIBERI … LIBERI!!!

 

Cînd i-am pomenit însă de articolele apărute în presă în care se vorbea de demisia sa din Teatrul Naţional ca protest faţă de demiterea lui Dinu Săraru reacţia a venit prompt:
„Este una din cele mai mari prostii ce s-au scris în presă despre mine. Nu aveam cum să demisionez cînd a plecat Săraru pentru simplu motiv că eu mă pensionasem încă din 1992.
Cînd m-am pensionat eram la teatru cu Marin Moraru, Coca Andronescu, Mişu Fotino şi, dacă nu mă înşală memoria, cu Matei Alexandru. La intrarea în teatru am dat însă de Ghiţă Cozorici care ne-a spus că s-a dat o lege conform căreia poţi ieşi la pensie dacă ai 55 de ani şi peste 30 de ani de activitate.
Cînd am realizat că îndeplinim condiţiile astea, de mînă cu Moraru şi cu Coca, am mers direct la serviciul personal şi ne-am depus cererile de ieşire la pensie. N-avea nici o treabă Dinu Săraru cu asta, încă mai era director maestrul Radu Beligan.
Am ieşit la pensie şi am început o activitate mult mai grea şi mai bogată, cu turnee prin ţară şi prin străinătate. Cîştigam într-o zi cît am fi cîştigat într-o lună la Teatru. Era greu dar merita. Mergeam cu maşina cu Marin Moraru şi ţin minte cum spunea: «Măi Draga, tu îţi dai seama că suntem liberi?! Uite, dacă vreau pot opri maşina aici, în cîmp, şi să nu mă mai duc nicăieri. Suntem liberi să facem ce vrem… Liberi!!!»
Aşa că n-am avut nici o legătură cu plecarea domnului Dinu.
Singura problemă s-a ivit la un moment dat în directoratul lui Andrei Şerban.
Personal nu-l apreciez pe Şerban ca mare regizor. Îl ştiu încă de cînd era student… N-am fost niciodată impresionată de stilul lui. Se tot vorbeşte de Peter Brook şi Andrei Şerban. Să nu uităm însă că, orice ai face, întîi este Peter Brook şi abia apoi vine Şerban… cu servieta în urma lui. Sigur, pentru unii e şi asta o chestie, să duci geanta lui Peter Brook… Aşa mai reuşeşti să deschizi nişte uşi şi să-ţi mai faci ceva reclamă.
Într-o zi am fost invitaţi cu toţii la Cotroceni, pe cînd era preşedinte domnul Ion Iliescu. Acolo s-a pus problema să fie invitaţi şi să revină din străinătate doi regizori. Am spus că sînt de acord să fie chemaţi să pună în scenă dar să nu li se dea directoratele Teatrelor deoarece ei, fiind stabiliţi de atîţia ani în străinătate, nu vor avea timp să stea aici. Ori, într-un teatru, dacă eşti director, trebuie să stai acolo, cot la cot cu personalul din toate sectoarele, şi să munceşti de dimineaţă pînă noaptea tîrziu. Nu poţi să conduci teatru prin corespondenţă.
Vorba asta a mea a ajuns – «graţie» unei colege, la urechile lui Andrei Şerban care, deşi eram pensionată, m-a convocat în biroul lui şi mi-a cerut să retractez public tot ce am spus.
Atunci i-am răspuns că poate, ca regizor, să facă ce vrea el dar ca director eu nu-l susţin. Şi nu eram numai eu de părerea asta, erau foarte mulţi – deşi, pînă la urmă el a politizat totul spunînd că avea sprijinul tuturor actorilor din Teatrul Naţional şi că demiterea lui a fost una politică.
Adevărul însă acesta era: Şerban a fost ţinut în braţe numai de cîţiva amici ai lui.
În ceea ce priveşte demiterea sa «din motive politice» Andrei şerban trebuia să-şi aducă aminte că Ion Iliescu l-a primit în audienţă la Cotroceni şi a aprobat să i se dea avionul prezidenţial pentru ca actorii să poată pleca în turneu în Brazilia.
Cum a răspuns Şerban la toate gesturile astea? L-a blamat pe Ion Iliescu pe postul de televiziune!“
Uite aşa ne-am dus noi viaţa…

 

MÎNĂ ÎN MÎNĂ ŞI CU ZÎMBETUL PE BUZE!

 

Afară aproape se întunecă. Ar trebui încă vreo săptămînă pentru a cuprinde, aşa cum se cuvine, măcar o parte din viaţa doamnei Draga şi a o reda apoi cititorilor.
În faţa mea soţul doamnei, doctorul Matei, ne priveşte îngîndurat, cu un zîmbet trist în colţul buzei.
Doamna Draga îmi ghiceşte gîndurile:
„Vreţi să vă spun cum ne-am cunoscut?
Soţul meu este de aici, din Piatra. S-a întîmplat ca, într-o zi, un domn să-mi facă curte. Şi mi-a făcut curte cam 2 ani. În timpul acesta am încercat să vedem dacă ne armonizăm. De plăcut ne-am plăcut, de iubit ne-am iubit dar am încercat să vedem dacă ne suportăm unul pe altul. Că asta înseamnă, de fapt, o căsnicie. O căsnicie este atunci cînd ai afinităţi aproape totale cu omul de lîngă tine, om care trebuie să aibă simţul umorului şi care e musai să fie inteligent.
De cunoscut ne-am cunoscut într-o familie, unde am fost amîndoi invitaţi. Apoi el m-a condus acasă. Stăteam într-o garsonieră de pe strada Oborul Nou, aproape de liceul Iulia Haşdeu. Am mers pe jos, traversînd toată şoseaua Ştefan cel Mare şi tot sporovăind. Şi, după un timp, am început să ne întîlnim mai des.
Cînd ne-am căsătorit am vrut să nu vină nimeni la nunta noastră aşa că n-am avut nici un invitat. Absolut nimeni! Cei de la primărie se aşteptau să vină puhoi de lume, dar n-a venit nimeni. Cînd Ofiţerul stării civile a pus muzica i-am zis: «Nu mai puneţi muzică, nu este cazul… Ne înţelegem între noi!» Aşa că totul s-a terminat repede, am iscălit şi am plecat la Şosea. Era 13 octombrie.
Ne-am dus pe malul lacului Herăstrău, la o cîrciumioară numită «Debarcader». Era un cer albastru-albastru şi cădeau frunze galbene de parcă ploua cu bani de aur. Era atît de frumos…
Şi-am stat noi doi faţă-n faţă, aşa cum stăm de o viaţă şi, cum vorbeam noi acolo, şuşotind de-ale noastre, ne-am pomenit cu un viorist lîngă noi. Era chior săracul de el şi a început  să ne cînte de inimă albastră.
Sigur că, întîi, am fost puţin şocaţi pentru că nu ne aşteptam. Nu era multă lume acolo, era pe la prînz… Şi l-am lăsat să cînte. A cîntat cu o poftă extraordinară şi, la sfîrşit, nici n-a vrut să ne ia bani pentru că şi-a dat seama că suntem într-o situaţie mai specială. Apoi soţul meu  s-a dus la spital iar eu m-am dus la teatru, că aveam repetiţii.
Şi, cînd am ajuns acasă, în mijlocul mesei trona un buchet de 13 trandafiri galbeni. Pe atunci nu erau la modă trandafirii galbeni, ca acum.
Cînd am intrat în casă am văzut aceşti 13 trandafiri pe care-i primesc de atunci în fiecare an, pe 13 octombrie. Păstrez şi acum, într-un săculeţ, toate petalele lor.
Uite aşa ne-am dus noi viaţa… Mînă în mînă şi cu zîmbetul pe buze. Au trecut de atunci 36 de ani.
Şi-atunci de ce să mă mai sufoc în Bucureşti? N-am aici tot ce-mi trebuie? Nu credeţi că merită?“

EXCLUSIV: Premierul Ludovic Orban, fiu și nepot de Securiști

Astăzi m-au sunat cîțiva ziariști să mă întrebe ce știu despre povestea Rafila & fiul.
Văzuseră documentarul meu cu torționarul Franț Țandără și doreau să știe dacă nu am mai multe amănunte despre plozii PNL-USR-PSD etc., cu tați torționari sau securisti…
I-am trimis să verifice de pildă și biografia premierului Ludovic Orban  sau a fratelui său, Leonard, cîndva Secretar de Stat în Ministerul Integrării Europene, care, după cum spun documentele CNSAS cercetate cu atenție, au „suferit“ în perioada comunistă, ca fii și nepoți ai unor securiști.

Așadar, Ludovic și Leonard Orban sunt fiii lui Ludovic Orban, cîndva (prin 1953 mai exact) sublocotenent și șef birou II la Ministerul Securității Statului, Regiunea Stalin.
Șeful lui Ludovic Orban (tatăl) era pe atunci   celebrul colonel Ambruș Coloman, un torționar vestit pentru brutalitatea sa, avansat ca director al Direcției Ministerul Securității Statului, Regiunea Stalin, ca mulțumire adusă pentru că, între 1948 – 1951, pe cînd era director al Direcției Regionale a Securității Timișoara, a coordonat, alături de maiorii Aurel Moiș și Zoltán Kling, represiunea împotriva grupurilor de partizani anticomuniști din Munții Banatului și Mehedințiului.
Ludovic Orban (tatăl) a fost și unul din anchetatorii arhimandritului Teofil Părăian, de la mănăstirea Brâncoveanu – Sîmbăta de Sus, după cum mi-a mărturisit, pe vremuri, chiar marele duhovnic.

Una din dovezile despre implicarea lui Ludovic Orban (tatăl) în această poveste se găsește în volumul 61 din dosarul nr. 7358 DMRU.
Reproduc mai jos pagina respectivă:

 

În ceea ce-l privește pe unchiul celebrilor frați Ludovic și Leonard Orban acesta este nimeni altul decît Imre Orban (zis si Emeric Orban), născut la 3 octombrie 1920, în Odorheiul Secuiesc, fiul lui Domokoș și Julianna.
Imre Orban a fost angajat inițial între 1948 – 1950 la Direcția Regională Brașov/Stalin a Securității Statului unde, în 1951 va fi numit locotenent major, în 1954, căpitan și șef serviciu și în 1955 locțiitor șef birou.
Imre Orban va fi trecut în rezervă la data de 29 februarie 1956.