Fabian Anton Official Site

Category: Exclusiv

EXCLUSIV: Interviu cu Nuni Dona: „AVEAM UN PSEUDONIM OVREIESC FIINDCĂ ERAM ÎNTOTDEAUNA CONTRA A TOT CE ERA LA MODĂ!”

În urmă cu 21 de ani, am reușit să o aduc pe vechea mea prietenă, profesoara Alina Karina Nițu, pasionată de viața și opera celei care a fost Alice Botez, față în față cu ultima supraviețuitoare a familiei Delavrancea, renumita pictoriță Nuni Dona. Convorbirea de mai jos a rămas inedită pînă astăzi:

 

ALICE ȘI JENI ERAU INTELECTUALELE GRUPULUI

 

A. K. N. – Doamnă Nuni Dona, pentru început vreau să știu dacă ați cunoscut-o pe Georgeta Cancicov. Știu că mătușa dumneavoastră, Cella Delavrancea, era foarte bună prietenă cu ea, corespondau destul de des, se vizitau…

N. D. – Bine, cu doamna Cancicov am fost și eu destul de apropiată…

A. K. N. – Știu că Cella își petrecea vacanțele la conacul Cancicov, care era deținut de mama Georgetei. Ați fost vreodată acolo?

N. D. – Eu nu am fost. Pe vremea cînd am cunoscut-o eu pe Georgeta Cancicov conacul acela nu mai exista de mult…

A. K. N. – Se spune că dînsa era nepoata lui Racoviță…

N. D. – Da. De fapt era prietenul mamei ei.

A. K. N. – Erau veri și doreau să se căsătorească. Era o familie deosebită, cu o biografie extraordinară. Doamna Cancicov studiase la Paris, avea și două surori…

N. D: – Pe surorile ei le-am cunoscut și eu…

A. K. N. – Le-ați cunoscut?

N. D. – Da.

A. K. N. – Știți cumva ce s-a întîmplat cu cea care era artist plastic?

N.D. – A murit. A murit pe cînd era în Germania.

A. K. N. – Așadar nu a mai rămas în viață niciuna dintre surorile ei?

N. D. – Nu. Au murit…

A. K. N. – Și nici urmași nu au avut?

N. D. – Ba da.

A. K. N. – Știu că doamna Cancicov nu avusese copii…

N. D. – Ea nu. Însă una dintre surorile ei, care s-a numit Piereta Balaciu, născută Jurgea Negrilești, a avut o fată, Elena. Noi îi spuneam Nuți, Nuți Balaciu. Trăiau toate în Germania. Iar pe sora ei, care era artist plastic, o chema Jeanette. Era căsătorită cu  Ivan Ghika Dumbrăveni.

A. K. N. – O chema Marietta de fapt. Știu că făcuse și ilustrații de carte la un moment dat…

N. D. – Această Jeanette a murit, de fapt, în Germania, pe cînd se afla la Piereta. Mă rog, erau bătrîne… Piereta se născuse în 1902 iar Jeanette, în 1906. Acum ar fi fost trecute de 100 de ani…

A. K. N. – Doamna Cancicov a murit cu un an înaintea Alicei Botez, în 1984…

N. D. –  Înseamnă că Alice Botez a murit în 1985?

A. K. N. – Da. În octombrie, pe 27…

N. D. – Nu știu de ce dar aveamimpresia că a murit mult mai încoace…

A. K. N. – Nu.  Sunt 15 ani de atunci…

N. D. – Deci nu a apucat revoluția…

A. K. N. – Nu.

N. D. – Dar Arșavir cînd a murit?

F. A. – În 1997. Cu o zi înainte de a împlini 90 de ani.

N. D. – Eu mereu mi-o amintesc pe Alice că venea cu Arșavir la mine acasă…

F. A. – Pe atunci locuiați în Toamnei?

N. D. – Da. Acolo unde veneai dumneata…

A. K. N. – Ce ne-ați putea spune despre Alice Botez? Cum era?

N. D. – Dragă, Alice o ființă foarte interesantă. Foarte specială… Sensibilă…

A. K. N. – Foarte cultivată, foarte profundă…

N. D. – Sigur că da. Urmase Filosofia…

A. K. N. – Făcuse și studii de Psihologie și Logică.

F. A. – Se spune că fusese studenta preferată a lui Nae Ionescu…

N. D. – Da, fusese eleva lui Nae Ionescu. Noi eram foarte bune prietene…

A. K. N.  – V-am regăsit în „Jurnalul“ lui Jeni Acterian. Sunteți pomenite foarte des acolo…

N. D. – Sigur că da, eram foarte bune prietene…

A. K. N. – În Jurnal apare pomenită și doamna Nasta…

N. D. – Da, eram prietene și cu ea. Însă Rori Nasta nu făcea parte din grupul nostru… Să știți însă că ar merita să mergeți și pînă la ea, ar avea să vă spună și ea cîte ceva…

A. K. N. – Am vorbit la telefon deja. Săptămîna viitoare ne întîlnim…

N. D. – Să știți că Rori era mai bună prietenă cu Jeni și cu Alice decît era cu mine. Fiindcă ele erau intelectualele grupului. Eu și cu Lucica Vasiliu eram mai…

A. K. N. – Știu că în „Grupul Penei Trăsnite“ erați toate patru, Jeni, Alice, dumneavoastră și Lucia Vasiliu…

N. D. – Exact. Dar să vă spun cum a luat ființă acest grup, fiindcă Jeni nu povestește despre asta în jurnalul ei…

 

AM FĂCUT CU TOATE CULTUL MORȚILOR,
ÎN BĂTAIE DE JOC, PENTRU CIOARA AIA

 

N. D. – Totul a început în toamna lui 1940, odată cu venirea legionarilor. Știu sigur că în acea perioadă a luat ființă „Grupul Penei Trăsnite“ fiindcă după numai cîteva luni, în 1941, legionarii deja nu mai erau la putere. De acolo au plecat toate, de la legionari, fiindcă noi eram foarte indignate pe legionari. Nu-i puteam suferi deloc.

Asta, cu toate că ambii frați ai lui Jeni, și Haig și Arșavir, și cumnata ei, Marietta Sadova, erau legionari iar toată familia mea era și ea legionară. Însă, mă rog, noi eram altfel, eram mai pe dos decît familiile noastre, și nu-i puteam suferi pe legionari…

Și, țin minte perfect, era o toamnă tîrzie, ne-am dus toate să ne plimbăm prin pădurea Montesquieu. Asta era o pădure situată înainte de pădurea Băneasa însă pe partea opusă. Nici nu știu dacă mai este azi pădurea asta, dacă mai există… Cred că au mai rămas din ea doar niște tufărișuri… Ne plimbam deci pe acolo fiindcă, la vremea aia, ne plăcea să ne plimbăm foarte mult pe jos.

A. K. N. – Pe la Șosea…

N. D. – Bine, plimbările la Șosea erau o nimica toată pentru noi. Mergeam mult mai departe… Eram foarte tinere, abia terminasem cu studenția, și ne plăcea să ne plimbăm pe jos ore întregi. Și, în ziua aceea, mă plimbam alături de Jeni Acterian și de Lucia Vasiliu… Alice nu era cu noi atunci fiindcă, trebuie să vă spun, ea era șchioapă și la astfel de plimbări ea nu participa.

A. K. N. – Avea infirmitatea aceasta încă din tinerețe?

N. D. – Da. Ea a avut mereu un genunchi mai rigid…

A. K. N. – Unii spuneau că se pricopsise cu această infirmitate din vremea cînd era profesoară și făcea naveta. Deci după 1940…

N. D. – Nu-i adevărat. Era mai înainte… Deși ea nu prea vorbea despre asta, nu-i plăcea să vorbească despre așa ceva, noi bănuiam că are, de fapt, o tuberculoză osoasă.

Pe de altă parte, ca să puteți încadra mai bine în timp, trebuie să mai știți că, de fapt, eu am cunoscut-o pe Alice prin Jeni Acterian.

A. K. N. – Dar pe Jeni cînd anume ați cunoscut-o?

N. D. – Cred că prin ultimul an de studenție, pe cînd eram în anul IV. Abia apoi, după vreun an, am cunoscut-o și pe Alice și, cînd ne-am văzut prima dată, ea suferea deja de această infirmitate. Așa că la plimbări nu venea cu noi.

Ca să revin acum… Mergînd noi prin pădure, am găsit prin iarbă o cioară moartă. Am jumulit-o de pene și, aducîndu-ne aminte că legionarii aveau cultul morților, că făceau mereu slujbe peste slujbe, am zis să facem și noi cultul morților așa, în bătaie de joc, pentru cioara aia. Era o bătaie de joc fiindcă aveam mare necaz pe legionari și, cum toate aveam niște minți foarte copilăroase, eram foarte necoapte la minte, fiind foarte tinere. Am jumulit deci cioara aia, am făcut cultul morților pentru ea, și apoi ne-am împărțit penele, fiecare luînd trei pene.

Țin minte că o pusesem și pe Alice la socoteală așa că, atunci cînd am ajuns acasă, m-am dus la ea special să-i dau alea trei pene… Fiindcă cine făcea parte din „Club“ trebuia neapărat să aibă trei pene negre. Așa că astfel a apărut „Pana Trăsnită“. Totul a fost, într-un fel, o consolare a noastră față de ororile făcute de legionari pe vremea aceea – Iorga fusese ucis la sfîrșitul lui noiembrie, Regele Carol plecase…

 

PE NAE IONESCU L-AM AUZIT DOAR TĂCÎND

 

A. K. N.  – Nae Ionescu murise și el…

N. D. – Bine, Nae Ionescu murise în martie, nu a mai apucat să vadă venirea la putere a legionarilor. A murit sub Regele Carol.

A. K. N. – Dar Nae a fost, se știe, un simpatizant al ideilor legionare…

N. D. – E puțin spus simpatizant. A fost un promotor.

F. A. – Și, se spune, că ar fi fost omorît…

N. D. – Da. Eu așa cred. I s-a provocat un infarct.

F. A. – Unii spun că prin medicamente, alții că din cauza unei țigări…

N. D. – Nu știu. Știu că avusese deja un infarct iar cel de al doilea i-a fost fatal. Însă tatăl meu a fost medic și de la el știu că infarctele acestea se pot și provoca prin diferite metode. S-a tot discutat la vremea aceea cine a avut interesul să-i provoace acest infarct. A fost, probabil, la ordinul Regelui Carol, fiindcă Nae ajunsese inamicul public numărul 1 al lui. Deși inițial Nae a fost un fervent fidel al Regelui Carol și apoi, nu știu din ce motive, s-a întors împotriva lui cu 180 de grade.

A. K. N. – Credeți că Nae ar fi condamnat ororile făcute de legionari, dacă ar fi trăit?

N. D. – Nu știu. Nu pot spune așa ceva.

A. K. N. – L-ați cunoscut pe Nae Ionescu?

N. D. – Da, foarte bine.

A. K. N. – Cum vi s-a părut?

N. D. – Era un tip foarte interesant. Cu un fizic foarte frumos.

A. K. N. – Era un tip charismatic?

N. D. – Greu de spus, o fi fost. Însă eu l-am cunoscut prin mătușa mea, Cella Delavrancea, cu care Nae a fost prieten intim. Prin urmare îl vedeam numai cînd eram împreună cu ea. Însă o vizitam, eram o copilă de 20-21 de ani, nimeni nu mă băga în seamă, nimeni nu vorbea cu mine, iar Cella și soțul ei Phillipe Lahovary perorau. Ei vorbeau tot timpul. Nae Ionescu mai mult tăcea. De aceea nu pot spune dacă era sau nu charismatic fiindcă pentru mine, așa cum l-am perceput în acea vreme, mai mult tăcea.

A. K. N. – Este ciudat ce-mi spuneți fiindcă mai toți spun că era un tip foarte locvace…

N. D. – O fi fost. Însă în împrejurările în care l-am cunoscut eu așa era, tăcut. Mie nu-mi place să mimez, să spun: „Vai, ce extraordinar vorbea!“ Eu l-am auzit doar tăcînd.

 

ALICE STĂTEA DEOPARTE, PRIVINDU-NE
FOARTE CRITIC, FOARTE INDIGNATĂ

 

A. K. N. – Să revenim la Alice… Deci Jeni a cunoscut-o prima…

N. D. – Da. Ea povestește asta și în Jurnal. S-au cunoscut la Facultatea de Litere și Filosofie, unde amîndouă își urmau cursurile, și începutul acestei prietenii – reiese din Jurnalul lui Jeni – a fost de un entuziasm nebun.

A. K. N. – Jeni considera, spune în „Jurnal“, că se asemănau foarte tare.

N. D. – Eu nu cred că se asemănau deloc. Dar, în fine. Eu am considerat mereu că ele aveau temperamente foarte diferite. Însă asta nu te împiedică deloc să fii prieten cu cineva.

A. K. N. – În Jurnalul lui Jeni Alice Botez apare ca o ființă introvertită, rezervată care, spune Jeni Acterian, „nu se putea trînti așa, pur și simplu, pe o canapea“. O persoană care nu se simțea niciodată foarte degajată…

N. D: – Exact așa și era. Să vă mai spun o întîmplare, ca să vă faceți o idee: eram în clubul acesta al nostru și ne întîlneam cînd la una, cînd la alta… Țin minte că, după ce am fondat „Clubul“, am făcut la mine un pom de Crăciun ornat cu pene – că apoi am tot procurat pene de pe la curcanii sau de pe la gîștele pe care le tăiau ai noștri acasă – pene vopsite cu bronz auriu și argintiu.

Și, într-o zi, ne-am strîns să povestim în jurul acestui pom de Crăciun ornat cu pene și nu mai știu care dintre noi a început să se bîlbîie. Nouă chestia asta ni s-a părut foarte nostimă așa că am început toate trei, eu, Lucia Vasiliu și Jeni Acterian, să ne bîlbîim așa, în joacă. Ne prosteam. Doar Alice stătea deoparte, privindu-ne foarte critic, fiind foarte indignată de ceea ce făceam, de tîmpenia noastră care făcuse din bîlbîiala aia un amuzament. Ne privea și tăcea mîlc. Apoi, cînd au plecat, le-am condus la autobuz și, tocmai cînd a urcat Alice în autobuz am auzit-o spunînd șoferului: „Dați-mi un bi-bilet!“

A. K. N. – O făcuse intenționat sau așa, pur și simplu?

N. D. – Nu știu. Cred că așa i-a ieșit fiindcă s-a abținut prea mult să nu ne imite. În fond era și ea tot tînără și copilăroasă și s-ar fi bîlbîit alături de noi dar așa era firea ei, nu o lăsa să se coboare pînă la nivelul nostru…

A. K. N. – Așadar povestea „Clubului Penei Trăsnite“ a fost mai mult o poveste adolescentină…

N. D. – Absolut.

F. A. – Dar de ce nu primeați și bărbați în acest Club?

N. D. – Păi nimeni nu dorea să se pună la mintea noastră, să intre în gura noastră. Era doar un bărbat, Titi Cosmescu, soțul Luciei Vasiliu, care nimerise acolo mai mult din întîmplare.

A. K. N. – Era deja căsătorit cu Lucia?

N. D. – La vremea aceea erau de fapt recăsătoriți. Fiindcă divorțaseră și apoi s-au recăsătorit.

 

SUNT CONVINSĂ CĂ ALICE A FOST OMORÎTĂ

 

A. K. N. – Pe soțul lui Alice l-ați cunoscut?

N. D. – Cum să nu. Bebe Bulat…

A. K. N. – Constantin…

N. D. – Așa îi spuneam toți, Bebe. Un tip foarte drăguț, foarte simpatic.

A. K. N. – Și foarte talentat…

N. D. – Absolut.

A. K. N. – El a murit în 1975 iar Alice a scris un eseu despre opera lui, eseu în care afirmă că avea, totuși, și un anumit talent scriitoricesc.

N. D. – Asta nu știu, dar dacă spune Alice așa, probabil așa și era…

F. A. – Cînd a fost ultima oară cînd v-ați întîlnit cu Alice?

N. D. – Este greu de spus… Nu mai știu. Dar ne vizitam destul de des pe vremea aceea. Pe de altă parte trebuie să știți că Alice s-a stins într-un mod destul de ciudat…

F. A. – Acolo sunt multe controverse… Unii spun că a căzut pe scări, trasă de cîinele ei. Alții spun că a fost omorîtă.

N. D. – Eu sunt convinsă că a fost omorîtă.

A. K. N. – Cine ar fi avut interesul să o omoare?

N. D. – Eu cred că Sid.

F. A. – La fel credea și Arșavir Acterian…

N. D. – Vezi? Cu toate că eu n-am vorbit niciodată cu Arșavir despre asta. Însă Sid avea tot interesul să o facă fiindcă el a moștenit tot.

A. K. N. – Unii spun că nu a moștenit nimic…

N. D. – Cum adică nu a moștenit nimic? I-a luat locuința.

A. K. N. – Dar Alice stătea cu chirie…

N. D. – Să fim serioși… Pe vremea aceea chiriașii erau ca și proprietari. Nu-i dădea nimeni afară din spațiu. Ce, Arșavir era proprietar pe apartamentul din Dorobanți? Nu. L-ați cunoscut pe Sid?

A. K. N. – Da. Dumneavoastră l-ați cunoscut?

N. D. – Bineînțeles că l-am cunoscut.

A. K. N. – Și cum vi s-a părut?

N. D. – Nu mi-a plăcut.

A. K. N. – De ce?

N. D. – Pur și simplu. Fiecare dintre noi avem anumite sentimente, plăcute sau nu, atunci cînd cunoaștem o persoană. Mie Sid nu mi-a plăcut niciodată. Mereu am considerat că este un tip foarte ascuns. El e căsătorit?

A. K. N. – A fost… Are și două fetițe iar pe cea mai mică o cheamă Alice.

N. D. – Pe soția lui ați cunoscut-o?

A. K. N. – Nu. Este divorțat. Locuiește singur, în aceeași casă în care stătea și Alice, pe strada Paris.

N. D. – Țin minte că, atunci cînd mergeam eu la Alice, Sid era mereu cu logodnica lui. Pe atunci nu erau căsătoriți. Ei bine, Sid mai era cum mai era însă soția asta a lui, logodnică pe atunci, era de vise rele.

A. K. N. – Probabil d’asta au și divorțat. Mi-a spus că nu s-au înțeles…

N. D. – Nici nu aveau cum să se înțeleagă. Era groaznică. Mi-a făcut o impresie deplorabilă. Și nu înțelegeam cum îi suportă Alice, care era o tipă foarte deșteaptă… Mă rog, probabil era o naivă în fond…

F. A. – Mai este o variantă care spune că Alice ar fi fost ucisă de un nebun, care era vecin cu ea…

N. D. – Asta nu știu. Eu știu varianta oficială, cea cu cățelul, care este o variantă imposibilă. Fiindcă acest cîine al ei nu avea atîta putere să o tragă pînă jos, pe scări. Iar în casă, atunci, în afară de ea, mai era doar Sid.

A. K. N. – Mie mi s-a părut un om cultivat, un om care a încercat să-și depășească stilul de viață. Un om care a vorbit despre Alice cu foarte mult respect, cu foarte multă evlavie…

N. D. – Mie nu mi s-a părut deloc asta…

A. K. N. – Dar putea să nu vorbească deloc. Putea să refuze să stea de vorbă cu mine…

N. D. – Asta doar dacă era complet tîmpit.

 

MI-AM ALES UN PSEUDONIM OVREIESC FIINDCĂ
ERAM ÎNTOTDEAUNA CONTRA A TOT CE ERA LA MODĂ

 

F. A. – Doamnă Dona, am găsit chiar cîteva scrisori ale dumneavoastră către Alice Botez. V-am adus una dintre ele datată 15 august 1941.

N. D. – Hai să o văd… Da, o țin minte. Eram la Rîmnicu Vîlcea, la moșia lui Philippe Lahovary. Am semnat-o Mavrum fiindcă pe atunci legionarii erau la putere, antisemitismul era în floare, și atunci fiecare dintre noi, cele din „Clubul Pana Trăsnită“, și-a luat cîte un pseudonim. Iar eu mi-am ales un pseudonim ovreiesc fiindcă eram întotdeauna contra a tot ce era la modă și, cum la modă era antisemitismul, eu eram filosemită. Iar Alice își alesese pseudonimul Mabaal.

F. A. – Dar din ce trăiați pe vremea aceea? Bănuiesc că Alice publica…

N. D. – Eu trăiam din pictură și din ce aveam de la ai mei. Alice nu prea publica pe atunci. A publicat mai tîrziu, în „Vremea“, dar pe atunci nu prea era interesată de jurnalism. A predat un timp fizică și matematică la o școală de la Comana. Făcea naveta pînă acolo… Bine, ea era altfel decît noi, se angajase ca să scape de sărăcie, deși locuia cu mama și cu mătușa ei, care au crescut-o și care aveau ceva avere din cîte știu.

A. K. N. – Da, fiindcă tatăl ei a murit cînd ea avea cam un an…

N. D. – Exact.

F. A. – Mai există prieteni a ei, oameni care au cunoscut-o și care ne-ar putea vorbi despre ea?

N. D. – Nu cred. Să știți că Alice nu avea mulți prieteni, era o femeie foarte retrasă. Asta și din cauza complexului ei, problemei pe care o avea la picior.

A. K. N. – Era complexată…

N. D. – Da…

A. K. N. – Știu că nu vorbea niciodată cu seninătate despre moarte. Nu-i plăcea să vorbească despre asta…

N. D. – Asta nu știu. Deși, uite, dacă citiți Jurnalul lui Jeni vedeți că ea pare foarte preocupată de chestia asta. Însă în realitate Jeni nu arăta niciodată teama de moarte. Niciodată nu vorbeam noi, cele din „Club“, despre moarte. Puțin ne păsa, habar n-aveam de moarte. Eram tinere, moartea pentru noi era ceva foarte îndepărtat și mai ales foarte firesc. Nu făceam filosofie, nu filosofam despre asta.

 

NAE IONESCU LOCUIA ÎNTR-UN PALAT SUPERB, CUMPĂRAT DIN BANII NEMȚILOR,
AVEA UN MERCEDES, CĂPTUȘIT CU PIELE ROȘIE, CUMPĂRAT TOT DIN BANII ĂIA…

 

F. A. – Spuneți-mi, deși cărțile semnate de Alice au avut, la acea vreme, foarte mare succes, Arșavir se întreba de ce apoi ea a intrat într-un con de umbră. De unde, iată, nu a mai reușit să iasă nici acum… Au trecut zece ani de la revoluție și volumele ei nu sunt republicate…

N. D. – Este și normal, nu trebuie să vă mire asta fiindcă Alice era Fecioară, era o fire foarte introvertită, iar cărțile ei sunt la fel, nu se citesc ușor.

A. K. N. – Eu cred că mai este vorba de ceva: în 1968 ea a publicat „Iarna fimbul“, primul ei roman. Atunci s-a scris foarte mult și foarte elogios despre ea. Însă unsprezece ani mai tîrziu, cînd publică „Eclipsa“, care a fost un fel de parabolă a Mișcării Legionare, abia atunci a intrat într-un con de umbră…

N. D.– Vezi? Înseamnă că și pe ea a obsedat-o legionarismul ăsta… De pildă, din grupul nostru, Lucia Cosmescu a sfîrșit în cele din urmă prin a se înscrie în Mișcarea Legionară. Însă ea a făcut-o din interes. S-a înscris în Mișcare în ultima secundă, cu 5 minute înainte de căderea Legionarilor și de peresecutarea lor. A făcut-o din interes, a crezut că, dacă nu ești legionar ți se închid toate drumurile. Bine, Lucia a fost mereu ceva mai materialistă așa… Jeni chiar scrie în „Jurnal“ despre „afacerea proastă pe care a făcut-o Lucia“ dar trebuie să știi despre ce este vorba, altfel nu pricepi.

A. K. N. – Unii spun că și Nae Ionescu a făcut-o tot din interes…

N. D. – Bine, cu Nae lucrurile stăteau mult mai complicat.

F. A. – Se spune că Nae s-a înscris în Mișcare ca să se răzbune pe Rege…

N. D: – Dragă, legionarii erau oamenii nemților. Nemții i-au încurajat, nemții i-au finanțat. Eu sunt convinsă de asta. Iar apoi aceiași nemți le-au tras un picior în fund și l-au luat în brațe pe Antonescu, un tip foarte serios, mareșal, cu o mare autoritate la vremea aceea. Pe cînd legionarii au fost priviți de toată lumea ca niște zăpăciți, niște aiuriți. Și atunci sigur că nemții l-au preferat pe Antonescu.

Pe de altă parte și Nae a fost omul nemților. Nae locuia într-un palat superb, cumpărat din banii nemților, avea un Mercedes, căptușit cu piele roșie, cumpărat tot din banii ăia… Banii lui erau dintr-o sursă…

A. K. N. – Incertă.

N. D. – Îmi pare rău să te contrazic dar era o sursă foarte certă. Însă inavuabilă. Dacă Nae Ionescu nu ar fi fost ucis ar fi ajuns cu siguranță ministru dacă nu mai mult. El era o investiție extrem de profitabilă, o acțiune de mare viitor. Gîndește-te că a murit destul de tînăr. Avea doar 49 de ani cînd a fost ucis…

 

MONICA LOVINESCU N-A FĂCUT NIMIC ÎN STRĂINĂTATE
FIINDCĂ NU A AVUT NICIODATĂ MARE VALOARE

 

F. A.– Doamnă Nuni, o ultimă întrebare: de ce credeți că din tot acest „Grup“ nimeni nu a devenit foarte cunoscut, nimeni nu s-a afirmat peste ani? Alice a publicat vreo șase romane dar a fost apoi uitată… Despre Jeni nu s-a știut nimic pînă nu i s-a publicat „Jurnalul“, singura carte cu care va rămâne în istorie… Despre Lucia Vasiliu nu se mai știe nimic azi… Iar dumneavoastră expuneți destul de rar și, cum mi-ați spus, nu v-a căutat nimeni pînă acum să vă întrebe despre toate aceste lucruri…

N. D. – Dumneata consideri că Arșavir, de pildă, s-a afirmat?

F. A. – Arșavir totuși a publicat și înainte de revoluție, și după. Are publicate Jurnale, eseuri, corespondență, amintiri…

N. D. – Chiar și așa, cîtă lume îl știe pe Arșavir? Nu cred că volumele publicate contează. Nu numai ele te fac important peste ani.

F. A. – Dar atunci ce?

N. D. – Felul în care rămîi în memoria oamenilor. Și felul în care aceste amintiri se perpetuează. D-asta nu se mai vorbește azi despre Alice sau despre Lucia Vasiliu…

F. A. – Credeți că dacă Alice Botez ar fi reușit să plece din țară ar fi publicat mai mult sau destinul ei ar fi fost mai bun?

N. D. – Nu știu. Asta nimeni nu poate spune. Nici ăsta nu este un reper pentru faimă sau nemurire. Fiindcă, uite, Monica Lovinescu, de pildă, a plecat. Și n-a reușit să facă absolut nimic acolo. Ce a făcut ea în străinătate?

F. A. – Mai nimic…

N. D. – Vezi? Și asta fiindcă nu a avut niciodată mare valoare.

F. A. – Vă mulțumim mult.

N. D. – Cu drag.

Interviu cu Ileana & Romulus Vulpescu: „În ziua de azi este o rușine să fii naționalist!“ (4)

„NU CONTA DACĂ EȘTI HOMOSEXUAL SAU NU
CI DACĂ EȘTI INTELIGENT SAU PROST“

 

I. V. – De pildă, eu nu am nimic împotriva homosexualității. Dar paradele alea pe care le fac ei sunt extrem de indecente și de sfidătoare. Nu au niciun fel de rost. De ce vor să demonstreze ceva cînd nimeni nu-i persecută. Și se mai miră că în România, unde nu este un curent pro-homosexualitate, mai dă lumea în ei cu ouă și cu roșii…
R. V. – Nici măcar cu d-alea nu se mai dă, că sunt prea scumpe…
I. V.– Uite, americanii au numit aici un ambasador homosexual, care venea la toate recepțiile ambasadei cu iubitul de mînă. Ei bine, asta este o sfidare, fiindcă se știa care este atmosfera în România față de aceste anomalii. Dacă-l trimiteau în Olanda nimeni nu ar fi comentat, fiindcă acolo se poartă așa ceva. Dar de ce vrei neapărat să contrariezi un popor majoritar ortodox?
La asta mă refer… Pe mine mă indispun aceste parade ale homosexualilor fiindcă nu înțeleg de ce este nevoie de tot exhibiționismul ăsta. La ce folosește?
F. A. – Vorbeam despre asta într-un interviu, cu ani în urmă, la Bacău, cu doamna Ioana Postelnicu iar dînsa mi-a spus așa: „Pe vremea mea Petru Comarnescu, de pildă, era homosexual însă nu se fălea niciodată cu asta ci cu deșteptăciunea lui. Pe vremea mea nu conta dacă ești homosexual sau nu ci dacă ești inteligent sau prost.“
I. V. – Absolut. Noi l-am cunoscut bine pe Petru Comarnescu. Avem și un cadou de la el, un tablou pe care ni l-a dăruit de Crăciun. L-am cunoscut foarte bine, era un om fermecător, de o mare inteligență. Însă Ioana are dreptate, Petru Comarnescu nu pomenea niciodată despre homosexualitatea lui. Era ceva ce îl privea doar pe el.
F. A. – I-am citit cele trei volume de jurnal publicate acum cîțiva ani. Nici măcar acolo nu suflă o vorbă despre așa ceva…
R. V. – Bineînțeles.

 

„COMUNISTUL“ PĂUNESCU A FOST TURNAT LA
SECURITATE DE „DISIDENTUL“ AUGUSTIN DOINAȘ!

 

I. V. – Nu vedeți însă că astăzi se vorbește peste tot despre „dezinhibarea sexuală“? Am citit în „România literară“ niște poezii în care România este tratată în chip de damă de bordel. Ei bine, așa ceva nu cred că și-ar permite cineva în Israel sau în Ungaria.
R. V. – Acolo i-ar tăia imediat…
I. V. – Mai întîi că nu cred că cineva ar publica așa ceva acolo. Și în al doilea rînd, nu cred că cineva ar mai și premia un astfel de autor. Uniunea Scriitorilor de la ei n-ar avea curajul să-l premieze…
R. V. – La cine te referi, dragă?
F. A. – Probabil vorbiți despre domnul Gălățanu.
I. V. – Exact.
F. A. – Domnul Gălățeanu a fost însă premiat cu ajutorul domnului Vosganian…
I. V. – Vedeți? Foarte frumos atunci!
R. V. – Ileana a scris despre asta în „Arta compromisului“. Nu am dat numele lui Gălățanu însă în carte există un personaj ce citește un text exact ca cel al lui Gălățanu, un text pe care l-am scris eu, l-am făcut identic cu poemul respectiv.
F. A. – Dacă tot am ajuns să vorbim despre poeți, spuneți-mi, Emil Brumaru vă place?
R. V. – Da, Brumaru chiar este poet!
I. V. – Bine, a luat-o și ăsta prin porumb rău de tot…
R. V. – Brumaru s-a țăcănit la bătrînețe, asta-i altceva. Dar este un poet extraordinar de bun!
F. A. – Sunt destui care îl contestă…
R. V. – Asta-i treaba lor. Eu pretind altceva.
I. V. – Bine, el scria foarte frumos, scria superb. Acum însă l-a apucat andropauza sau „vara indiană a hormonilor“. Dar din Brumaru ai ce să alegi, rămîne ceva de la el…
R. V. – Iar de înjurat este înjurat pînă și Păunescu, Dumnezeu să-l ierte… Pînă și de el s-au luat, că a făcut, că a dres…
F. A. – Eu am publicat la revistele conduse de Adrian Păunescu. Astăzi mulți îl fac și „comunist“, și „porc“, și „versificator fără talent“…
R. V. – Domnule, poți să spui orice despre oricine. Cel mai greu este însă să și dovedești ceea ce spui… Iar despre Păunescu nimeni nu a dovedit nimic încă. Îmi pare rău pentru ei dar așa este…
I. V. – Păunescu a fost acuzat, de pildă, că a fost colaborator al Securității. Iar el a cerut celor de la CNSAS să-i facă public dosarul. Ei bine, a reieșit nu doar că nu a turnat pe nimeni ci, dimpotrivă, că era turnat de… Ștefan Augustin Doinaș…
R. V. – Exact. „Comunistul“ Păunescu a fost turnat la Securitate de „disidentul“ Augustin Doinaș!

 

„FIȚI LINIȘTIT, DOMNULE NOICA. SUNT BĂIEȚII NOȘTRI!“

 

F. A. – În volumul meu de convorbiri, pe care vi l-am dăruit, există și un pasaj despre doamna Zoe Dumitrescu Bușulenga și despre atacul răutăcios – ca să nu spun altfel – al domnului Liiceanu, care o acuza că l-a elogiat pe Ceaușescu…
I. V. – Mi se pare ciudat tocmai cine s-a găsit să o acuze de asemenea lucruri…
F. A. – Exact asta mi-a răspuns și doamna Bușulenga…
I. V. – Dacă tot ați adus vorba despre asta vreau să vă istorisesc ceva: Dan Zamfirescu a povestit la un post de radio cum mergea la Noica, la Păltiniș. Știu și cine anume de la Securitate îl trimitea la Noica. Iar Noica, la un moment dat, îi spune: „Domnule, nu știu ce să mă mai fac… Vin doi băieți tineri pe aici, pe la mine – Liiceanu și Pleșu – și nu vreau să le fac rău. Eu abia am ieșit din închisoare, nu vreau să-i privească rău lumea. Cine știe ce rău pot să le fac… Ce mă sfătuiești? Cum să procedez cu ei?“ Dan i-a răspuns: „Nu știu, domnule Noica… Ce-aș putea eu să vă spun?“ Iar atunci Noica s-a gîndit să-l întrebe cum să procedeze tocmai pe căpitanul de Securitate cu care avea săptămînal o întîlnire legală, că-l supraveghea după ce se eliberase din pușcărie… Așadar îi spune ăstuia toată povestea iar căpitanul în bate pe umăr și îi răspunde: „Fiți liniștit, domnule Noica. Sunt băieții noștri!“
R. V. – Și cu asta s-a terminat!
F. A. – Dar mulți îi consideră „disidenți“, vezi Doamne.

 

„ȚUȚEA MI-A ZIS: AI VĂZUT CĂ CEAUȘESCU ERA MAI MARE
NAȚIONALIST CA MINE? D-AIA L-AU ȘI OMORÎT ÎNAINTE!“

 

I. V. – Vreau să vă spun următorul lucru în ceea ce privește disidența: de la Uniunea Scriitorilor, unde puteai face împrumuturi bănești, pe care apoi le restituiai, plafonul era de 80 000 lei.
Eu aveam vreo 65 000 lei datorii și mă duceam la tata Iancu, Dumnezeu să-l ierte. Iancu era un om foarte cumsecade dar la un moment dat mă lua deoparte și îmi zicea: „Ce să-ți fac tată, că te apropii de plafon, nu mai pot să-ți dau.“
Ei bine, și atunci întreb: cum toți „disidenții“ noștri, în 1990, aveau 500 000 datorii la Fond? Cu 500 000 pe atunci puteai să cumperi blocul ăsta! Oare ei cum au putut să obțină sumele astea iar una ca mine, la 65 000 lei nu mi se mai dădea voie să iau împrumut pentru că mă apropiam de plafon?
R. V. – Apropos de asta… Țin minte că trăia Țuțea pe vremea aia și venea deseori la Uniune, într-o cămăruță unde era un xerox și biroul lui Mihăilescu. Eu aveam biroul în aceeași încăpere cu Laurențiu Fulga dar, după ce el a murit, am văzut că toată încăperea a fost renovată, goliseră tot, puseseră microfoane noi, făcuseră sală de primire oaspeți, mă rog… Așa că pe mine m-au îmbrîncit în odăița unde aveau xeroxul ăla, alături de Mihăilescu, Dumnezeu să-l ierte, un biet sergent de Securitate care, pentru o votcă, îmi mai trăgea la copiator pagini din Villon sau din mai știu eu ce ediție străină.
Așadar în cămăruța asta venea uneori și Țuțea, deși el nu era membru al Uniunii Scriitorilor. Tata Iancu, fiindcă nu avea încredere în foarte mulți, mi-a zis într-o zi: „Cum crezi că putem să facem să-l ținem și pe Țuțea, săracul?“ Fiindcă Țuțea, neavînd operă scrisă, fiind un peripatetician, un socratic, nu putea fi membru al Fondului. Și atunci ne-am pus întrebarea cum putem face să-i dăm totuși un cît de mic ajutor financiar și lui. Tata Iancu m-a întrebat: „Cum putem face asta? Fiindcă, dacă-l chemi pe Popescu și îi spun că vreau să îi dau un ajutor financiar, ajutor nu împrumut, de 2 000 de lei ca să-i dea lui Țuțea, ăla o să-mi ceară 4 000, ca să aibă și el 2 000 lei.“
Și atunci i-am spus: „Domnule, atunci iau eu ajutoare!“ Și-mi dădea mie 2 000 lei ajutor, fiindcă știa că eu nu fac măgării, iar eu îi dădeam lui Țuțea. Iar ca mine mai găsise încă vreo 3 – 4 scriitori în care tata Iancu avea încredere să le dea bani că sigur ajung la Țuțea. Fiindcă nu putea să-mi dea lunar ajutor numai mie.
Și mai reușisem ceva: aranjasem, tot la Uniune, ca Țuțea să mănînce la cantina Fondului iar fetele de acolo să meargă de două ori pe săptămînă să-i facă curat acasă…
I. V. – Trebuie să știți că toți președinții Uniunii Scriitorilor s-au purtat foarte frumos cu Țuțea.
R. V. – Și încă ceva: cînd mai trecea Țuțea pe la Uniune se mai întîlnea uneori și cu maiorul „Sfinți“, maiorul „Petru și Pavel“, că nici pînă astăzi n-am aflat care îi era numele și care prenumele. Știu doar că era un căpitan sau un maior, Achim, care era șeful lui.
Și într-o zi l-am anunțat discret pe Țuțea că vine maiorul „Sfinți“: „Domnule, să fii atent cum te comporți, ce spui…“ i-am zis. „Da? Bine că mi-ai zis!“ mi-a răspuns Țuțea.
A doua zi, cînd s-au întîlnit, i-a și zis: „Am auzit că dumneata ești de la Securitate. Foarte bine! Stai aici să auzi exact ce spun, să nu ajungă la Securitate cine știe ce, de prin alte guri.“
Îți dai seama că ăla s-a făcut tricolor și a realizat imediat că eu l-am avertizat pe Țuțea, fiindcă altcineva nu avea cine.
Și îi mai zice Țuțea: „Domnule, cînd voi muri după mine va rămîne un singur mare naționalist în care să credeți: Ceaușescu!“
Dumneata nu știi asta dar îți jur că este adevărat. Cînd l-am auzit am rămas… țuț.
I. V. – Și iată că a avut dreptate.
R. V. – Țuțea mereu ne făcea teorie și ne spunea: „Domnule, nu știu eu cît de comunist este Ceaușescu dar știu că ține cu nația asta. Să știți de la mine, ăsta-i român adevărat. Ține cu noi!“
Securiștii înfloreau cînd auzeau așa ceva, că spunea de bine. Însă, dincolo de asta, Țuțea chiar credea în ce spunea.
Ei, destinul a făcut ca să moară Ceaușescu înaintea lui.
Cînd ne-am revăzut, după revoluție, Țuțea mi-a zis: „Ai văzut domnule că era mai mare naționalist ca mine? D-aia l-au și omorît înainte!“

 

„NUMAI DACĂ NE AFLĂM ÎN ZONA MIRACOLELOR MAI
POATE EXISTA VREO SALVARE PENTRU ROMÂNIA!“

 

F. A. – Doamnă Ileana Vulpescu, domnule Romulus Vulpescu, și o ultimă întrebare: credeți că noi, românii, mai ne putem salva prin ceva? Unii spun că, indiferent ce am face, nu mai există nicio șansă să revenim la normal…
R. V. – Au perfectă dreptate. Nu se mai poate face nimic!
I. V. – Domnule Fabian, vedeți dumneavoastră, noi ne aflăm întotdeauna în zona miracolelor. Vă amintesc doar de Primul Război Mondial, ca să mă înțelegeți. Fiindcă eram ocupați de nemți, făcuserăm un tratat îngrozitor cu ei ca să putem ieși din război… Cine ar fi crezut atunci că totul se va sfîrși prin România Mare?
Așa că numai dacă ne aflăm în zona miracolelor mai poate exista vreo salvare pentru România. Altminteri așa, pe căi logice, nu se mai întrevede nimic.
Abia acum îi înțeleg foarte bine pe tinerii ăștia care preferă să plece. În special pe medici. Anul ăsta au plecat 3 600 de medici. Anul trecut au plecat cam tot atît. Iar în timpul ăsta președintele republicii ne spune că este foarte bine că pleacă medicii fiindcă o să capete experiență în străinătate și apoi se vor întoarce în țară. Să fim serioși însă, se mai întorc pe lumea cealaltă poate.
R. V. – Așa este, nu se va mai întoarce nici dracu’.
I. V. – Cînd își vor face o situație acolo trebuie să fie săriți de pe fix să se mai întoarcă de unde au plecat. Mai ales că, sigur, nu pleacă cei proști ci doar cei foarte buni fiindcă la tîrgurile de recrutare asta caută experții. În străinătate dacă spui că ești fizician atomist chiar asta trebuie să fii. Acolo nu merge cu diplome luate după ureche sau pe neamuri…
Așa că pleacă tot tineretul valoros din țară fiindcă România nu știe să îi rețină.
R. V. – Nu este vorba că nu știe ci că nu mai are cum.
I. V. – Într-adevăr. Chiar citeam că un politician român, care avea un salariu lunar de 130 000 euro, se plîngea că nu știu ce lege i-a tăiat venitul lunar la 80 000 euro. Era foarte nefericit din cauza asta.
Asta în timp ce, dacă faci 6 ani de medicină și încă 5 ani de rezidență primești un salariu lunar de 1 100 lei.
Și atunci ne întrebăm de ce pleacă oamenii ăștia în alte părți?
Nu vedeți că ideea de patrie este o idee desuetă? Nici măcar nu mai ai cu cine să vorbești despre asta fiindcă, dacă o faci, ești tratat ca naționalist – ca și cînd naționalismul ar fi blenoragie sau sifilis. Așa s-a ajuns. În ziua de azi este o rușine să fii naționalist.
R. V. – Pentru cei mai mulți chiar este…
I. V. – Dar de ce domnule? Ce este rușinos în asta? Ce înseamnă să fii „naționalist“? Înseamnă că ții la nația ta. În definitiv faci parte dintr-o comunitate care se cheamă patrie. Țări sunt multe, patrie este una singură.
Iar dacă vorbim în ziua de azi despre așa ceva suntem considerați niște rable, niște ramoliți care nu au altceva de făcut. Și suntem condamnați pentru asta fiindcă nu este „politically correct“.
R. V. – Ei și ce? Ce-ți pasă ție de ce spun ei…
I. V. – Îmi pasă. Fiindcă disprețul ăsta care se manifestă față de nație este lucrul cel mai trist din cîte se pot întîmpla. Disprețul față de propriul popor este ca și cînd ai ieși în stradă și ai spune: „Domnule, tata-i bețiv, mama e curvă!“
Cam ăsta este echivalentul.
F. A. – Vă mulțumesc mult!
R. V. – Noi vă mulțumim!

Interviu cu Ileana & Romulus Vulpescu: „Astăzi anomalia dă în cap normalului!“ (3)

R. V. – Ceea ce se întîmplă este curată manelizare. Deși nu aș spune nici măcar așa fiindcă maneaua originară, maneaua turcească, era o chestie fabuloasă…
I. V. – Într-adevăr, aia era un lucru serios…
R. V. – Ca și meterhaneaua. De altfel, maneaua adevărată este superbă. Mi-aduc aminte că, într-un spectacol pe care l-am scris pentru Teatrul Național, „Molto, gran’ impressione – Într-o soarea la teatru“ (am pus, la cererea lor, titlul ăsta pe italienește, titlu care este luat din spectacol, nu este inventat de mine), acolo, la un moment dat, un personaj vorbește despre manea. Am vrut să arăt astfel că „maneaua“ nu este un termen modern, cum cred tinerii din ziua de azi, ci este ceva foarte vechi. Am vrut chiar să explic asta în programul spectacolului însă nu m-a lăsat secretarul literar al TNB, unu’ care era amic cu domnul Beligan…
F. A. – Vă referiți la domnul Dorneanu?
R. V. – Da, la el. Văd că îi știi bine…
F. A. – Asta pentru că mi-am petrecut toată adolescența acolo, în Teatrul Național. De la aducerea ca director a lui Andrei Șerban, în 1990, și pînă la directoratul lui Dinu Săraru acolo am fost. Și cînd era domnul Cojar director, și cînd a fost domnul Fănuș… Mi-aduc acum aminte, de pildă, de episodul plecării doamnei Carmen Galin, despre care tinerii de astăzi nici măcar nu au auzit…
I. V. – Carmen ne-a fost vecină ani de zile, pe cînd era măritată cu Dan Pița…
F. A. – Noi o știm bine, însă tinerii nu au auzit de ea.
I. V. – Poate și fiindcă s-a retras din teatru pe cînd era încă tînără…
F. A. – Așa este. Ne văzusem chiar în acea dimineață, cînd și-a dat demisia.
R. V. – Cine era director pe atunci?
F. A. – Domnul Fănuș. Carmen era deja în spatele teatrului, în mașina ei. Ne întîlnisem ca să-i dau cîteva documente din arhiva lui Gaby Michailescu. Țin minte că i-a sunat telefonul mobil…
R. V. – Da… Și i-au spus să nu mai vină. Știu și eu asta.
F. A. – Iar ea atunci, după ce a închis, și-a lăsat capul pe volan și a început să plîngă. Trecea și printr-o perioadă mai dificilă atunci, tocmai divorțase de Pița…
Pe vremea aceea juca în „Steaua fără nume“, regizată de Gonța…
I. V. – Era Mona…
F. A. – Da, era Mona. Și, țin minte, erau părți din piesă în care juca plîngînd… Profesorul era Claudiu Bleonț iar Carmen, de multe ori, îi dădea replicile chiar plîngînd. Mă duceam după spectacol în cabină și-o întrebam de ce plîngea. „Pur și simplu nu mă pot abține!“, răspundea…
I. V. – A fost o actriță fabuloasă… Unică…
R. V. – Așadar acest Liviu Dorneanu s-a opus și nu a vrut să fac măcar un paragraf în care să vorbesc despre ce înseamnă maneaua adevărată. Mi-a zis: „Hai să tăiem partea asta, ca să nu jignim publicul!“ Cum l-am fi jignit nu știu, că n-a vrut să-mi spună… Mă rog… Domnule, și în Teatrul Național este ca peste tot. Cînd dai de o gașcă nu mai poți trece de ea. Acolo s-a terminat. Gata.
I. V. – Mi-aduc aminte că Tudor Gheorghe spunea într-un spectacol: „Domnilor, să știți că m-aș apuca și eu să scriu o manea, una serioasă, însă mi-e frică să nu spuneți apoi că am dat-o și eu pe manele!“
F. A. – Am fost acum vreo două săptămîni la spectacolul lui Tudor Gheorghe. A lansat „Al cincilea anotimp“, un spectacol fin, cu o sală arhiplină…
I. V. – Bine, Tudor Gheorghe a avut întotdeauna sala plină…
F. A. – Are un public fidel.
I. V. – Are publicul lui, și pe bună dreptate.
F. A. – Da. Fiindcă este singurul cu acest stil de muzică și fiindcă a ținut mereu o anumită ștachetă.

 

„A FĂCUT CINEVA UN REFERENDUM CU PUBLICUL,
CA SĂ POATĂ SPUNE PUBLICUL CE VREA?“

 

I. V. – Absolut. A ținut mereu ridicată ștacheta, nu face compromisuri din punctul ăsta de vedere. Și ne dovedește tuturor că mai este și lume care ascultă așa ceva. Ceea ce m-a bucurat întotdeauna, pe cînd mergeam la spectacolele lui, deși mi-era greu să urc scările alea, a fost faptul că în sală erau foarte mulți tineri.
De aceea eu, cînd aud că „asta cere publicul“ mă enervez teribil. A făcut cineva un referendum cu publicul, ca să poată spune publicul ce vrea?
Îmi aduc aminte că am asistat la un spectacol de teatru cu „Beckett“-ul lui Anouilh. Un spectacol în care Thomas Beckett era interpretat de Adrian Pintea, care semna și regia. Un spectacol perfect normal, care respecta textul. Un spectacol în care nu se umbla cu excentricități și în care, la final, s-a aplaudat, în picioare, timp de vreo 20 de minute.
M-am întîlnit apoi cu răposata Ileana Berlogea care mi-a zis: „Vedeți ce înseamnă ca un actor să-și găsească un personaj care i se potrivește?“ Zic: „Doamnă, greșiți total. Personajul acesta nu i se potrivește deloc. Pentru că personajul, la început, era un derbedeu, ca și regele Henric al II-lea. Însă Adrian Pintea, care este foarte delicat la înfățișare, ne sugerează încă de la început Sfîntul. Așadar nu de aici i s-a tras succesul ci de la faptul că a făcut o regie normală. Iar oamenii reacționează normal la ceva normal!“
Eu nu suport cînd îmi aduci într-o piesă de Shakespeare un aspirator, o motocicletă sau un bar de hippie, cu personaje îmbrăcate ca toate arătările de pe lume… Fiindcă Shakespeare nu se mai poate apăra.
Dacă un autor contemporan acceptă să faci orice din piesa lui, dacă nu protestează, îl privește.
Dar de ce să-ți permiți să faci asemenea lucruri cu niște oameni care nu mai pot să protesteze?
R. V. – Trebuie să vă spun ca am vrut să înființez o instituție care să apere drepturile de autor postume. Nu era vorba despre bani, fiindcă toți autorii aceștia au murit de mult și operele lor au intrat în circuitul gratuit al folosinței. Shakespeare, de pildă, nu mai are strănepoți care să ceară copyright. Moliere la fel. Însă îmi doream să fie o instituție care să nu te lase să-ți mai bați joc de ei, să te oblige să joci exact cum au scris ei, să descifrezi exact ce au vrut să spună…
Dădeam chiar un exemplu: am urmărit, în multe cazuri, interpretări ale aceleiași piese. „Hamlet“, de pildă, l-am văzut regizat de diverși tipi, de-a lungul istoriei. Și ce am observat? Domnule, dacă ar fi tăiat toți regizorii aceleași scene aș fi spus, da, «fac burtă» în spectacol. Pentru că și franțuzul, și neamțul, și englezul au tăiat la fel. Însă fiecare regizor tăia altceva.
Sigur că nimeni nu s-a legat de faimosul monolog: „Să fii sau să nu fii“. Fiindcă personajul nu vorbește cu infinitivul ci cu subjonctivul: „Să fii treaz sau să dormi?“. De altfel, mai apoi, în monolog, cînd se ajunge la „Să mori, să dormi…“ nu se mai spune: „A muri, a dormi…“ Acolo se spune normal, cu subjonctiv.
I. V. – Ca să îmi aduci un televizor pe scenă, la Shakespeare, și să mi-l faci pe Sir Toby Belch, îmbrăcat miner, să spună: „Mi-ați tăiat plăcerea!“ atunci cînd cineva vine și îi închide televizorul, mie mi se pare inacceptabil.

 

„DACĂ AI TELEFON MOBIL DE CE MAI
AȘTEPȚI DEPEȘA DE LA BUCUREȘTI?“

 

F. A. – Asta este exact ca montarea celebră a lui Tocilescu din Caragiale…
I. V. – Aia a fost o oroare…
Mi-aduc aminte că vorbeam cu Marcela Rusu și a întrebat-o cineva dacă se mai duce la teatru. Fiindcă ea se retrăsese după moartea lui Baranga, n-a mai vrut să joace. Și-au întrebat-o dacă a văzut „Scrisoarea pierdută“ a lui Tocilescu și ce părere are despre piesă. Iar Marcela a răspuns: „A fost pentru prima dată în viața mea cînd am ieșit dintr-o sală de teatru după numai 10 minute.“
F. A. – Avea dreptate. Am fost în sală, la premieră. A fost groaznic.
I. V. – Întîi de toate în montare erau niște lucruri total ilogice. Dacă ai telefon mobil de ce mai aștepți depeșa de la București? Mă rog… o lipsă totală de logică…
Asta îmi amintește de ceva monumental: un regizor spunea, în casa lui Tudor Gheorghe, pe cînd repetau o piesă de Shakespeare: „Domnule, scena aceasta știu cum s-o fac dar mă împiedică textul!“
F. A. – Însă, vedeți, vine apoi Tocilescu și spune: „Păi dacă asta cere publicul…“ Cum să proiectezi, în „Scrisoarea pierdută“ scene din „Basic Instinct“ în timp ce Cațavencu (Ștefan Iordache) joacă tenis pe scenă cu Tipătescu (George Ivașcu)?
I. V. – Doamne ferește…Asta-i de ospiciu…
Asta îmi amintește de „Oedip“-ul lui Andrei Șerban care a ținut morțiș ca „Opedip“ să fie botezat pe scenă de un patriarh ortodox. Nu mai spun că adusese în spectacol și o mașină Moskvich sau că apăreau și niște milițience în șort…
F. A. – Să vedeți ce face Șerban în montările de operă din străinătate…
I. V. – Domnule, nu știu ce public o fi pe acolo. Însă publicul românesc a fost învățat cu niște lucruri serioase.
În epoca proletcultistă te duceai și vedeai și piese cu mineri sau cu agricultori dar dacă te duceai să vezi Shakespeare aveai Shakespeare iar dacă te duceai la Moliere vedeai chiar Moliere.
R. V. – Pe vremea cînd se juca „Anii negri“ al lui Moraru sau „Minerii“ lui Davidoglu nu te oprea nimeni să te duci și să vezi și așa ceva. Însă, cînd mergeai la Caragiale, apoi Caragiale ți se dădea. Singura cenzură în scrisoarea pierdută era în „Contul jidanului s-a plătit la comitet patruzeci de steaguri“ unde înlocuiseră cuvîntul „jidan“ cu „ovreiׅ“.
F. A. – Aveți dreptate. Am fost bun prieten cu Arșavir Acterian și de la el am caietele de regie ale Mariettei Sadova. O regizoare foarte influentă și cunoscută cîndva, un om care a montat și piese proletcultiste dar a montat și Shakespeare sau Caragiale. Din caietele acelea de regie se poate observa cîtă atenție acorda textului. Sadova nu și-ar fi permis niciodată să-și bată joc de Caragiale.
R. V. – Bineînțeles!
F. A. – Problema este că, dacă o amintim pe Sadova unor regizori actuali ni s-ar răspunde că suntem învechiți, că suntem comuniști…
R. V. – Și ce dacă? Pot să mă facă și imbecil dar să mă asculte.
I. V. – Atunci să-i lăsăm să monteze pentru Oana Zăvoranu, Iri și Moni.
F. A. – Nu credeți însă că avem și noi partea noastră de vină? Nu și din vina noastră au ajuns oamenii ăștia „vedete“? Nu noi i-am lăsat?
R. V. – Și ce puteam să fac eu? Să le dau în cap?
F. A. – Țuțea spunea că atunci cînd un astfel de personaj s-a cocoțat acolo unde nu îi este locul da, trebuie să pui mîna pe bîtă și să îi dai în cap.
I. V. – Domnule Fabian, nu vedeți că astăzi este tocmai invers: anomalia dă în cap normalului.

Interviu cu Ileana & Romulus Vulpescu: „FENOMENUL PIAȚA UNIVERSITĂȚII A FOST UN EXEMPLU ELOCVENT DE SNOBISM“ (2)

R. V. – Apropos de asta… Uite, îmi aduc aminte, am și spus asta de multe ori… Domnule, știi de ce admir și am admirat întotdeauna școala rusească de teatru? Pe Stanislavski de pildă… Am scris despre asta, pe vremuri, la revista „Cinema“ și am mai și spus-o de cîteva ori: rușii sunt singurii care, la Institutul de Teatru, au și clase de recitare.
Ceea ce noi nu avem…
Rușilor le place foarte mult să se ducă la teatru și acolo să vină unul care să le citească sau să le recite din Esenin timp de două ore. Sau să le citească pagini întregi din Dostoievski sau din Tolstoi.
Însă asta este o artă. Arta lecturii. Arta teatrului-lectură. Iar rușii o au.
Au clase speciale cu așa ceva. Ceea ce nu înseamnă că un astfel de actor nu ar putea să fie, dacă este bun, și un bun actor de teatru sau un bun actor de film. Dar sunt și cazuri în care un actor este bun numai la așa ceva. Să vină și să știe să-ți citească din Sadoveanu de pildă. Sau să știe să-ți citească sau să-ți recite din Eminescu. Și cu asta, gata, punctum. Altul știe să-ți joace pe scenă sau în film orice rol vrei. Însă clasele de recitare sunt o specializare extraordinară.
I. V. – Din păcate astăzi, în România, sunt foarte puțini cei ce îți recită corect. Și asta fiindcă nu mai au nicio idee despre ritmică și atunci sar silabele. De pildă, la Eminescu, nu se spune niciodată academii ci académii. Însă cei mai mulți recitatori nu simt deosebirea asta și atunci, dintr-o dată, totul se schimbă.
R. V. – Cum nu se spune teatru ci teátru.
I. V. – Exact:
„Privitor ca la teátru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i…“
R. V. – Am putea să vă dăm foarte multe exemple de genul acesta. „Viață“, de pildă, are și „viață“și „viáță“…
I. V. – Să știți însă că am observat că și francezii nu mai au habar să recite versuri…
R. V. – Nu mai ai habar. Nu mai dau valoare silabică e-ului mut. Nu mai dau valoare silabică…
I. V. – Singurul pe care l-am auzit cîntînd muzică veche franțuzească perfectissimo este Yves Montand. Cîntă absolut splendid. Așa cum am mai spus că, la noi, Ștefan Hrușcă este inegalabil în colinde. N-am mai auzit pe nimeni să cînte atît de frumos ca el. Am ascultat și corul Patriarhiei, și „Madrigalul“, am ascultat fel de fel de coruri sau diverși cîntăreți însă așa cum cîntă colindele Ștefan Hrușcă nu le cîntă nimeni. Are o simplitate și o frumusețe care, într-adevăr, te transpune într-o atmosferă în care te simți alt om. Pentru mine acest om este extraordinar.

 

„SADOVEANU RECITA FRUMOS DAR
TREBUIE SĂ FACI UN RABAT CA SĂ-L ASCULȚI“

 

F. A. – Sadoveanu vă place cum recita?
I. V. – Sadoveanu recita frumos dar, în momentul în care ești obișnuit cu limba literară trebuie să faci deja un rabat ca să asculți pe cineva recitînd în dialect. Fiindcă Sadoveanu recita cu un accent moldovenesc.
R. V. – Uite, apropos de asta, mi-aduc aminte de Geo Bogza, Dumnezeu să-l ierte, cu care am fost foarte prieten. Pe vremea aceea, la radio, în fiecare seară, înainte de ora 2200 sau ora 2300, se difuza emisiunea „5 minute de poezie“, realizată de mine. Nu recitam din poemele mele, fie alegeam ceva din Eminescu, fie din vreun poet străin tradus de mine sau de alții.
Ei bine, într-o seară am recitat din Eminescu. Țin minte că poemul era „La Steaua“. Bogza mă asculta. Știa că nu sunt în direct, în studio, fiindcă eu imprimam mai multe poeme iar ele se difuzau apoi, pe rînd. Așadar Bogza mă asculta și apoi mă sună și-mi zice: „Dragă, te-am auzit acum… Mi-ai dat peste cap toată viziunea mea despre Eminescu!“
Fiindcă, atunci cînd recitam, puneam accentele altfel. În „La Steaua“, de pildă, primele trei strofe erau metafizice dar eu accentuam întotdeauna strofa aceea finală în care îi explica proastei despre ce este vorba în poem:
„Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor (proasta dracului!)
Ne urmăreşte încă.“
Asta era tonalitatea pe care o alegeam. Bine, eu acum vulgarizez voit, ca să mă înțelegi…
Iar Bogza mi-a zis: „Dragă, cu chestia asta m-ai întors pe dos!“.
Asta făceam eu cînd recitam, băteam pe altceva. Și nu fiindcă doream să mă dau deștept ci fiindcă știam că genial e ăla care le-a scris, nu eu, cel care doar le descifrez. Eu, dacă aveam vreun merit, aveam doar meritul că am intuit ca asta a dorit să spună poetul. Altminteri, dacă nu faci astfel de separații, nu mai are nicio poantă.
Iar Eminescu știa treaba asta foarte bine. Eminescu avea știința căderii de cortină. O cădere de cortină, la final de act sau la finalul unei piese, trebuie să pună accentul pe ceva anume.

 

„UN SINGUR LUCRU MĂ SUPĂRĂ LA CĂRTĂRESCU: GRAMATICA!“

 

F. A. – Domnule Romulus Vulpescu, citiți poeții actuali? Citiți scriitorii actuali, care sunt astăzi la modă? De pildă îl citiți pe Mircea Cărtărescu? Sau pe Horia Roman Patapievici?
I. V. – Da. Sigur că îi citim.
F. A. – De ce credeți că-i iubesc tinerii pe domnul Cărtărescu sau pe domnul Patapievici?
I. V. – Vreau să vă spun că aș vorbi cu păcat dacă aș spune ceva rău despre domnul Cărtărescu. I-am citit doar „Levantul“ și mi-a plăcut. Altele nu știu, nu le-am citit. Dar asta mi-a plăcut.
R. V. – Și eu tot asta am citit.
I. V. – Deci ar fi nedrept să spun ceva rău despre el. Iar din domnul Patapievici am citit „Politicele“ care nu aș putea spune că m-au încîntat. Deși domnia sa este o persoană extrem de cultivată, un om de știință în primul rînd, cu o logică în vorbire dar și cu foarte mult snobism.
F. A. – Este o modă?
I. V. – Absolut. Este o modă de a recepta, care pornește tot din snobism. Eu cunosc foarte mulți snobi.
Piața Universității a fost un exemplu elocvent în acest sens. În Piața Universității erau și oameni care au suferit, într-adevăr, în regimul comunist dar aceștia nu mai aveau loc de ăia care fuseseră în Comitetul Central, de fel de fel de directori de instituții de gradul I sau de copilașii lor care își făceau veacul acolo fiindcă așa era frumos și așa se purta.
Revenind la domnul Patapievici, trebuie să fiu dreaptă (deși părerea domniei sale despre Eminescu și despre poporul român nu mă încîntă): este un personaj foarte cultivat, care se prezintă extraordinar de bine și care chiar ne face onoare. Oricine îl cunoaște vede în el un adevărat domn.
Iar domnul Cărtărescu, v-am spus, mie mi-a plăcut. Un singur lucru mă supără la domnia sa: gramatica limbii române. Pentru că nu accept ca el, un om cultivat, care chiar predă la Facultatea de Filologie din București, să spună „trebuie să“ și „înainte să“. Iertați-mă, nu accept asta nici măcar la cineva care a terminat doar un liceu.
„Trebuie să“ în sensul de „probabil“, „se vede treaba că“…
R. V. – Ăsta-i un ovreism: „trebuie că era“. „Trebuie că era tîrziu“.
I. V. – Exact. Cum, ce e aia „trebuie să era tîrziu“? Vedeți, lucruri d-astea le-am surprins la oameni de mare cultură.
Am surprins așa ceva la răposatul mitropolit Bartolomeu, am surprins așa ceva la domnul Cărtărescu – de la care nu mă așteptam, și am mai surprins așa ceva la eminenta poetă Constanța Buzea, în niște amintiri ale ei.
Repet: nu accept așa ceva.
R. V. – Vedeți, caut să-i înțeleg, deși toți știu că sunt mai purist decât se admite. Însă nu asta este problema, că-ți mai scapă. Așa, slavă Domnului, am prins destui care scapă acuzative false sau mai știu eu ce…
I. V. – Bine, dacă e să ne aducem aminte eu știu un romancier care, în toate romanele lui, nu o să vezi „care“ la acuzativ. Mereu întîlnești: „cărțile care le-am citit“, „oamenii care i-am văzut“, etc. Însă acest personaj măcar are scuza că este de profesie medic, nu scriitor.
R. V. – Cred că te referi la Buzura…
I. V. – Exact. Însă este inadmisibil. Nici dacă ai făcut doar un liceu nu se poate să vorbești așa.
Sau, uite, altceva: în ziua de astăzi nimeni nu mai face diferența între „maxim“ (adjectiv) și „maximum“ (care este substantiv și adverb). Peste tot auzi că se zice: „Au fost maxim 500 de persoane“. Sau „se aflau maxim 20 de copii“.
F. A. – Dacă asta aud mereu la televizor…
I. V. – Bineînțeles! Că aud n-ar fi nimic dar mai și văd scris așa pe subtitrare. Este groaznic.
R. V. – Uite, de pildă nu se mai spune „loc“. Se spune„locație“.
I. V. – Da. Nu mai există „loc“. Este un cuvînt de rușine…
R. V. – Ca și cum te-aș întreba eu acum: „Dumneata de unde ești de locație?“. Sau: „Din ce locație ai sosit dumneata la București?“
Pentru mine asta este mîrlănirea limbii române. Mitocănirea, curata manelizare a limbii române.

Interviu cu Ileana & Romulus Vulpescu: “Invazia de idoli din ziua de astăzi este avantajată de incultură!” (1)

„NE-AM SĂTURAT DE TOATĂ INTRIGĂRIA DIN ȚARA ASTA!“

F. A. – Doamnă Ileana Vulpescu, domnule Romulus Vulpescu, vă mulțumesc că ați acceptat, într-un final, să facem această convorbire.
R. V. – Cu greu am acceptat, dar hai…
F. A. – Cu greu, este adevărat. Ne puteți spune, pentru cei ce ne vor citi mai apoi, de unde atîta reticență?
Trebuie să spunem că pregătim interviul acesta de vreo 8 luni de zile…
I. V. – Așa este…
F. A. – De ce atîta reticență?
I. V. – Domnule Fabian, trebuie să vă spun că, după cum bănuiți, ne-am săturat de tot ce se întîmplă în țara asta, de toată mojicia, de toată intrigăria, de tot…
Vreți să aflați cum au ajuns fanarioții să domnească în țara noastră? Vă spun eu: pentru că se săturaseră și turcii de cîtă intrigărie era aici. Cum era unul uns Domn niște boieri se duceau la Stambul și spuneau: „Noi vă oferim peșcheș mai mare!“ Și atunci sosea gealatul și tăia gîtul domnitorului… Și au ținut-o tot așa românașii noștri, pînă s-au săturat și turcii de mahalaua care era la noi. Așa că ne-au trimis fanarioții, care erau niște funcționari greci ce au luat țara în primire.
R. V. – Hai Ileana, să fim serioși… Te apuci acum să explici cine erau fanarioții?!
F. A. – Așadar de aceea v-ați arătat atît de sceptici cînd ați auzit dorința mea de a face acest interviu care să fie așa, un punct de reper mai ales pentru cei tineri. Mai mult chiar, domnul Vulpescu mi-a spus chiar răspicat că „pentru tineri nu mai avem nicio șansă să facem ceva“…
I. V. – Acum serios, domnule Fabian, ce credeți că mai putem face pentru tineret?
R. V. – Și la ce bun?
F. A. – V-am răspuns și la telefon: măcar ne facem datoria…
R. V. – Ne facem datoria în gol…
F. A. – Credeți?
R. V. – Da. Sunt absolut convins! Fiindcă, în momentul de față – deși nu spun că este rău computerul sau internetul (că noi nu știm să-l folosim asta este o altă poveste) – majoritatea celor ce-l folosesc nu mai citește. Toți spun: „N-am nevoie să mai citesc ceva atîta timp cît văd totul pe internet, cît aflu totul de pe internet!“ Nu se mai citește, domnule!
F. A. – Însă, uitați, astăzi de dimineață am găsit pe internet atît interviurile dumneavoastră mai vechi cît și comentarii ale cititorilor. Și am observat că sunt foarte mulți cei ce vă iubesc. Sunt foarte mulți cei ce v-au citit romanele sau volumele de poezie…
R. V. – Aveți dreptate. Însă aici nu vorbim despre mine și despre Ileana. Eu spun că, în general, lumea, tineretul, nu mai citește. Nu este vorba că nu se mai citesc cărțile mele. Nu. Tineretul nu mai citește nimic. Și, de altfel, este și greu să o facă avînd în vedere la ce prețuri au ajuns cărțile în ziua de astăzi. Nu vezi că o cărțulie subțirică nu o poți cumpăra cu mai puțin de 20 de lei?

„INTERNETUL ESTE UN INSTRUMENT DE FORMARE EXCEPȚIONAL
DAR NU ÎNLOCUIEȘTE NICIODATĂ CULTURA!“

 

I. V. – Eu nu cred că este vorba numai despre asta. Este vorba și despre un enorm dezinteres. Fiindcă altfel, așa cum ai bani de discotecă și bani de un pachet de țigări ai putea avea și bani ca să cumperi o carte. Însă, la ora actuală, nu mai există niciun interes pentru carte.
În momentul în care a apărut internetul – care, repet, este extraordinar de folositor – toți au spus: „Ce rost mai are să citesc cînd pot să apăs pe două butoane și să aflu tot ce vreau?“
Îmi amintesc că Tudor Gheorghe l-a întrebat cîndva pe băiatul său, care nici el nu citește deloc, deși este foarte deștept, foarte dotat: „De ce nu citești măi omule?“ Iar puștiul i-a răspuns: „Nu înțeleg ce anume te deranjează. Întreabă-mă orice, absolut orice vrei, și-ți aflu imediat!“ Tudor i-a pus atunci o întrebare despre Raskolnikov iar fiu-său s-a dus imediat să caute răspunsul pe internet. Dar Tudor l-a oprit cu o altă întrebare: „Bine, dar ca să-l cauți pe internet nu crezi că trebuia să știi despre el dinainte?“ Și așa este.
Deci eu nu spun că internetul nu folosește ca instrument de formare excepțional. Spun doar că nu înlocuiește niciodată cultura.
F. A. – Nu credeți că este vorba despre altceva totuși? Internetul a apărut de vreo 10 ani…
I. V. – Da, în România cam așa este…
F. A. – Însă nu credeți că tineri au început să nu mai citească începînd cu Revoluția din 1989?
I. V. – Să știți că aveți dreptate în mare măsură. Fiindcă, în general, totul a pornit de la familie. De la acei
„copii cu cheia la gât“.
F. A. – Generația mea de pildă…
I. V. – Exact. Totul a pornit de la acei părinți ce nu mai aveau timp să se ocupe și de copiii lor. De la mamele care, când ajungeau acasă de la muncă, nu știau pe ce să pună mîna mai întîi. Aveau și de spălat rufe, și de făcut mîncare, și cîte și mai cîte…
Și atunci toți acești copii, toate aceste generații, au crescut într-o atmosferă de familie ce nu-i mai îndemna și la lectură.
Apoi, trebuie să nu uităm un lucru: și școala a devenit din ce în ce mai proastă în România. S-a degradat teribil și, din cauza asta, nici acolo copiilor nu li s-a inspirat gustul pentru lectură. Iar dacă privim acum ce anume conțin unele manuale de română, ce obscenități se publică în chip de literatură, te apucă groaza. Și atunci cum și ce să mai citești?!
Așadar totul este dirijat spre ieftinătate.
Nu vedeți că televiziunile noastre lansează în fiecare săptămînă cîte o vedetă. Îmi spunea Carmen Stănescu – care s-a retras din teatru și care a fost într-adevăr o vedetă: „Pe vremea mea, cînd erai vedetă chiar meritai să ți se spună așa!“ Acum, săptămînal, fiecare post de televiziune mai lansează cîte o vedetă.
F. A. – Credeți că mai știu tinerii de astăzi de Carmen Stănescu? Sau de Mișu Fotino?
I. V. – Poate cei care mai merg la teatru să mai știe cîte ceva. Fiindcă Mișu încă mai joacă din cîte știu…
F. A. – Nu, nici domnul Fotino nu mai joacă. S-a retras și dînsul…
I. V. – Nu mai știu, nu am mai fost la teatru ce ceva vreme fiindcă mă deplasez cam greu.
F. A. – Au rămas însă domnul Beligan, domnul Ion Lucian…
I. V. – Bine, ei au rămas tari pe poziții. Dar să-ți spun ceva: foarte mulți s-au retras și fiindcă au fost dezamăgiți de felul în care a ajuns să se facă teatru astăzi în România…

 

„DOMNUL REBENGIUC ERA SĂ-L IA LA PALME PE ANDREI ȘERBAN“

 

F. A. – Este exact ce povesteați, astăzi avem „vedete“. Tinerii nu știu cine este doamna Carmen Stănescu dar în schimb îl iubesc pe Andrei Șerban de pildă…
I. V. – Domnule, Andrei Șerban a plecat de aici avînd la activ cîteva premii internaționale obținute încă de cînd era student la regie. Să știți că, pe vremea aceea, Andrei Șerban promitea enorm de mult. Noi nu știm exact ce anume a făcut el apoi în Statele Unite, că nu am fost martori, însă știm că, atunci cînd s-a reîntors în România a venit crezînd că a sosit într-un deșert cultural. Ca și cum în România s-a dormit din 1947 și pînă la sosirea lui, în 1990.
R. V. – Dumneavoastră nu știț dar, cînd s-a reîntors, mi-a propus să luăm împreună conducerea Naționalului. Sigur că l-am refuzat, i-am zis: „Vezi-ți domnule de treabă!“ Știi cine era cel mai intrigat pe atunci de atitudinea lui? Domnul Rebengiuc, care era lîngă mine și care era să-l ia la palme. „Nu ți-e rușine, măgarule, să te comporți așa?“ i-a zis.
I. V. – Acum, vedeți dumneavoastră, fiindcă am vorbit de doamna Carmen Stănescu trebuie să știți și că vedeta de teatru este condamnată la uitare dacă nu a făcut și film. Dacă nu l-ai văzut jucînd pe un actor nu ai cum să știi nimic despre el. De aceea astăzi sunt mari actori despre care generația actuală de tineri nu știe nimic fiindcă nu i-a văzut niciodată jucînd. Așa că n-are de unde să-i știe dacă nu cumva au jucat și-n filme.
R. V. – Sau dacă nu au apărut cumva și la televiziune.
I. V. – Exact. Fiindcă doar așa se conservă imaginea lor. Altminteri să știți că teatru nu prea ajută actorul.
R. V. – Credeți că mai știe cineva astăzi cum era Matei Millo, de pildă?
I. V. – Sau cum era Nottara?
F. A. – Se poate afla… Există cărțile lui Massoff, există monografii…
R. V. – Alea nu contează. Poți spune cu adevărat că știi cine a fost un actor doar dacă l-ai văzut jucînd. Îl reții doar pentru că l-ai văzut.
Eu, de pildă, am avut șansa să cunosc și să lucrez cu câțiva actori extraordinari, deși nu sunt aproape deloc cunoscuți de tinerii de azi. Unul dintre ei a fost și este, fiindcă trăiește încă, mulțumesc lui Dumnezeu, Mircea Andreescu.
I. V. – De la teatrul din Brașov.
R. V. – Exact. Prin 1974 am montat acolo „D-ale carnavalului“ și pe el l-am distribuit în Iancu Pampon. Țin minte că am fost atît de entuziasmat de cum mergeau repetițiile că într-o zi l-am oprit și i-am spus: „Domnule, păcat că în vremurile astea moderne, cînd există posibilitatea să filmezi orice, păcat că nu te pot filma interpretînd toate rolurile din piesa asta, inclusiv alea feminine!“ Că putea să joace fenomenal absolut orice, inclusiv travestiuri cu Didina Mazu sau Mița Baston, atît de formidabil este. Un actor absolut fabulos. Și este doar unul din ei.
Sau, uite, o altă actriță formidabilă este, după părerea mea, Margareta Pogonat.

 

„TEATRUL ESTE O ARTĂ A PERISABILULUI
DAR ADEVĂRATUL ACTOR ESTE CEL DE TEATRU“

I. V. – Dar să știți că teatrul este o artă a perisabilului. În teatru doar dacă ai văzut un actor îl poți și ține minte. Altminteri nu.
Plus că, în fiecare seară, deși actorul joacă același rol, nu este obligatoriu să fie egal cu ceea ce a fost în seara precedentă. Fiindcă în teatru contează intensitatea cu care joci, iar asta variază de la clipă la clipă. Actorul de teatru, oricît s-ar strădui, arată mereu că este totuși și el un om și că nu se poate ca ceva din interiorul lui să nu fie mereu marcat de clipă, de eveniment. Iar asta se simte imediat pe scenă.
R. V. – Exact. În teatru este mereu variație.
I. V. – Chiar dacă te duci de trei ori să vezi același spectacol nu știu dacă o să ți se pară la fel jocul unui actor…
F. A. – Sigur că nu…
I. V. – Și asta din cauza a ceea ce vă spuneam: teatrul este o artă a perisabilului.
R. V. – Eu am spus-o de multe ori: dacă am acceptat mereu să fac și regie a fost pentru că doar așa am posibilitatea să văd rolul ideal al fiecărui actor. În ce sens? Uite, la o repetiție, astăzi, un actor joacă perfect o anume scenă. Mîine, la altă repetiție, se poate întîmpla să îi iasă mai bine altă scenă. Și tot așa… Iar în memoria mea, toate aceste scene, puse cap la cap, îmi arată cam 80% din rolul ideal pentru acel actor, în relație cu ceilalți parteneri de scenă. Și mereu mi-a ieșit experimentul ăsta. D-aia am și avut ocazia să lucrez cu mari actori, alături de care am bătut țara în lung și în lat…
I. V. – Pe de altă parte, din punctul meu de vedere, adevăratul actor este actorul de teatru. Îmi aduc aminte că cineva l-a întrebat odată pe Lino Ventura, un mare actor de cinema, de ce nu joacă și teatru. Iar el a răspuns: „Fiți domnilor serioși! Ce, eu sunt în stare să joc teatru? Mie, dacă nu-mi iese o scenă în film, mai filmez o dată sau de două ori. Dar dacă aș fi pe scenă cum m-aș descurca dacă ratez? Pe scenă trebuie într-adevăr să fii perfect. Acolo nu există duble!“
De aceea vă spun, deși nu vreau să diminuez cu nimic meritul actorului de cinema, din punctul meu de vedere, adevăratul actor este cel de teatru. Fiindcă nu are avantajul dublelor.
F. A. – Doamnă Ileana Vulpescu, domnule Romulus Vulpescu, de unde credeți că avem fixul ăsta de a ne face idoli din oricine? Fiindcă, așa cum spuneați și dumneavoastră ceva mai devreme, în zilele noastre tinerii, cum văr pe cineva la televizor sau la cinema, cum și-l fac idol. Așa era și înainte?
I. V. – Nu era așa. Și am să vă spun și de ce…
R. V. – Ideea de a-ți face idoli, de a avea idoli, exista și în tinerețea noastră însă noi aveam un avantaj fiindcă pe vremea aceea nu apăruse televizorul. Exista doar cinematograful ca fabrică de idoli. Pe atunci idoli erau ăia de-i vedeai pe pînză. În rest nu exista decît teatrul ca artă vizuală. De pildă, rareori un tînăr își făcea un idol dintr-un pictor sau dintr-un sculptor.

 

„ACEASTĂ INVAZIE DE IDOLI DIN ZIUA DE
ASTĂZI ESTE AVANTAJATĂ DE INCULTURĂ“

I. V. – Așa este. Artele vizuale au mult mai multe șanse de a crea idoli decît celelalte arte. La un muzicolog, de pildă, nu prea am auzit să dea lumea năvală.
Însă întrebarea este alta: de ce se creează așa ușor idoli în ziua de azi?
Dacă ar fi să răspund aș spune că, în primul rînd asta se întîmplă din superficialitate. Se întîmplă din cauză că admiratorii nu au avut ocazia să vadă și niște persoane care chiar meritau să fie idoli. Și atunci, neavînd informația necesară, este foarte ușor să îți creezi idoli din orice.
Nu vedeți, în ziua de azi citește careva o carte și apoi zice: „Ce măreț autor este ăsta!“ Asta fiindcă nu-l citește pe Shakespeare înainte, de pildă, ca să aibă un model de autor într-adevăr măreț.
Cultura nu este ceva care se asimilează într-o singură zi. Întîi de toate îți trebuie o anumită disciplină și trebuie neapărat să începi cu începutul. Cultura este ca matematica. La matematică nu poți face ecuații de gradul 2 dacă n-ai învățat înainte să faci cele 4 operații aritmetice sau dacă n-ai învățat tabla înmulțirii. La fel se întîmplă și în cultură.
Așadar această invazie de idoli din ziua de astăzi este avantajată de incultură.
R. V. – Poate e cam dur să spunem „incultură“. O cultură precară să zicem…
I. V. – Mă rog, o cultură făcută pe sărite.

 

Un interviu de Fabian ANTON
aprilie 2011

EXCLUSIV: Aurel Dumitrașcu către Nicolae Steinhardt – “La noi imbecilismul este încoronat în toate direcțiile!”

Dacă din corespondența expediată de Nicolae Steinhardt prietenului său Aurel Dumitrașcu s-au păstrat pînă în prezent 6 epistole – publicate iniţial în revista Antiteze, Nr. 10-11-12/octombrie, noiembrie, decembrie 2001, pp. 60-63, cu o prezentare de Adrian Alui Gheorghe – răspunsurile poetului de la Borca s-au pierdut în mare parte, doar o scrisoare a lui Aurel Dumitraşcu către N. Steinhardt, datată 17 decembrie 1989 și aflată în fondul documentar al Bibliotecii Centrale Universitare Bucureşti, fiind cunoscută și publicată în Dosarul N.Steinhardt din revista Verso, s.n., , Nr.8-9 (15-116)/2016, p. 11-12.
Iată însă că, prin bunăvoința arhivei mănăstirii Rohia, vă pot oferi în cele ce urmează o epistolă inedită semnată de Aurel Dumitrașcu și expediată monahului Nicolae de la Rohia:

Borca, 26 decembrie 1988
– a doua zi de Crăciun –

 

Prea iubite N. Steinhardt,

 

N-aș putea trece în anul celălalt fără să vă scriu, după ce mai multe luni am rămas mut și cel mai des singur-singur. Scrisoarea Dumneavoastră din 13 august m-a găsit în munți, firește, în aceeași prelungită convalescență. Dar toate cuvintele pe care mi le-ați spus, m-au ajutat mult. Întotdeauna cînd sunt în dificultate, nu pot continua dacă nu mă raportez la inteligențele la care țin, dacă nu am sentimentul unei comuniuni cu oamenii de aleasă calitate spirituală. “Sistemul Churchill”, pe care mi-l recomandați în vară, se impunea. După încă o lună de ședere în munți, am putut să revin la Piatra Neamț și, încet, să reintru în zile aparent normale. E un fel de a zice. Pentru că și acum continuu să țin regim (al doilea regim!) și nu mă simt grozav în toate zilele. Am stat aproape în fiecare zi la Fondul G. T. Kirileanu, printre toate acele cărți și publicații vechi, am citit enorm, de la “Istoria țiganilor din România” pînă la cele mai diverse și pasagere publicații de la noi și de pe aiurea. În special m-au interesat două lucruri, pe care am încercat să le aprofundez, citind absolut tot ce am găsit în acest sens: istoria și problemele Basarabiei și antisemitismul. În privința antisemitismului, totul pleacă de la faptul că nu am înțeles niciodată acest “sentiment”, eu neavînd absolut nicio aptitudine “rasistă”. Mă interesa inclusiv sau mai ales spațiul românesc. Sigur, al ajuns și la cărțile lui Poliakov, pe care le-am găsit absolut interesante. Am citit mult, am fișat mult. Și mai am destule lucruri de citit acolo. Într-o zi, venind rîndul “Revistei burgheze” la lecturări, am găsit cu plăcută surprindere și semnătura Dumneavoastră.  Erau numere din 1934 și 1935. Nu știu cît a apărut revista, n-am mai căutat. Dar am citit tot ce ați scris în numerele existente la Fondul Kirileanu: “Admiratorii Domnului Paul Valery”, “Obiceiuri și tradiții engleze”, “Admiratorii și admiratoarele socialismului” (ce picant!), “Un mare critic burghez: D. E. Lovinescu”,  “Admiratorii Fetei Moderne”, etc. Mi-amintesc și “Pitorescul în parlament”. Probabil că, între timp, unele din acele articole le priviți zîmbind nostalgic, însă eu le-am găsit interesante și deseori pline de informații rare. Apoi, repet, a fost surpriza deosebită de a vă găsi acolo, tînăr, foarte tînăr. Ce bucurie!
Deci lecturile zilnice la Fondul Kirileanu au fost ca un balsam în zilele mele rele din acest an. Și muzica, mereu. Pentru că nu mă voi simți niciodată prea bine în cutiile acelea din blocuri. Sufletul meu a crescut în vastitățile naturii, nu în griurile repezi ale șantierelor.
Acum, în preajma Crăciunului, am venit aici, la Borca, pentru că mi-era tot mai frig în apartament și acest fapt mă boicota [de] la scris. Vreau să termin (dar terminăm cîndva?!) <Mesagerul>. E o carte aparte. Sunt aproape  mîndru de ea. E de nepublicat în vremurile astea conduse de nătăfleți. Am citit din ea, în public, într-o seară. Venise foarte multă lume la muzeu, în acest sens. Și cînd am terminat de citit toți oamenii aceia au continuat să rămînă muți și deconcertați. Am citit poezii. Probabil că unii au găsit deosebit de periculos ceea ce citisem. Și totuși, erau texte care respingeau… realitatea. Reprimarea ocazionalului – rămîne o lege a valabilității estetice a unui poem (chiar dacă scrierea Textului este <ocazională>, fiind o spontană – în principiu – eliberare de sine). Am ascultat programele străinilor de Crăciun. La noi, imbecilismul este încoronat în toate direcțiile. E atît de minunată țara aceasta! Și ce soartă poate să aibă… Doamne, eu numai de silă am să mor!
Nu v-am scris mai curînd pentru că nu voiam să vă vorbesc de convalescența mea. Acum mi-e mai bine, s-ar zice, și mă  bucur că v-o pot spune în aceste zile.
Poate că vă găsesc în zile bune, iubite N. Steinhardt! Așa de mult doresc să vă știu bine, să fiți sănătos, să fie liniște în cuvintele pe care mai aveți a le spune! Am cumpărat mai zilele trecute ultima Dumneavoastră carte. Abia aștept s-o citesc în întregime. Toți prietenii mei au cumpărat-o! Am văzut că și la Dacia aveți una în plan, în 1989! Ce bine! Să vă dea Dumnezeu puterea de a fi cît mai mult cu noi. Poate că nu realizați exact ce bucurie sunteți pentru un poet tînăr și <imposibil> de undeva din munți! Un poet care nu admite să fie prieten cu oricine în leprismul actual. Un poet care are mare nevoie de prezența unor oameni ca Dumneavoastră pentru a putea continua! Sigur, pe poet nu-l cheamă doar Aurel Dumitrașcu. Sunt și mulți alții. O mare bucurie o să-mi faceți atunci cînd veți vorbi public despre cărțile mele. Înțelegeți? Sunteți un om care a trăit într-o lume grozavă (interbelică); pe care eu n-am prins-o. Și opinia unui interbelic este, cum să vă spun, cu totul bulversantă, în onoarea ei! Sper că nu spun prostii, sper că înțelegeți corect dragostea și admirația mea.
Sărbători fericite! Sănătate! Bucurie! Sunt tare mulțumit că vă pot face aceste urări acum! Aștept vești!
LA MULȚI ANI!
Cu dragoste, mereu,

 

Aurel Dumitrașcu

EXCLUSIV: Emil Brumaru și Mircea Cărtărescu în Arhivele Securității: „Tamara! Omagiul ei e superb”

La 3 noiembrie 1989 o nouă epistolă trimisă de Emil Brumaru avea să fie interceptată de Securitate.
După scrisorile către Adrian Păunescu, Ștefan Bănulescu, Lucian Raicu, Zigu Ornea, Ion Caramitru, Horațiu Mălăele, Mariana Buruiană, Valeria Seciu, Eugen Simion, Al. Ștefănescu, Mircea Iorgulescu, Florin Mugur, Valeriu Cristea, etc.. de astă dată Securitatea va prinde la voluminosul dosar al “Poetului” rîndurile către Mircea Cărtărescu.
Locotenent-colonelul Tiron avea să semnaleze (document D.G.D./S/25/008086):
„<Poetul> din Iași i-a comunicat lui Mircea Cărtărescu, din București, strada Nada Florilor nr. 1, bl. 13, sc. A, ap. 42, sector 2:

N-am mai trimis de luni de zile nimănui nicio scrisoare…
Nu-ți știam adresa (acum o am!).
Nu aveam pe cine întreba… s-au scuzat, s-au fofilat, s-au codit…
În fiecare dimineață soția ia Poeme de amor (e la capul meu), își pune pe ele oja, rimelul, oglinda și se rujează, se machiază!!!
TAMARA!
Omagiul ei e superb.”

 

Fragment din volumul în curs de apariție
“Emil Brumaru în Arhivele Securității”
de Fabian Anton

EXCLUSIV Draga Olteanu Matei: “Nu mă puneţi pe mine parlamentar că nu-s bună de aşa ceva. Fiindcă nu pot să vă mint!”

Interviul de mai jos a fost realizat în urmă cu 23 de ani și a fost publicat, puternic „cosmetizat”, într-una din revistele la modă ale vremii. Îl redau aici, integral, așa cum a fost el conceput, în amintirea acelor zile petrecute împreună cu doamna Draga la pensiunea „Troian” din Piatra Neamț.

Fabian ANTON

AM PLECAT PENTRU CĂ SÎNT SĂTULĂ DE VACARM
ŞI DE OAMENI MEREU PUŞI PE CEARTĂ!

 

Oo anunţasem cu cîteva zile înainte că urma să sosim și ne-a primit bucuroasă deși, după cum aveam să aflăm abia apoi, în urma unor articole „fantasmagorice”, era cam „la cuțite” cu revista la care lucram.
Am aflat-o dezamăgită de tot ce se petrece în ultimul timp în oraşul ăsta în care s-a născut şi s-a format, ascunsă definitiv, la Piatra Neamţ, „Raiul“ său – după cum îl numea.
Şi, abia sosiţi în oraş, realizăm şi noi cîtă dreptate are:
„Eu am apucat alt Bucureşti.
Cînd eram eu copil oamenii aveau respect de sine iar oraşul, deşi nu era atît de dezvoltat ca azi, era de-o curăţenie extraordinară. Străzile erau tot timpul măturate, oamenii aveau bun simţ şi nu aruncau pe stradă nici chiştoace de ţigări, nici hîrtii. Oamenii, pe atunci, iubeau Bucureştiul. Nu spun «Bucureştii» ci spun «Bucureştiul», cum am apucat de la strămoşii mei care au contopit «oraşul» cu «Bucureştii» şi astfel au definit pentru totdeauna denumirea acestor locuri.
Noi locuiam pe Griviţa, la Podul Basarab – ceea ce nu poţi spune că era tocmai centrul oraşului. Dar pînă şi acolo fiecare om, care fie singur, fie că plătea pe cineva, mătura trotuarul, curăţa în fiecare zi, nu lăsa să crească buruieni pe lîngă gard…
Dacă era iarnă ieşeam cu toţii să dăm zăpada.
Azi ce a mai rămas din toate astea?!
În urmă cu ceva ani, dînd peste noi o iarnă crîncenă, am văzut-o pe Teo Trandafir cum ieșise pe post, cu un stilou în mînă şi, arătînd cu stiloul spre cameră, ne spunea că ei nu pot ieşi la dat zăpada pentru că sunt intelectuali.
Ei bine, pe vremea mea şi intelectualii ieşeau la dat zăpada.
Era o armonie şi o mare frumuseţe în Bucureşti.
Bucureştiul meu era un oraş plin de flori, de verdeaţă şi de copaci.
Acum ce să mai văd în Bucureşti? Mizerie? Ţigani? Cîini vagabonzi? Văd zmîngăliturile cu graffiti peste tot? Ei spun ca ăsta-i modul lor de a colora un oraş gri. Nu-i adevărat! L-aş lua pe unul din ăştia şi l-aş picta pe faţă şi pe haine cu spray-ul ăla pentru că mi se pare prea gri! Să vedem, i-ar plăcea?
Şi-atunci să rămîn în Bucureşti ca să ce? Am plecat pentru că sînt sătulă de oameni care nu ştiu să trăiască şi nu ştiu să se bucure de viaţă. Sînt sătulă de vacarmul şi de violenţa străzii. Sînt sătulă de aerul îmbîcsit de praf, de gazele ţevilor de eşapament şi de îmbătrînirea urîtă a unui oraş altădată înfloritor. Şi mă întreb, oare nu cumva fug de propria mea bătrîneţe?

AM MUNCIT ALĂTURI DE PĂRINŢII MEI
ŞI NU MI-A FOST RUŞINE DE ASTA

 

Ne lăsăm duşi pe firul amintirilor şi, de la Bucureştiul de altădată ajungem, cum ar fi şi normal, la clipele copilăriei:
„Am fost singurul copil la părinţi şi, vreme de vreo 20 de ani, singura nepoată a bunicilor mei. Aş fi putut deci să ies o răsfăţată şi jumătate, mai ales că mă iubeau toţi şi, după cum îmi spuneau mai tîrziu, eram «foarte simpatică».
Însă părinţii şi bunicii mei m-au crescut mai sever şi am fost învăţată de mică să-mi fac datoria. Pe mine aşa m-au educat: dacă fac vreo prostie sau spun vreo minciună este musai să o recunosc şi să îndur şi pedeapsa. Totul cu fruntea sus!
Din cauza asta nici în ziua de azi nu mă apuc să vorbesc despre cineva fără a-i spune mai întîi persoanei respective părerea mea.
Ţin  minte că ai mei, de cînd eram mică, mă învăţaseră să-mi aşez hainele şi pantofii la locul cuvenit. Cînd am crescut ceva mai măricică mergeam la moşia bunicilor mei dinspre tată. Acolo erau angajate foarte multe femei ce munceau în casă la curăţenie sau la bucătărie. Cînd ele făceau curat tata îmi dădea şi mie ligheanul şi cîrpa, să fac şi eu ceva. Şi, cu lacrimi în ochi, puneam mîna şi spălam pe jos. Mai încercau mătuşile să-l înduplece pe tata să mă lase în pace dar el nici nu vroia să audă. Spălam deci podelele aşa cum puteam iar în spatele meu venea femeia şi făcea cum trebuie. Iar taică-meu mă lua în braţe şi mă lăuda: «Bravo! Vezi ce frumos ai făcut?»
Aşa am fost educată!
Apoi, cînd a venit războiul, am rămas numai cu hainele de pe noi. Eram săraci lipiţi pămîntului, am făcut foamea şi am trecut print-o mulţime de situaţii grele. Ţin minte că eram deja actriţă, începuse să mă cunoască lumea. Însă cîştigam pe atunci foarte puţin. Într-o zi am vrut să pun nişte gogoşari. M-am dus la piaţă, mi-am cumpărat cele necesare şi, cînd să mă urc în tramvai, mi-am dat seama că nu am bilet şi nici nu mai am nici un ban în buzunar. Şi-atunci am luat sarsanaua cu gogoşari pe umăr şi am plecat, pe jos, cu ea spre casă. Cînd am traversat podul Basarab a trecut prin faţa mea un ofiţer care mi-a tras un salut la chipiu de nu s-a văzut om cu om.
Am muncit alături de părinţii mei şi nu mi-a fost ruşine de asta.“

 

EU ÎMI PERMIT, LA VÎRSTA ASTA, SĂ SPUN CĂ AM AVUT TALENT.
DAR PÎNĂ ACUM, N-AM PREA AVUT CURAJ! 

 

Drumul doamnei Draga spre actorie a fost făcut treptat, domol, avînd în gînd doar un singur ţel: să slujească publicul cît mai bine.
Am considerat de la început că Dumnezeu m-a ajutat şi mi-a deschis toate drumurile să mă pot manifesta. Încă de mică ai mei au descoperit că am talent. Ei aşa spuneau. Şi nu erau singurii.
Pe atunci, să devii artist era puţin dincolo de normele de bună conduită în societate. Artiştii erau priviţi cu alţi ochi. Însă tatăl meu a ţinut foarte mult ca eu să-mi manifest talentul şi, uite aşa, pe la 12 ani am început să pun în scenă, la şcoală, fel şi fel de piese de teatru. Profesoarele se implicau din punct de vedere artistic şi-mi creau toate condiţiile.
Ceva mai tîrziu, pe la 16-17 ani, conduceam Ansamblul Armatei de la Braşov. Nu mi-a trecut nici cînd prin cap să mă fac actriţă. Eu vroiam să fiu dansatoare în Ansamblul Armatei. A venit o comisie de la Bucureşti, m-au văzut dansînd şi au vrut să mă angajeze pe loc.S-a opus însă mama care a zis: «Întîi să faci o facultate! Dacă, după ce termini, vrei în continuare să faci asta poţi să o faci!»
Pînă la urmă am dat examen la Cinematografie şi am intrat.
Ţin minte că selecţia a fost foarte dură. Eram cam 1 700 de candidaţi şi am reuşit 18. Din aceştia, la finalul primului an, am rămas doar 4.
Pe vremea aceea nu puteai să te numeşti actor pînă nu treceai de examenul anului 3. Cei care cădeau atunci la actorie aveau posibilitatea să se ducă să-şi dea diferenţele la alte facultăţi, ca să nu rămînă oamenii pe drumuri după atîţia ani de studii. La final, reuşeai să intri ca angajat într-un teatru şi abia acolo realizai cît de grea este meseria asta.
Astăzi lucrurile s-au schimbat mult.  Citeam interviul Marianei Buruiană care spunea că s-a făcut actriţă ca să dăruiască oamenilor lumină.  Acum majoritatea tinerilor se duc la Institutul de Teatru să devină vedete.
Rolul actorului este să joace bine, să înţeleagă ce are de făcut, să fie convingător, să-l creadă oamenii atunci cînd interpretează.
În 1951 l-am avut profesor pe marele actor Mihai Popescu. Azi acest actor uriaş, cu studii de specialitate în Germania şi Austria, este aproape uitat. Un actor excepţional. El ne-a spus odată: «Măi copii, nu se poate spune despre un actor dacă a avut sau nu talent pînă nu a ajuns la sfîrşitul carierei!»
Asta pentru că, într-o viaţă trăită pe scenă, pot să-ţi reuşească unele roluri extraordinar dar poţi pune la pămînt, de asemenea, foarte multe roluri care nu ţi se potrivesc sau pe care nu eşti inspirat să le faci.
Numai după ce a trecut o viaţă întreagă, cu urcuşuri şi coborîşuri, poţi spune dacă ai avut sau nu talent.
Eu îmi permit, la vîrsta asta, să spun că am avut şi am talent.“

 

AM FOST MEREU ÎMPOTRIVA POLITICII,
ŞI PE VREMEA LUI CEAUŞESCU, ŞI ACUM

 

Despre politică doamna Draga are o părere clară şi răspicată:
„Nu mă interesează! Am fost mereu împotriva politicii, şi pe vremea lui Ceauşescu, şi acum. Pentru că politica actorului trebuie să fie profesia lui şi nu altceva!
Au vrut să mă facă deputat şi, la prima şedinţă cu alegătorii, le-am arătat clădirea Teatrului Naţional Bucureşti, şi le-am spus: «Vedeţi clădirea aia? Eu acolo lucrez. Dacă vreţi să veniţi să vă distrez, să vă simţiţi bine, o să vă placă… Dar nu mă puneţi pe mine deputat sau parlamentar că nu-s bună de aşa ceva. În primul rînd pentru că nu pot să vă mint. N-am de unde să vă dau butelii, n-am cum să vă dau apartamente, nu pot să vă repar acoperişurile. Aşa că nu-mi cereţi să fiu altceva decît ceea ce sunt: actriţă!»
Şi, uite aşa, n-am fost nici măcar membră de partid. Cînd mi s-a propus acest lucru le-am răspuns de fiecare dată: «Nu merit, n-am făcut nimic ca să fiu membră de partid!» Şi am scăpat!

 

CÎND NE-AM PENSIONAT MARIN MORARU
MI-A ZIS: SUNTEM LIBERI … LIBERI!!!

 

Cînd i-am pomenit însă de articolele apărute în presă în care se vorbea de demisia sa din Teatrul Naţional ca protest faţă de demiterea lui Dinu Săraru reacţia a venit prompt:
„Este una din cele mai mari prostii ce s-au scris în presă despre mine. Nu aveam cum să demisionez cînd a plecat Săraru pentru simplu motiv că eu mă pensionasem încă din 1992.
Cînd m-am pensionat eram la teatru cu Marin Moraru, Coca Andronescu, Mişu Fotino şi, dacă nu mă înşală memoria, cu Matei Alexandru. La intrarea în teatru am dat însă de Ghiţă Cozorici care ne-a spus că s-a dat o lege conform căreia poţi ieşi la pensie dacă ai 55 de ani şi peste 30 de ani de activitate.
Cînd am realizat că îndeplinim condiţiile astea, de mînă cu Moraru şi cu Coca, am mers direct la serviciul personal şi ne-am depus cererile de ieşire la pensie. N-avea nici o treabă Dinu Săraru cu asta, încă mai era director maestrul Radu Beligan.
Am ieşit la pensie şi am început o activitate mult mai grea şi mai bogată, cu turnee prin ţară şi prin străinătate. Cîştigam într-o zi cît am fi cîştigat într-o lună la Teatru. Era greu dar merita. Mergeam cu maşina cu Marin Moraru şi ţin minte cum spunea: «Măi Draga, tu îţi dai seama că suntem liberi?! Uite, dacă vreau pot opri maşina aici, în cîmp, şi să nu mă mai duc nicăieri. Suntem liberi să facem ce vrem… Liberi!!!»
Aşa că n-am avut nici o legătură cu plecarea domnului Dinu.
Singura problemă s-a ivit la un moment dat în directoratul lui Andrei Şerban.
Personal nu-l apreciez pe Şerban ca mare regizor. Îl ştiu încă de cînd era student… N-am fost niciodată impresionată de stilul lui. Se tot vorbeşte de Peter Brook şi Andrei Şerban. Să nu uităm însă că, orice ai face, întîi este Peter Brook şi abia apoi vine Şerban… cu servieta în urma lui. Sigur, pentru unii e şi asta o chestie, să duci geanta lui Peter Brook… Aşa mai reuşeşti să deschizi nişte uşi şi să-ţi mai faci ceva reclamă.
Într-o zi am fost invitaţi cu toţii la Cotroceni, pe cînd era preşedinte domnul Ion Iliescu. Acolo s-a pus problema să fie invitaţi şi să revină din străinătate doi regizori. Am spus că sînt de acord să fie chemaţi să pună în scenă dar să nu li se dea directoratele Teatrelor deoarece ei, fiind stabiliţi de atîţia ani în străinătate, nu vor avea timp să stea aici. Ori, într-un teatru, dacă eşti director, trebuie să stai acolo, cot la cot cu personalul din toate sectoarele, şi să munceşti de dimineaţă pînă noaptea tîrziu. Nu poţi să conduci teatru prin corespondenţă.
Vorba asta a mea a ajuns – «graţie» unei colege, la urechile lui Andrei Şerban care, deşi eram pensionată, m-a convocat în biroul lui şi mi-a cerut să retractez public tot ce am spus.
Atunci i-am răspuns că poate, ca regizor, să facă ce vrea el dar ca director eu nu-l susţin. Şi nu eram numai eu de părerea asta, erau foarte mulţi – deşi, pînă la urmă el a politizat totul spunînd că avea sprijinul tuturor actorilor din Teatrul Naţional şi că demiterea lui a fost una politică.
Adevărul însă acesta era: Şerban a fost ţinut în braţe numai de cîţiva amici ai lui.
În ceea ce priveşte demiterea sa «din motive politice» Andrei şerban trebuia să-şi aducă aminte că Ion Iliescu l-a primit în audienţă la Cotroceni şi a aprobat să i se dea avionul prezidenţial pentru ca actorii să poată pleca în turneu în Brazilia.
Cum a răspuns Şerban la toate gesturile astea? L-a blamat pe Ion Iliescu pe postul de televiziune!“
Uite aşa ne-am dus noi viaţa…

 

MÎNĂ ÎN MÎNĂ ŞI CU ZÎMBETUL PE BUZE!

 

Afară aproape se întunecă. Ar trebui încă vreo săptămînă pentru a cuprinde, aşa cum se cuvine, măcar o parte din viaţa doamnei Draga şi a o reda apoi cititorilor.
În faţa mea soţul doamnei, doctorul Matei, ne priveşte îngîndurat, cu un zîmbet trist în colţul buzei.
Doamna Draga îmi ghiceşte gîndurile:
„Vreţi să vă spun cum ne-am cunoscut?
Soţul meu este de aici, din Piatra. S-a întîmplat ca, într-o zi, un domn să-mi facă curte. Şi mi-a făcut curte cam 2 ani. În timpul acesta am încercat să vedem dacă ne armonizăm. De plăcut ne-am plăcut, de iubit ne-am iubit dar am încercat să vedem dacă ne suportăm unul pe altul. Că asta înseamnă, de fapt, o căsnicie. O căsnicie este atunci cînd ai afinităţi aproape totale cu omul de lîngă tine, om care trebuie să aibă simţul umorului şi care e musai să fie inteligent.
De cunoscut ne-am cunoscut într-o familie, unde am fost amîndoi invitaţi. Apoi el m-a condus acasă. Stăteam într-o garsonieră de pe strada Oborul Nou, aproape de liceul Iulia Haşdeu. Am mers pe jos, traversînd toată şoseaua Ştefan cel Mare şi tot sporovăind. Şi, după un timp, am început să ne întîlnim mai des.
Cînd ne-am căsătorit am vrut să nu vină nimeni la nunta noastră aşa că n-am avut nici un invitat. Absolut nimeni! Cei de la primărie se aşteptau să vină puhoi de lume, dar n-a venit nimeni. Cînd Ofiţerul stării civile a pus muzica i-am zis: «Nu mai puneţi muzică, nu este cazul… Ne înţelegem între noi!» Aşa că totul s-a terminat repede, am iscălit şi am plecat la Şosea. Era 13 octombrie.
Ne-am dus pe malul lacului Herăstrău, la o cîrciumioară numită «Debarcader». Era un cer albastru-albastru şi cădeau frunze galbene de parcă ploua cu bani de aur. Era atît de frumos…
Şi-am stat noi doi faţă-n faţă, aşa cum stăm de o viaţă şi, cum vorbeam noi acolo, şuşotind de-ale noastre, ne-am pomenit cu un viorist lîngă noi. Era chior săracul de el şi a început  să ne cînte de inimă albastră.
Sigur că, întîi, am fost puţin şocaţi pentru că nu ne aşteptam. Nu era multă lume acolo, era pe la prînz… Şi l-am lăsat să cînte. A cîntat cu o poftă extraordinară şi, la sfîrşit, nici n-a vrut să ne ia bani pentru că şi-a dat seama că suntem într-o situaţie mai specială. Apoi soţul meu  s-a dus la spital iar eu m-am dus la teatru, că aveam repetiţii.
Şi, cînd am ajuns acasă, în mijlocul mesei trona un buchet de 13 trandafiri galbeni. Pe atunci nu erau la modă trandafirii galbeni, ca acum.
Cînd am intrat în casă am văzut aceşti 13 trandafiri pe care-i primesc de atunci în fiecare an, pe 13 octombrie. Păstrez şi acum, într-un săculeţ, toate petalele lor.
Uite aşa ne-am dus noi viaţa… Mînă în mînă şi cu zîmbetul pe buze. Au trecut de atunci 36 de ani.
Şi-atunci de ce să mă mai sufoc în Bucureşti? N-am aici tot ce-mi trebuie? Nu credeţi că merită?“

EXCLUSIV: Premierul Ludovic Orban, fiu și nepot de Securiști

Astăzi m-au sunat cîțiva ziariști să mă întrebe ce știu despre povestea Rafila & fiul.
Văzuseră documentarul meu cu torționarul Franț Țandără și doreau să știe dacă nu am mai multe amănunte despre plozii PNL-USR-PSD etc., cu tați torționari sau securisti…
I-am trimis să verifice de pildă și biografia premierului Ludovic Orban  sau a fratelui său, Leonard, cîndva Secretar de Stat în Ministerul Integrării Europene, care, după cum spun documentele CNSAS cercetate cu atenție, au „suferit“ în perioada comunistă, ca fii și nepoți ai unor securiști.

Așadar, Ludovic și Leonard Orban sunt fiii lui Ludovic Orban, cîndva (prin 1953 mai exact) sublocotenent și șef birou II la Ministerul Securității Statului, Regiunea Stalin.
Șeful lui Ludovic Orban (tatăl) era pe atunci   celebrul colonel Ambruș Coloman, un torționar vestit pentru brutalitatea sa, avansat ca director al Direcției Ministerul Securității Statului, Regiunea Stalin, ca mulțumire adusă pentru că, între 1948 – 1951, pe cînd era director al Direcției Regionale a Securității Timișoara, a coordonat, alături de maiorii Aurel Moiș și Zoltán Kling, represiunea împotriva grupurilor de partizani anticomuniști din Munții Banatului și Mehedințiului.
Ludovic Orban (tatăl) a fost și unul din anchetatorii arhimandritului Teofil Părăian, de la mănăstirea Brâncoveanu – Sîmbăta de Sus, după cum mi-a mărturisit, pe vremuri, chiar marele duhovnic.

Una din dovezile despre implicarea lui Ludovic Orban (tatăl) în această poveste se găsește în volumul 61 din dosarul nr. 7358 DMRU.
Reproduc mai jos pagina respectivă:

 

În ceea ce-l privește pe unchiul celebrilor frați Ludovic și Leonard Orban acesta este nimeni altul decît Imre Orban (zis si Emeric Orban), născut la 3 octombrie 1920, în Odorheiul Secuiesc, fiul lui Domokoș și Julianna.
Imre Orban a fost angajat inițial între 1948 – 1950 la Direcția Regională Brașov/Stalin a Securității Statului unde, în 1951 va fi numit locotenent major, în 1954, căpitan și șef serviciu și în 1955 locțiitor șef birou.
Imre Orban va fi trecut în rezervă la data de 29 februarie 1956.