Fabian Anton Official Site

Category: Inedit

Aurel Dumitrașcu inedit – „Dumnezeu nu există, dar e bun.” Scrisori către Petre Stoica (3)

3

 

„La mulți ani!, iubite domnule Petre Stoica!
Mi-e dor de dumneavoastră.
Să aveți un an bun!
Să fiți sănătos!
Bucurie!
Cu dragoste,

Aurel Dumitrașcu

Crăciun 1988

P.S.
După un accident hemoragic, în vară, foarte grav, continuu o convalescență prelungită.
Poate că am să scap.
De aceea n-am mai ajuns la București.
Dumnezeu nu există, dar e bun.
Am clacat din cauza telejurnalului și a unei femei.
M-am săturat de ticăloși!
Poate că vom scăpa de ei în 1989!

 

4

 

Piatra Neamț, 1 august 1990

Iubite Domnule Petre Stoica,

 

Mă țin, totuși, de cuvînt și vă trimit cîteva texte pentru “Dreptatea”!
Credeam că voi reveni la București, ocazia cu care vi le-aș fi dat personal. Dar nu vin prea repede.
Sîmbătă, sper, plec în Belgia pentru o vreme.
Vă doresc numai bine și… să iasă iar scandal, să nu mai aud de mincinosul de Iliescu și de toți idioții din jurul lui.
Cu dragoste.

Aurel Dumitrașcu

Aurel Dumitrașcu inedit – „Am ceva de dumnezeu, dar un dumnezeu care-și alungă împărăția!“ Scrisori către Petre Stoica (2)

„Borca, 11 februarie 1985

 

Prea iubite domnule  Petre Stoica,

 

Peste cîteva zile e ZIUA DUMNEAVOASTRĂ, așa că, mai întîi, un sincer LA MULȚI ANI!, sănătate și poezie! De celelalte se ocupă oficialii,  Consiliul Deștepților Culturii, apele negre, popii. În timp ce noi vom rămîne neînduplecați mereu.
M-am gîndit de ce îmi sînteți tare drag, dincolo de poetul admirabil pe care-l iubesc de mulți ani!  Și știu, acum: pentru că rămîneți un neînduplecat, pentru că fronda dumneavoastră este întotdeauna conștiința libertății de spirit și celeilalte, pe care nu v-o poate nimeni  garnisi cu sfaturi, pe care n-o puteți ceda niciodată.
Sînt ușor patetic în aceste vorbe cînd, de fapt, ar trebui să-mi repet urările de bucurie, poezie și viață lungă.
Întotdeauna m-am bucurat de tot ce am auzit bun despre dumneavoastră și nu va fi altfel nici de-acum încolo.
Eu n-am nici 30 de ani! Dar poți să mai fii sigur că treci de 30 în socialism!?
Sîntem și noi o generație supărată, chiar dacă „neterfelită“ de război, evident – cu cabotinii de rigoare, cu javrele de rigoare, cu lichelele de rigoare.
Mi-a fost cam milă de prietenii mei bucureșteni care locuiau în acele frigidere pe care le numeau locuințe. Frigul mă tîmpește. Toate întîlnirile mele pe acolo au fost inhibate de frig. Cînd mi-e frig, la mine nici… patriotismul nu funcționează. Mi-amintesc  acum că, adolescent fiind, am simțit pentru prima dată ce e căldura și m-am gîndit pentru prima dată în mod serios la libertate citind o carte a lui Kazantzakis – „Alexis Zorba“. Stau în munți dar înțeleg altfel asprimea.
Venirile mele în București, atît de necesare, mă bucură doar prin întîlnirile cu oameni pe care m-am obișnuit să-i prețuiesc și iubesc.
O, n-am psihologie de provincial, am doar bun-simț de om al pădurilor veșnic verzi. Dar nu-mi voi găsi niciodată locul. Mereu vreau să plec undeva. Citesc. Mult. Știu că-s mai fericit decît nerozii de împărați, mai sînt fericit în primul rînd pentru că știu să fiu și indiferent.
Mă gîndesc și la poezie!
Eu nu țin să fiu cineva prin poezie. Poezia este, ca să spun așa, expresia naturală a hălăduielilor mele prin lume și timp. Știu că nu sunt stăpăn decît peste paradoxele și  visele mele. Celelalte lucruri – pene și puf!
În același timp, de unde încrîncenarea, totuși, de a-mi scrie cărțile cît „mai bine“, cu ultima picătură de sînge!? Știu că am ceva de dumnezeu, dar un dumnezeu care-și alungă împărăția. Am și ceva de țigan: iubesc drumurile!
Trebuie să-mi scrieți cîteva rînduri despre carte! Țin la opiniile poeților pe care-i iubesc! Au început să apară și cronici, elogioase – dar cam incompetente, după opinia mea. Cartea s-a dus de prin librării. Nici la Piatra Neamț, unde s-au adus 800 de exemplare,  nu se mai găsește.
Mulți îmi scriu și mă gîndesc iar că ne apropie numai supărarea. Îmi pare rău că mai mult plac decît scandalizez. Știu bine că nu-s un poet idiot, dar n-am dezinvoltura de a o face pe grozavul, dincolo de texte.
Cred că cel mai mult m-a bucurat scrisoarea de la Grigurcu, incomodul acela inteligent.  Ulici, N. Ciobanu (dar la „Luceafărul“ se exagerează întotdeauna, chiar dacă se scrie de bine!), Constanța Buzea (nedreaptă, pentru că știe multe despre anii mei triști!) Al. Horia – prime reacții.
Îmi dau seama că e important să se scrie la prima carte, și nu oricum – însă acestea sunt lucruri ce țin de prefăcătoriile literaturii mai mult, motiv pentru care-mi sînt oarecum paralele.
Țin însă, repet, la opiniile (subiective) ale poeților deosebiți!
Voi încerca să mă mut la Piatra Neamț. D.R.-ul și acel Amza Săceanu continuă să se intereseze de un post acolo. Mă voi muta în altă singurătate, asta-i. Nu știu cînd.
Aștept un semn de la dumneavoastră! Să nu mi-l refuzați.
Și, din nou, LA MULȚI ANI, bucurie și tot binele pe care-l puteți suporta.
Cu toată dragostea și prețuirea,

 

Aurel Dumitrașcu

Aurel Dumitrașcu inedit – „Nu vedeți că în lumea asta de împuțiți oficioși, putoarea e considerată parfum?!!“ Scrisori către Petre Stoica (1)

În arhiva Fabian Anton se găsesc 7 epistole inedite semnate de Aurel Dumitrașcu, cel mai important și vertical poet optzecist, și adresate lui Petre Stoica.
Expediate în perioada 1984 – 1990 (ultima fiind datată 1 august 1990, cu doar o lună înainte de prematura dispariție a lui Aurel Dumitrașcu), epistolele își vor avea locul, sper, într-un volum de corespondență inedită ce îl pregătesc pentru tipar.
Pînă atunci redau mai jos prima din aceste scrisori:

 

Borca, 11 februarie 1984

 

Mult iubite domnule Stoica,

 

Aleg preajma ZILEI dumneavoastră de risipire prin această lume pentru a potoli cel dor cu care nu înfometez decît propriile-mi ceruri! Ninge cu fulgi grași în munții mei. Nu-mi place că ninge. Dar îmi plac fulgii grași.
Prin ianuarie am reveni-fost în București; m-aș fi bucurat să fi găsit măcar o oră de vorbă! Sînt mult mai tînăr decît dumneavoastră, însă cel mai des îmi închipui că solidaritatea prieteniei este altceva decît o politețe… democrată.
V-am iubit dintotdeauna, dar acreala cu care receptați cele fandoseli oficiale m-a făcut să vă iubesc o dată-n plus, ca și ceilalți moldavi cu care ați stat împreună în niște zile.
Eu nu am fost și nu voi fi niciodată subalternul vreunui individ. Da, pot fi subalternul unei cauze (poftim, „cauza“ poeziei!) dar nu subalternul vreunui cetățean.
Mi s-a părut că așa sînteți și domnia voastră!
Nu vedeți că în lumea asta de împuțiți oficioși, putoarea e considerată parfum?!!
Sînt amărît, căptușit și cu o boală socialistă – ulcer – de prin noiembrie. Praful în care mi-au proțăpit deștepții de la Consiliul Culturii manuscrisul primei mele cărți, desolidarizarea inexplicabilă a directorului Sântimbreanu, acestea și celelalte știute furtuni hărăpești, m-au dus la ulcer! Asta-mi lipsea! Da’ nu crăp eu!
Și dragul meu (legat acum de toate mîinile, se pare) D.R. Popescu m-a certat că mă-mbolnăvesc din cauza noroiului în care-mi terfelesc niște funcționari prima carte.
Am scris-o și gîndit-o într-un fel, va ieși altfel.
Domnul Sântimbreanu mi-a scris și vorbit numai de la înălțimea funcției dumisale. Și cum eu nu-i puteam răspunde de la aceeași înălțime, l-am rugat să-mi vorbească numai de la înălțimea condiției de scriitor – cu atît mai mult cu cît îi precizasem de la început că nu am nevoie de amabilitatea dumnealui, ci numai de loialitate.
Premiată pe ’81 la Concursul lor de debut, „Divina paradoxalia“ o să apară jumulită, inclusiv cu titlul schimbat! Păcat!
Prea mulți dintre cei ce păreau de bună credință au ajuns să aibă aptitudini de pitici. Ei cred că au principii. Pe dracu’! Principiile se preiau întotdeauna. Sau, cum ar zice Artaud (în „Héliogabale ou l’Anarchiste couronné“), „les principes… ne s’inventent; ils se gardent, ils se communiquent“. Deh!
N-am ajuns să înjur totul! Pentru că, dac-aș înjura totul, înjurătura și-ar pierde semnificația.
Erați foarte simpatic în iulie, în ziua aceea cînd dragul de Nichita mă rugase să-l ajut să coboare scările de la Uniune. Erați simpatic de tot pentru că jumătate din cuvintele pe care le foloseați se adunau în suave înjurături. Vă iubesc toți cei tineri! E bine! Și așa e drept!
Zac aici, în munți, printre oameni cel mai des stupizi, profesorași de o mizerie intelectuală ce face bube, raportîndu-se la primari, gestionari și alte punți din astea unse cu rahat. În timp ce eu, un risipit, un dăruit, mă  raportez la spiritualitatea universală. Citesc ore în șir. Și ascult muzică. Și-s singur. Ce bine!
Iubesc o fată de cinșpe ani și refuz să mănînc stele din orice sfîrcuri. Avantajul meu în fața lui Dumnezeu e că-mi pot pune oricînd discurile preferate. Și nu cred în mod serios decît în iubire.
„Naivitatea“ mea nu face pecingeni. Și am ceva curat la care țin, indiferent ce flori își pun la butonieră ipocriții, politicienii și toți obsedații de putoarea puterii. Știți ce citesc în pauzele dintre nimicnicii? Poeme erotice de Pierre Louÿs; ediții unicat dans notre pays!
Pe masă, aici, lîngă o scrisoare de la Domnul Nichita, am o fotografie de la Iași, din „sala“ Junimii, cu dumneavoastră, domnul Șora, Daniel Dimitriu și cu mine citind ceva.
Mi-e dor de dumneavoastră și pentru că sînt amărît. Și sărac. Avem prieteni pentru a avea cui ne plînge!
E ZIUA dumneavoastră în acest februarie muls de omături, așa  că-mi permit să vă îmbrățișez cu dragoste și prețuire, dorindu-vă tot BINELE pe care-l puteți suporta, liniște și putere de a rămîne mereu poetul și omul admirabil care sînteți!
LA MULȚI ANI!

Prețuirea și dragostea mea, mereu!

Aurel Dumitrașcu

 

 

Inedit Emil Brumaru – Adrian Păunescu: „Mereu mă surp ca un mușuroi părăsit de furnici…”

În toamna anului 1982, de cînd datează singura epistolă trimisă de Emil Brumaru către Adrian Păunescu, păstrată pînă astăzi, „hobbitul” Brumaru avea deja la activ 6 volume de poezie tipărite. Bîntuit de neliniștea că „i s-au terminat silabele” timp de 4 ani nu va mai scrie decît scrisori prietenilor apropiați sau colegilor de breaslă.
Acesta este și momentul în care se începe prietenia și corespondența, destul de vastă – după cum avea să-și amintească Emil Brumaru – cu vulcanicul, unicul Adrian Păunescu:
„Cu Adrian Păunescu întîlnirea a fost destul de nostimă.
Debutasem pe la 27 de ani în „Luceafarul“ lui Eugen Barbu, dar ăla, după un timp, nu m-a mai publicat…
Pe atunci Barbu era în mari certuri cu Păunescu și se pamfletizau prin „Urzica“, că altundeva nu li se mai dădea voie! Drept care m-am dus la „Amfiteatru“, care pe atunci apărea bilunar, pe o hîrtie de lux, arăta excelent, și m-am trezit cu Păunescu, într-o încăpere mică avînd o masă şi un singur scaun, cel al poetului.
El mi-a cerut scurt manuscrisele, eu le-am dat, dar m-am aşezat, impertinent, cu fundul pe un colţ al mesei lui (repet, nu aveam nici un scaun).
– Dom’le, a zis, dacă te porţi aşa, nu citesc!
– Bine, i-am răspuns, dar nu am scaun, doar nu o să stau în picioare!
Imediat a apărut un scaun şi… Băieşu, care mi-a spus să trec apoi şi pe la dînsul.
Citeşte el, Păunescu, mormăie ceva, apoi se uită la mine şi zice:
– Dom’le, ştii limba română!!!
– Normal, zic, nici nu veneam dacă nu ştiam limba română.
Citeşte iar, iar mormăie, apoi:
– Dom’le, da’ ce limba română ştii!!!
Şi pune mîna pe telefon şi-l sună pe Geo Dumitrescu să-i zică noutatea, că a dat peste unul care ştie limba română, deci trebuie să-i apară imediat o carte!!!
Numai că Geo Dumitrescu nu era acasă și așa a rămas să mă publice în revistă…
Între timp mi-a povestit că nevasta lui trebuie să nască şi eu l-am asigurat că va fi băiat. A fost, bineînţeles, fată!!!
Apoi, un timp, Păunescu m-a publicat destul de des în „Amfiteatru“ și, țin minte, o dată m-a publicat și în „România literară“…
Pe urmă nu ştiu ce s-a întîmplat că iar nu mai apăream pe nicăieri… Noroc de Dimov, de „onirici“, ei m-au readus pe linia de plutire…”

Fabian ANTON

  „Mereu mă surp ca un mușuroi părăsit de furnici…”
Emil Brumaru către Adrian Păunescu

 

Stimate domnule Adrian Păunescu,

E luni, 1 noiembrie. Ceață. Ca întotdeauna, începutul zilei îmi pâlpâie în suflet într-un fel pe care caut să-l descriu ca să pot scăpa de panică, de teamă, de „crepusculul civil de dimineață”. Nu înțeleg de ce. Mereu îmi zic, îmi propun să fiu liniștit. Mereu mă surp ca un mușuroi părăsit de furnici, în niște galerii subțiri, întortocheate, nesfârșite, aparent haotice, dar ordonate de o frică atotbiruitoare. Degeaba diazepane. Degeaba minunatele după-amieze de toamnă. Intru în baie, vreau să mă rad și, deodată, mă înspăimântă până și plăcile de faianță albă. Nu am scris un vers de mult, de luni și luni. „Și mi-e amar în cel din urmă mod”. Citesc deci, când și când, Bacovia. Mă gândesc cum a rezistat, cum a reușit (e incredibil!) să poată scrie.
Și iar… aceeași oră de dimineață…
Pe toate mocnind același secret;
Un frig violet și fața e creață –
O, cum anul a devenit concret…”
Mă simt tot mai concret! Și ca să nu-mi dezmint lecturile, mi-a apărut și-o eczemă pe față! „Pudrat pe-o eczemă ce fața mi-o sapă…”, trebuie să circul pe stradă rușinat, cu grijă, obosit de cei ce mă întreabă ce am.

*

Am scris întotdeauna împotriva tristeții, am vrut s-o alung cu cuvinte. O vreme am reușit. Am considerat că e mult mai greu să fii fericit, să-ți pocnești cu biciul tristețea, să lupți corp la corp cu ea decât să i te lași leneș, dulce, romantic. Am urât tristețea cum am urât și boala. Boala e cea mai mare insultă adusă unui om. Voi plânge fericit, mi-am spus, voi plânge fericit. Dar, iată, la 44 de ani bocesc de-a binelea. E și adevărat, greu. Sunt un fel de punct de intersecție, în casă, a vârstelor.
Soția, 27 de ani, fiica, 6 ani și jumătate, tatăl, 72 de ani, mama, 70. Eu sunt cumpăna. O cumpănă stricată însă. De aici, de la geamul în fața căruia vă scriu, văd antene pline de ciori, coșuri prin care iese un fum mai dens ca ceața.
Aud tramvaiele, trosniturile minuscule ale caloriferului, mișcările prin somn, ale soției. Camera e mică, pereții căptușiți cu cărți. Uneori îmi vine să le ard pe toate. Voi sfârși prin a le vinde. „Și mi-e amar în cel din urmă mod.”

*

Mi-amintesc cum am plâns, singur, pe linia ferată, într-o primăvară cu zăpadă, la Dolhasca, citind în pagina a treia a Amfiteatrului de atunci, în chenar două poezii pe care mi le-ați publicat: Între anotimpuri și Ea stăpânește.
S-a întâmplat ceva curios. Mi-am dat seama ce enorm de mult timp pierdusem nescriind. Aveam 27 de ani. Când mă îmbolnăvisem, la 19 ani, nu doream decât să trăiesc până la 30. V-am trimis o scrisoare și v-am mulțumit din inimă. Eu țin minte (nu-i un reproș) ce mi-ați spus, cu neîncredere, ușor ironic: „Mi-ai mulțumit din inimă!?” Era adevărat. Chiar adevărat.

*

Parcă mi-a mai trecut spaima. Andreea, fetița mea, s-a trezit. De câteva zile nu se duce la școală, are o amigdalită tâmpită, face 39 grade temperatură după masa, nu poate înghiți etc. Va trebui să ies să duc materialul la Cronica. „Diligența poștală”. Pe urmă vor urma frecușurile zilnice, micile certuri, tranchilizante, poate lectura (trebuie să dau și rubrica de rouă la Convorbiri), seara, somniferele, visele neplăcute. După ce se va ridica și ceața va fi un soare și o lumină sfâșietoare. „Lumina fără margini mă usucă…”

*

Desigur, nu mi-am putut cumpăra „Rezervația de zimbri”. S-a dat pe sub mână. O, mi-amintesc că numisem Dolhasca „rezervația naturală de îngeri”! Adevăru-i că erau și mulți diavoli pe acolo.

„Și mi-e amar în cel din urmă mod”.
Cu stimă și prețuire

EMIL BRUMARU
(1 noiembrie 1982)

Panait Istrati inedit – „Alții au luptat pentru ca inchizițiile de pe vremuri să nu mai poată arde de vii pe cei care nu vor să-și scoată căciula în fața unei procesiuni popești!”

Anul 1924 a însemnat pentru Panait Istrati plecarea la Nisa, unde va reveni la meseria de fotograf ambulant și unde-l va întîlni pe Stelian Popescu, fost ministru și director al ziarului „Universul”, cel mai mare ziar din România acelor timpuri, publicarea, în revista “Europe” a fragmentelor din „Oncle Angel”,  căsătoria cu Anna Munsch și, mai ales, debutul său în volum, “Kira Kyralina” fiind publicată de editura Rieder în colecția “Prosateurs français contemporains” iar apariția ei fiind salutată de toată intelectualitatea Franței, de la Romain Rolland la Leon Daudet.

Din această perioadă redăm mai jos  o scrisoare inedită, aflată în arhiva Fabian Anton, adresată de Panait Istrati amicului său, expertul contabil Radu Marinică.

 

„Masevaux, Alsacia

19.IX.1924

 

Drage amice Marinică,

 

Nu era de loc nevoe să cheltuești 31 de leișori ca să faci să-mi parvie prin „poșta aeriană” cuvintele frumoase și înțelepte pe care ți le-a inspirat scrisul meu. O scrisoare simplă îmi vine mai repede de cît una recomandată.

Îți mulțumesc pentru sacrificiul făcut, ca și pentru tot ce-mi spui și care e drept, bine simțit.

Să lucrăm, deci, fie-care în măsura puterilor sale, la întemeerea unei lumi mai drepte de cît cea de azi, amintindu-ne că și alții au luptat pentru ca inchizițiile de pe vremuri să nu mai poată arde de vii pe cei care nu vor să-și scoată căciula în fața unei procesiuni popești.

Propagă, aprig, crezul nostru.

Voi face la fel.

Al D-tale amic

 

Panait Istrati”