Fabian Anton Official Site

Category: Inedit

INEDIT – EUGEN TRANCU IAȘI – JURNAL CU SERGIU CELIBIDACHE

Se aude că pe 26 octombrie vine Sergiu.

Mă așteaptă iar o grea încercare. Reacțiile mele vor fi judecate și răsjudecate.

Nu știu cum va fi dar probabil că sufletește voi avea mult de suferit.

Nu pot uita cocteil-ul de la Athenee Palace din ultima noapte, când o singură vorbă nu mi-a adresat. Doar la sfârșit mi-a aruncat un: „Mâine să fii la 6 dimineața!“ Ca la orice trepăduș.

Nu pot uita că n-am putut participa la toate concertele, eu, care de zeci de ani am crezut și l-am așteptat.

Nu pot uita că a trimis prin Tania discuri cu compozițiile lui către Ticu și Sonia și la mine nici nu s-a gândit. Tania, ofensată de reproșul meu, mi-a replicat: „N-a avut destule și, bineînțeles, în primul rând s-a gândit la familia lui!“

Dar ce știa familia de dânsul când făcea foamea și era un coate-goale?

Nu pot uita scena de la „Shop“, când i-a cumpărat fel de fel lui Sergiulică și, când m-a întrebat: „Tu nu îți iei nimic pentru Zuzuca?“, i-am răspuns că nu-mi trebuie nimic iar Sergiulică mi-a dat un „Toblerone“ pentru ea.

N-am cum să uit că acest om mare pe estradă, atât de sensibil în ceea ce face, nu apreciază modestia, discreția și faptul că nu i-am cerut nimic decât dragoste și puțin mai mult interes față de persoana mea.

Câtă contradicție la acest om!

Dar probabil că eu nu sunt în stare să apreciez „capriciile“ unui geniu.

Prietenia noastră a intrat în penumbră. O simt și asta-i grav. Probabil că nu mai corespund „vederilor“ lui iar asta intră în fluctuațiile temperamentului păcătos a lui Sergiu.

Însă atâtea concesii am făcut în viața mea încât, îmbătrânind, maturizându-mă, nu mai sunt în stare de a spune: „Astea-s fleacuri!“

Nu pot spune: dacă nu mă dorește, eu îl vreau! Să-i fie de bine. El este cel prăbușit. Am avut constanța unui adevărat prieten, dezinteresat, admirându-i certa valoare dirijorală, dar fiindu-mi frică, groază, de ce reacții are ca muritor de rând.

Delicatețea sufletească cu care l-am înconjurat nu a primit decât o tușă foarte groasă de mârlănie, cu atât mai mult cu cât îmi cunoaște sensibilitatea și dragostea pe care i-o port.

Mare lucru i-ar fi să dea, din când în când, fără interes, un telefon și să mă întrebe: „Ce mai faci?“

Dar e „ceva“ care s-a băgat între noi, care a intervenit, și-atunci de ce să mă bag de-a sila în sufletul cuiva care nu mă mai vrea? De ce să mă duc la aeroport să-l primesc? De ce să mă înfig la hotel, printre cei mulți?

Eram obișnuit să cânt la prima vioară nu să fiu în ultimul rân, la percuție și partitura mea să nu fie decât o notă la măsura a nu știu câta dintr-o bucată care reprezintă ponderea programului.

Stau cuminte, în banca mea. Cui îi e dor, să mă caute.

 

11 noiembrie 1980

 

Radio București transmite, timp de patru săptămâni, marți seara, înregistrările lui Sergiu cu orchestra din Stuttgart.

Prima, de marți 11 noiembrie, cu concertul care a avut loc, dacă mai țin bine minte, la 16 februarie 1980.

În program „Uvertura Academică“ de Brahms, „Muzică de concert“ de Rudi Stephan[2] și „Simfonia a V-a“ de Ceaikovski.

Un program care nu mi-a spus prea mult căci niciuna din piese nu reprezintă o valoare de prim ordin.

Brahms-ul, bineînțeles, își păstrează rețeta orchestrației, dar inconsistența primează.

Ceaikovski e un fel de „mult zgomot pentru nimic“. O muzică pentru amatorii de efecte sonore ușoare, multe momente de culminație fanfarizându-le.

Aș fi vrut să-l ascult în „Patetica“, mult mai profundă și mai consistentă pe toate planurile.

Compozița lui Stephan, deloc ieșită din mediocru, putea fi înlocuită cu mai mult succes cu o bucată românească de calitate.

Dar încăpățânarea lui Sergiu de a nu dirija nimic românesc nu se dezminte.

Este de neînțeles cum omul ăsta nu face nimic pentru țara lui. Căci între a vrea și a face este totuși o deosebire!

 

18 noiembrie 1980

 

Zi plină de Sergiu.

La ora 17 a venit Mircea Casassovici și mi-a adus 6 000 de lei din partea lui Sergiu, care i-a dat 1 000 de franci.

La ora 22, la Tv, se difuzează „Romeo și Julieta“.

La ora 23, la radio, seria programelor de la Stuttgart. În program: „Coțofana hoață“ de Rossini, „Iberia“ de Debussy și „Șeherezada“ de Rimski-Korsakov.

În acest program l-am recunoscut pe Sergiu.

A fost extraordinar. Mai ales „Șeherezada“. Poezia imprimată acestui poem este caracteristică lui Sergiu.

„Coțofana“ – spirituală.

„Iberia“, frumos colorată. Ritmul și talentul propriu compozițiilor în care Sergiu se simte atât de bine.

Dar în ce nu se simte bine?

Rezerve am făcut la programul precedent. Probabil am fost subiectiv din cauza programului care nu m-a încântat.

 

25 noiembrie 1980

 

La radio program Sergiu Celibidache: „Simfonia a VIII-a“ de Schubert, Darius Milhaud[3] și „Simfonia a V-a“ de Prokofiev.

Compoziția lui Milhaud cu mult ritm dansant, orchestrată bogat și colorat. Mereu l-am avut pe Sergiu în imagine, dansând pe estradă.

Celelalte lucrări în spiritul caracteristic compozitorilor și al lui Sergiu.

 

2 decembrie 1980

 

La radio ultimul concert.

În program „Simfonia Jupiter“ de Mozart, „Viața de erou“ de Richard Strauss și „Dans ungar“ de Brahms (la bis).

Am avut rar (aproape deloc) ocazia să ascult Mozart cu Celibidache. Ascultându-l numai o dată nu pot să-mi dau seama dacă spiritul Mozartian a fost respectat. Totuși mi-a plăcut mult, mai ales partea a II-a, învăluită în grație și gingășie, nu atât datorită dantelelor și cadrului cât personagiilor născute, grațioase și gingașe. Adică ceva mai profund decât suprafața. Ăsta-i Sergiu!

Celelalte au fost în nota obișnuită lui Celi.

Păcat că s-a terminat!

 

26 aprilie 1981

Sfintele Paști

 

Mi-a telefonat Sergiu să-mi spună „Hristos a Înviat!“ și să-i dau 10 000 de lei lui Ticu.

Am vorbit mai mult ca de obicei.

Era binedispus și m-a întrebat de ce nu-mi fac formele pentru Paris.

I-am răspuns că întrebările lui cu de ce nu vin la Paris seamănă cu ariile de operă ce repetiții la nesfârșit („Du-te și te culcă, du-te iute și te culcă…“[4]).

 

10 octombrie 1982

 

Azi, la Tv, a fost „sărbătorit“ Sergiu de către Sava[5], avându-l ca partener pe Iancu Dumitrescu[6].

Au fost prezentate secvențe din „Pini di Roma“[7], „Don Juan“ de R. Strauss, „Tristan și Isolda“, „Simfonia Italiană“ de Mendelsohn (cu Orchestra Santa Cecilia) și „Alborada del Gracioso“ de Ravel.

Sărbătoarea s-a transformat într-un fel de proces. Iancu Dumitrescu apărător – Iosif Sava, acuzator. Cică dialogul este mai viu în contradictoriu.

Iancu Dumitrescu, ca interlocutor, a fost slăbuț, cu toată admirația lui pentru Sergiu. Nu era pregătit pentru o asemenea ofensivă.

Sergiu ar merita o adevărată sărbătorire dar „mafia“ este prea puternică.

 

[2] Rudi Stephan (29 iulie 1887 Worms – 29 septembrie 1915, Chodaczków Wielki) compozitor.

[3] Darius Milhaud (4 septembrie 1892, Aix-en-Provence – 22 iunie 1974, Geneva) compozitor și pedagog.

[4] Vezi „Bărbierul din Sevilla“.

[5] Iosif Sava (15 februarie 1933, Iași – d. 18 august 1998, București) muzicolog. Realizator de emisiuni radio și de televiziune.

[6] Iancu Dumitrescu (15 iulie 1944, Sibiu) compozitor și critic muzical.

[7] Poem simfonic de Ottorino Respighi.

INEDIT ION LUCIAN: Grigore Vasiliu Birlic și SKODA lui Vraca

Grigore Vasiliu – Birlic nu a fost un artist comic! A fost o structură comică!
Rar o ființă ca el, hărăzit, din întâlnirea cu ursitoarele, să creeze bună dispoziție, hohote de râs, destindere și, în ultimă instanță, fericire!
Mergeam cu el pe stradă, la Praga, unde filmam „Viața învinge“. Nu-i diminuez cu nimic extraordinara lui popularitate, dar acolo, pe malul Vâltavei, nu-l cunoștea nimeni. Dar oricine venea în întâmpinarea noastră, de cum îi cădea privirea pe Birlic, începea sau să râdă, sau să zâmbească. Totul la el era comic. Chipul, privirea, mersul dezarticulat, debitul verbal. Cu asemenea „daruri“ primite de la natură, era imposibil să abordezi repertoriul dramatic, spre disperarea lui Birlic!
Și totuși, în plin delir al popularității, un regizor și-a permis să-l probeze și în dramă și Birlic a făcut un mare și surprinzător succes în „Nunta lui Krecinski“.
Și așa au început să curgă „surprizele“ lui Birlic: în „2 lozuri“ (scena de disperare a rămas în antologia filmului românesc), în „D’ale Carnavalului“ („a 8-a oară, domnule!“), o inegalabilă creație, etc.
La spectacolul „O noapte furtunoasă“ stăteam în loja direcției care, la studioul din Piața Amzei e chiar deasupra scenei, în partea stângă, deasupra publicului. La scena „Eu sunt bibicul, eu sunt Mache“ Birlic era atât de extraordinar că m-a cuprins o criză de râs, că mi-a fost imposibil să mă stăpânesc. Cei din scenă m-au observat și au început să râdă, publicul după ei… și actul a trebuit să se întrerupă!! Birlic era genial! El se plângea cu disperare pentru opresiunea împotriva lui… iar publicul râdea în hohote!
În momentele lui de viață normală avea o privire de cățel bătut, de o tristețe și bunătate sfâşietoare… Și totuși irezistibil comică.
Asta venea probabil dintr-o extreme sensibilitate și bunătate interioară, care apărea la suprafață în momente neașteptate.
O să vă povestesc o întâmplare neștiută de nimeni, care va evidenția ceea ce am afirmat.
La Praga grupa noastră de actori a stat aproape 6 luni la hotelul „Flora“.
Unul din marii noștri actori, George Vraca, împătimit jucător, vedetă a Cazinoului din Monte Carlo, invitase o serie de mari colegi, ca V. Valentineanu, Gh. Ciprian, Pop Marțian sau C. Antoniu să vină în fiecare seară la el în cameră pentru o partidă de joc de cărți. Vraca, un jucător cu mare experiență, reușise în aproape două luni să-i curețe de coroane pe colegii lui. Aproape o jumătate de mașină nouă Skoda,cu care avea ambiția să se întoarcă în țară, la volan.
Venirea, la o dată ulterioară, a lui Birlic, a fost pentru George Vraca un eveniment fericit.
– Nu te interesează, colega, o partidă?
– Cu mare plăcere, a răspuns Birlic.
„Match-ul“ a avut loc seara, în camera lui Vraca. Cameră care făcea parte din apartamentul în care stăteam și eu cu Mircea Constantinescu. Așa că și noi doi participam adeseori la joc, eu chibiț, Mircea participant, modest, uneori. Eu am rezistat până la 2 noaptea apoi m-am retras. Mircea, care pierdea, până pe la 3.
Dimineața, pe la 4, ne-am trezit cu Birlic, cu pălăria în mână, sculându-l pe Mircea.
– Mircea, cât ai pierdut până acum la Vraca?
Mircea, un tip foarte tipicar, din somn, i-a răspuns prompt:
– 1468 de coroane!
Birlic, băgând mâna în pălărie, scoase 1500 de coroane și spuse:
– Poftim! Să nu te mai prind pe acolo!
Apoi a umblat din cameră în cameră, împărțind și acoperind peste jumătate din pagubele colegilor lui, aproape jumătate din Skoda lui Vraca.
Acesta, în seara următoare, îl căuta disperat pe Birlic pentru „revanșă“.
– Cu plăcere, răspunse Birlic, dar nu prea mai am bani!
– Cum asta? ripostă, livid, Vraca.
– Am făcut cumpărături, răspunse Birlic. Praga asta este o minune din acest punct de vedere.
– Nu ești gentleman, colega!
Birlic, jignit, se îmburică:
– Ba sunt!
Și, în seara următoare, îi luă lui Vraca și cealaltă jumătate de Skoda!
Cum se poate explica acest gest dacă nu printr-o mare căldură sufletească și o generozitate ieșită din comun?

P.S. Cât am filmat la „Titanic Vals“ am făcut drumul București – Câmpulung, zilnic, cu mașina. Cum ne-am umplut clipele de călătorie? Făcând poezii cu rime impuse. Birlic se bucura ca un copil când reușea să mă depășească. Cum se poate acest lucru dacă n-ar fi avut o inimă foarte tânără și o candoare specială.
L-ați fi crezut în stare?

Ion LUCIAN

INEDIT: Aurel Dumitrașcu 65 – “Noi trăim acum din nou Facerea Lumii. Nu vom mai putea da vina pe context!”

La împlinirea a 65 de ani de la nașterea lui Aurel Dumitrașcu, public în cele ce urmează ultima sa epistolă trimisă prietenei sale, poeta Magda Cârneci. Scrisoarea face parte din volumul în curs de apariție, Aurel Dumitrașcu “Opere. Corespondență”.

Fabian Anton

 

Anul I, 29 ianuarie 1990

Draga mea,

 

Îți trimit, pentru “Contrapunct”, textele de care am vorbit. Cred că pot intra. Ne mișcăm mai greu, într-adevăr, în zilele de acum, pentru că este imposibil să ne adunăm și să scriem. Vom continua să fim dezbinați de evenimente. Eu, repet, cred că oricum e mai bine așa. Îmi închipui și că mă însănătoșesc. Așa, pur și simplu. E mai mult decît fericire ceea ne ni se-ntîmplă. Înainte, îmi spuneam mereu: “Doamne, să nu mor înaintea lui Ceaușescu! Am trăit degeaba dacă mor înaintea lui!” Am avut noroc.
Fiecare om are nevoie de dumnezeire. Noi trăim acum din nou Facerea Lumii. Nu vom mai putea da vina pe context, ca scriitori. De-acum totul depinde numai de noi, de vocația noastră. Trebuie anatemizați absolut toți “compozitorii” dinainte. Pentru că, scriind ce-au scris, au participat efectiv la degradarea națiunii, a bunului-simț. Eu unul nu-i voi ierta niciodată.
Avem atîtea de făcut! O vreme ne vom mai risipi în “întîmplări obștești”. Nu putem rămîne în exterior, totuși. Tot mai trăim în Caragiale.
Este necesar pluralismul politic. În același timp, refuz măscăricii veniți din exterior, cu pretenții de a pune mîna pe putere. Tot felul de copoși și alți babalîci din aceștia vorbesc de parcă li s-ar cuveni foarte multe.  Dar să las asta!
Bine că suntem vii, deocamdată! Eu chiar cred că este singurul lucru esențial. Absolut orice vom putea face, numai să fim vii și sănătoși.
Am să-ți repet marea dragoste pe care ți-o port, pentru că mereu în ultimii ani simplul fapt că ești m-a făcut fericit. Și să nu te superi niciodată pe această afecțiune pe care ți-o port. Ia-o ca pe o prietenie lipsită de orice margini, dacă ți se pare firesc  să n-o iei și altfel. Pentru mine rămîi cea mai dulce și mai distinsă femeie din țara aceasta.
Cînd ai semnat și acel protest, am plîns de emoție și de dragoste de tine. Cred că-n ziua aceea am simțit atîta dragoste cît n-am mai simțit niciodată pentru altcineva.
Nu sunt beat, Magda! Și tu știi bine că e așa. Există pe lumea asta oameni pe care-i duci în suflet și-i aperi orice-ar fi, mereu. Tu așa ești pentru mine.  Nu va conta niciodată dacă eu îți “spun” ceva, dacă tu simți în vreun fel pentru mine. Sunt fericit că pot să mă gîndesc la tine, că pot ști că tu ești vie. Și, din nou, să nu te superi niciodată că țin așa de mult la tine și că sunt atît de lipsit de tact chiar cînd ți-o spun. Te apăr cu tot sufletul meu. Și sunt întotdeauna mîndru de tine.
Sper să nu te dezamăgesc niciodată, în niciun fel, ca om și ca scriitor. Ar fi grozav să mă simt mai puternic, să nu tot fiu amenințat de spitale. Și dacă nu am uitat unul de celălalt în anii ciumei, cred că n-avem voie să ne uităm de acum.
Ești și rămîi cea mai dulce și mai dulce! Sunt întotdeauna fericit cînd te privesc și cînd citesc textele tale. Să aibă zeii grijă de tine! Și să fii fericită, așa cum vrei tu!
Mai dă-mi și tu semne! Cred că uneori te sun la ore nepotrivite, cred că te și deranjez. Fii tolerantă cu mine, pe deasupra tuturor lucrurilor din zilele tale! Și oricum aștept poezii și / sau orice alte texte pentru “Antiteze”. Poți să le spui și altora (de calitate) să-mi trimită texte  pentru revista noastră.  Aștept! Voi reveni.
Te sărut! Să ai numai bucurii!

Aurel

Aurel Dumitrașcu inedit – „Dumnezeu nu există, dar e bun.” Scrisori către Petre Stoica (3)

3

 

„La mulți ani!, iubite domnule Petre Stoica!
Mi-e dor de dumneavoastră.
Să aveți un an bun!
Să fiți sănătos!
Bucurie!
Cu dragoste,

Aurel Dumitrașcu

Crăciun 1988

P.S.
După un accident hemoragic, în vară, foarte grav, continuu o convalescență prelungită.
Poate că am să scap.
De aceea n-am mai ajuns la București.
Dumnezeu nu există, dar e bun.
Am clacat din cauza telejurnalului și a unei femei.
M-am săturat de ticăloși!
Poate că vom scăpa de ei în 1989!

 

4

 

Piatra Neamț, 1 august 1990

Iubite Domnule Petre Stoica,

 

Mă țin, totuși, de cuvînt și vă trimit cîteva texte pentru “Dreptatea”!
Credeam că voi reveni la București, ocazia cu care vi le-aș fi dat personal. Dar nu vin prea repede.
Sîmbătă, sper, plec în Belgia pentru o vreme.
Vă doresc numai bine și… să iasă iar scandal, să nu mai aud de mincinosul de Iliescu și de toți idioții din jurul lui.
Cu dragoste.

Aurel Dumitrașcu

Aurel Dumitrașcu inedit – „Am ceva de dumnezeu, dar un dumnezeu care-și alungă împărăția!“ Scrisori către Petre Stoica (2)

„Borca, 11 februarie 1985

 

Prea iubite domnule  Petre Stoica,

 

Peste cîteva zile e ZIUA DUMNEAVOASTRĂ, așa că, mai întîi, un sincer LA MULȚI ANI!, sănătate și poezie! De celelalte se ocupă oficialii,  Consiliul Deștepților Culturii, apele negre, popii. În timp ce noi vom rămîne neînduplecați mereu.
M-am gîndit de ce îmi sînteți tare drag, dincolo de poetul admirabil pe care-l iubesc de mulți ani!  Și știu, acum: pentru că rămîneți un neînduplecat, pentru că fronda dumneavoastră este întotdeauna conștiința libertății de spirit și celeilalte, pe care nu v-o poate nimeni  garnisi cu sfaturi, pe care n-o puteți ceda niciodată.
Sînt ușor patetic în aceste vorbe cînd, de fapt, ar trebui să-mi repet urările de bucurie, poezie și viață lungă.
Întotdeauna m-am bucurat de tot ce am auzit bun despre dumneavoastră și nu va fi altfel nici de-acum încolo.
Eu n-am nici 30 de ani! Dar poți să mai fii sigur că treci de 30 în socialism!?
Sîntem și noi o generație supărată, chiar dacă „neterfelită“ de război, evident – cu cabotinii de rigoare, cu javrele de rigoare, cu lichelele de rigoare.
Mi-a fost cam milă de prietenii mei bucureșteni care locuiau în acele frigidere pe care le numeau locuințe. Frigul mă tîmpește. Toate întîlnirile mele pe acolo au fost inhibate de frig. Cînd mi-e frig, la mine nici… patriotismul nu funcționează. Mi-amintesc  acum că, adolescent fiind, am simțit pentru prima dată ce e căldura și m-am gîndit pentru prima dată în mod serios la libertate citind o carte a lui Kazantzakis – „Alexis Zorba“. Stau în munți dar înțeleg altfel asprimea.
Venirile mele în București, atît de necesare, mă bucură doar prin întîlnirile cu oameni pe care m-am obișnuit să-i prețuiesc și iubesc.
O, n-am psihologie de provincial, am doar bun-simț de om al pădurilor veșnic verzi. Dar nu-mi voi găsi niciodată locul. Mereu vreau să plec undeva. Citesc. Mult. Știu că-s mai fericit decît nerozii de împărați, mai sînt fericit în primul rînd pentru că știu să fiu și indiferent.
Mă gîndesc și la poezie!
Eu nu țin să fiu cineva prin poezie. Poezia este, ca să spun așa, expresia naturală a hălăduielilor mele prin lume și timp. Știu că nu sunt stăpăn decît peste paradoxele și  visele mele. Celelalte lucruri – pene și puf!
În același timp, de unde încrîncenarea, totuși, de a-mi scrie cărțile cît „mai bine“, cu ultima picătură de sînge!? Știu că am ceva de dumnezeu, dar un dumnezeu care-și alungă împărăția. Am și ceva de țigan: iubesc drumurile!
Trebuie să-mi scrieți cîteva rînduri despre carte! Țin la opiniile poeților pe care-i iubesc! Au început să apară și cronici, elogioase – dar cam incompetente, după opinia mea. Cartea s-a dus de prin librării. Nici la Piatra Neamț, unde s-au adus 800 de exemplare,  nu se mai găsește.
Mulți îmi scriu și mă gîndesc iar că ne apropie numai supărarea. Îmi pare rău că mai mult plac decît scandalizez. Știu bine că nu-s un poet idiot, dar n-am dezinvoltura de a o face pe grozavul, dincolo de texte.
Cred că cel mai mult m-a bucurat scrisoarea de la Grigurcu, incomodul acela inteligent.  Ulici, N. Ciobanu (dar la „Luceafărul“ se exagerează întotdeauna, chiar dacă se scrie de bine!), Constanța Buzea (nedreaptă, pentru că știe multe despre anii mei triști!) Al. Horia – prime reacții.
Îmi dau seama că e important să se scrie la prima carte, și nu oricum – însă acestea sunt lucruri ce țin de prefăcătoriile literaturii mai mult, motiv pentru care-mi sînt oarecum paralele.
Țin însă, repet, la opiniile (subiective) ale poeților deosebiți!
Voi încerca să mă mut la Piatra Neamț. D.R.-ul și acel Amza Săceanu continuă să se intereseze de un post acolo. Mă voi muta în altă singurătate, asta-i. Nu știu cînd.
Aștept un semn de la dumneavoastră! Să nu mi-l refuzați.
Și, din nou, LA MULȚI ANI, bucurie și tot binele pe care-l puteți suporta.
Cu toată dragostea și prețuirea,

 

Aurel Dumitrașcu

Aurel Dumitrașcu inedit – „Nu vedeți că în lumea asta de împuțiți oficioși, putoarea e considerată parfum?!!“ Scrisori către Petre Stoica (1)

În arhiva Fabian Anton se găsesc 7 epistole inedite semnate de Aurel Dumitrașcu, cel mai important și vertical poet optzecist, și adresate lui Petre Stoica.
Expediate în perioada 1984 – 1990 (ultima fiind datată 1 august 1990, cu doar o lună înainte de prematura dispariție a lui Aurel Dumitrașcu), epistolele își vor avea locul, sper, într-un volum de corespondență inedită ce îl pregătesc pentru tipar.
Pînă atunci redau mai jos prima din aceste scrisori:

 

Borca, 11 februarie 1984

 

Mult iubite domnule Stoica,

 

Aleg preajma ZILEI dumneavoastră de risipire prin această lume pentru a potoli cel dor cu care nu înfometez decît propriile-mi ceruri! Ninge cu fulgi grași în munții mei. Nu-mi place că ninge. Dar îmi plac fulgii grași.
Prin ianuarie am reveni-fost în București; m-aș fi bucurat să fi găsit măcar o oră de vorbă! Sînt mult mai tînăr decît dumneavoastră, însă cel mai des îmi închipui că solidaritatea prieteniei este altceva decît o politețe… democrată.
V-am iubit dintotdeauna, dar acreala cu care receptați cele fandoseli oficiale m-a făcut să vă iubesc o dată-n plus, ca și ceilalți moldavi cu care ați stat împreună în niște zile.
Eu nu am fost și nu voi fi niciodată subalternul vreunui individ. Da, pot fi subalternul unei cauze (poftim, „cauza“ poeziei!) dar nu subalternul vreunui cetățean.
Mi s-a părut că așa sînteți și domnia voastră!
Nu vedeți că în lumea asta de împuțiți oficioși, putoarea e considerată parfum?!!
Sînt amărît, căptușit și cu o boală socialistă – ulcer – de prin noiembrie. Praful în care mi-au proțăpit deștepții de la Consiliul Culturii manuscrisul primei mele cărți, desolidarizarea inexplicabilă a directorului Sântimbreanu, acestea și celelalte știute furtuni hărăpești, m-au dus la ulcer! Asta-mi lipsea! Da’ nu crăp eu!
Și dragul meu (legat acum de toate mîinile, se pare) D.R. Popescu m-a certat că mă-mbolnăvesc din cauza noroiului în care-mi terfelesc niște funcționari prima carte.
Am scris-o și gîndit-o într-un fel, va ieși altfel.
Domnul Sântimbreanu mi-a scris și vorbit numai de la înălțimea funcției dumisale. Și cum eu nu-i puteam răspunde de la aceeași înălțime, l-am rugat să-mi vorbească numai de la înălțimea condiției de scriitor – cu atît mai mult cu cît îi precizasem de la început că nu am nevoie de amabilitatea dumnealui, ci numai de loialitate.
Premiată pe ’81 la Concursul lor de debut, „Divina paradoxalia“ o să apară jumulită, inclusiv cu titlul schimbat! Păcat!
Prea mulți dintre cei ce păreau de bună credință au ajuns să aibă aptitudini de pitici. Ei cred că au principii. Pe dracu’! Principiile se preiau întotdeauna. Sau, cum ar zice Artaud (în „Héliogabale ou l’Anarchiste couronné“), „les principes… ne s’inventent; ils se gardent, ils se communiquent“. Deh!
N-am ajuns să înjur totul! Pentru că, dac-aș înjura totul, înjurătura și-ar pierde semnificația.
Erați foarte simpatic în iulie, în ziua aceea cînd dragul de Nichita mă rugase să-l ajut să coboare scările de la Uniune. Erați simpatic de tot pentru că jumătate din cuvintele pe care le foloseați se adunau în suave înjurături. Vă iubesc toți cei tineri! E bine! Și așa e drept!
Zac aici, în munți, printre oameni cel mai des stupizi, profesorași de o mizerie intelectuală ce face bube, raportîndu-se la primari, gestionari și alte punți din astea unse cu rahat. În timp ce eu, un risipit, un dăruit, mă  raportez la spiritualitatea universală. Citesc ore în șir. Și ascult muzică. Și-s singur. Ce bine!
Iubesc o fată de cinșpe ani și refuz să mănînc stele din orice sfîrcuri. Avantajul meu în fața lui Dumnezeu e că-mi pot pune oricînd discurile preferate. Și nu cred în mod serios decît în iubire.
„Naivitatea“ mea nu face pecingeni. Și am ceva curat la care țin, indiferent ce flori își pun la butonieră ipocriții, politicienii și toți obsedații de putoarea puterii. Știți ce citesc în pauzele dintre nimicnicii? Poeme erotice de Pierre Louÿs; ediții unicat dans notre pays!
Pe masă, aici, lîngă o scrisoare de la Domnul Nichita, am o fotografie de la Iași, din „sala“ Junimii, cu dumneavoastră, domnul Șora, Daniel Dimitriu și cu mine citind ceva.
Mi-e dor de dumneavoastră și pentru că sînt amărît. Și sărac. Avem prieteni pentru a avea cui ne plînge!
E ZIUA dumneavoastră în acest februarie muls de omături, așa  că-mi permit să vă îmbrățișez cu dragoste și prețuire, dorindu-vă tot BINELE pe care-l puteți suporta, liniște și putere de a rămîne mereu poetul și omul admirabil care sînteți!
LA MULȚI ANI!

Prețuirea și dragostea mea, mereu!

Aurel Dumitrașcu

 

 

Inedit Emil Brumaru – Adrian Păunescu: „Mereu mă surp ca un mușuroi părăsit de furnici…”

În toamna anului 1982, de cînd datează singura epistolă trimisă de Emil Brumaru către Adrian Păunescu, păstrată pînă astăzi, „hobbitul” Brumaru avea deja la activ 6 volume de poezie tipărite. Bîntuit de neliniștea că „i s-au terminat silabele” timp de 4 ani nu va mai scrie decît scrisori prietenilor apropiați sau colegilor de breaslă.
Acesta este și momentul în care se începe prietenia și corespondența, destul de vastă – după cum avea să-și amintească Emil Brumaru – cu vulcanicul, unicul Adrian Păunescu:
„Cu Adrian Păunescu întîlnirea a fost destul de nostimă.
Debutasem pe la 27 de ani în „Luceafarul“ lui Eugen Barbu, dar ăla, după un timp, nu m-a mai publicat…
Pe atunci Barbu era în mari certuri cu Păunescu și se pamfletizau prin „Urzica“, că altundeva nu li se mai dădea voie! Drept care m-am dus la „Amfiteatru“, care pe atunci apărea bilunar, pe o hîrtie de lux, arăta excelent, și m-am trezit cu Păunescu, într-o încăpere mică avînd o masă şi un singur scaun, cel al poetului.
El mi-a cerut scurt manuscrisele, eu le-am dat, dar m-am aşezat, impertinent, cu fundul pe un colţ al mesei lui (repet, nu aveam nici un scaun).
– Dom’le, a zis, dacă te porţi aşa, nu citesc!
– Bine, i-am răspuns, dar nu am scaun, doar nu o să stau în picioare!
Imediat a apărut un scaun şi… Băieşu, care mi-a spus să trec apoi şi pe la dînsul.
Citeşte el, Păunescu, mormăie ceva, apoi se uită la mine şi zice:
– Dom’le, ştii limba română!!!
– Normal, zic, nici nu veneam dacă nu ştiam limba română.
Citeşte iar, iar mormăie, apoi:
– Dom’le, da’ ce limba română ştii!!!
Şi pune mîna pe telefon şi-l sună pe Geo Dumitrescu să-i zică noutatea, că a dat peste unul care ştie limba română, deci trebuie să-i apară imediat o carte!!!
Numai că Geo Dumitrescu nu era acasă și așa a rămas să mă publice în revistă…
Între timp mi-a povestit că nevasta lui trebuie să nască şi eu l-am asigurat că va fi băiat. A fost, bineînţeles, fată!!!
Apoi, un timp, Păunescu m-a publicat destul de des în „Amfiteatru“ și, țin minte, o dată m-a publicat și în „România literară“…
Pe urmă nu ştiu ce s-a întîmplat că iar nu mai apăream pe nicăieri… Noroc de Dimov, de „onirici“, ei m-au readus pe linia de plutire…”

Fabian ANTON

  „Mereu mă surp ca un mușuroi părăsit de furnici…”
Emil Brumaru către Adrian Păunescu

 

Stimate domnule Adrian Păunescu,

E luni, 1 noiembrie. Ceață. Ca întotdeauna, începutul zilei îmi pâlpâie în suflet într-un fel pe care caut să-l descriu ca să pot scăpa de panică, de teamă, de „crepusculul civil de dimineață”. Nu înțeleg de ce. Mereu îmi zic, îmi propun să fiu liniștit. Mereu mă surp ca un mușuroi părăsit de furnici, în niște galerii subțiri, întortocheate, nesfârșite, aparent haotice, dar ordonate de o frică atotbiruitoare. Degeaba diazepane. Degeaba minunatele după-amieze de toamnă. Intru în baie, vreau să mă rad și, deodată, mă înspăimântă până și plăcile de faianță albă. Nu am scris un vers de mult, de luni și luni. „Și mi-e amar în cel din urmă mod”. Citesc deci, când și când, Bacovia. Mă gândesc cum a rezistat, cum a reușit (e incredibil!) să poată scrie.
Și iar… aceeași oră de dimineață…
Pe toate mocnind același secret;
Un frig violet și fața e creață –
O, cum anul a devenit concret…”
Mă simt tot mai concret! Și ca să nu-mi dezmint lecturile, mi-a apărut și-o eczemă pe față! „Pudrat pe-o eczemă ce fața mi-o sapă…”, trebuie să circul pe stradă rușinat, cu grijă, obosit de cei ce mă întreabă ce am.

*

Am scris întotdeauna împotriva tristeții, am vrut s-o alung cu cuvinte. O vreme am reușit. Am considerat că e mult mai greu să fii fericit, să-ți pocnești cu biciul tristețea, să lupți corp la corp cu ea decât să i te lași leneș, dulce, romantic. Am urât tristețea cum am urât și boala. Boala e cea mai mare insultă adusă unui om. Voi plânge fericit, mi-am spus, voi plânge fericit. Dar, iată, la 44 de ani bocesc de-a binelea. E și adevărat, greu. Sunt un fel de punct de intersecție, în casă, a vârstelor.
Soția, 27 de ani, fiica, 6 ani și jumătate, tatăl, 72 de ani, mama, 70. Eu sunt cumpăna. O cumpănă stricată însă. De aici, de la geamul în fața căruia vă scriu, văd antene pline de ciori, coșuri prin care iese un fum mai dens ca ceața.
Aud tramvaiele, trosniturile minuscule ale caloriferului, mișcările prin somn, ale soției. Camera e mică, pereții căptușiți cu cărți. Uneori îmi vine să le ard pe toate. Voi sfârși prin a le vinde. „Și mi-e amar în cel din urmă mod.”

*

Mi-amintesc cum am plâns, singur, pe linia ferată, într-o primăvară cu zăpadă, la Dolhasca, citind în pagina a treia a Amfiteatrului de atunci, în chenar două poezii pe care mi le-ați publicat: Între anotimpuri și Ea stăpânește.
S-a întâmplat ceva curios. Mi-am dat seama ce enorm de mult timp pierdusem nescriind. Aveam 27 de ani. Când mă îmbolnăvisem, la 19 ani, nu doream decât să trăiesc până la 30. V-am trimis o scrisoare și v-am mulțumit din inimă. Eu țin minte (nu-i un reproș) ce mi-ați spus, cu neîncredere, ușor ironic: „Mi-ai mulțumit din inimă!?” Era adevărat. Chiar adevărat.

*

Parcă mi-a mai trecut spaima. Andreea, fetița mea, s-a trezit. De câteva zile nu se duce la școală, are o amigdalită tâmpită, face 39 grade temperatură după masa, nu poate înghiți etc. Va trebui să ies să duc materialul la Cronica. „Diligența poștală”. Pe urmă vor urma frecușurile zilnice, micile certuri, tranchilizante, poate lectura (trebuie să dau și rubrica de rouă la Convorbiri), seara, somniferele, visele neplăcute. După ce se va ridica și ceața va fi un soare și o lumină sfâșietoare. „Lumina fără margini mă usucă…”

*

Desigur, nu mi-am putut cumpăra „Rezervația de zimbri”. S-a dat pe sub mână. O, mi-amintesc că numisem Dolhasca „rezervația naturală de îngeri”! Adevăru-i că erau și mulți diavoli pe acolo.

„Și mi-e amar în cel din urmă mod”.
Cu stimă și prețuire

EMIL BRUMARU
(1 noiembrie 1982)

Panait Istrati inedit – „Alții au luptat pentru ca inchizițiile de pe vremuri să nu mai poată arde de vii pe cei care nu vor să-și scoată căciula în fața unei procesiuni popești!”

Anul 1924 a însemnat pentru Panait Istrati plecarea la Nisa, unde va reveni la meseria de fotograf ambulant și unde-l va întîlni pe Stelian Popescu, fost ministru și director al ziarului „Universul”, cel mai mare ziar din România acelor timpuri, publicarea, în revista “Europe” a fragmentelor din „Oncle Angel”,  căsătoria cu Anna Munsch și, mai ales, debutul său în volum, “Kira Kyralina” fiind publicată de editura Rieder în colecția “Prosateurs français contemporains” iar apariția ei fiind salutată de toată intelectualitatea Franței, de la Romain Rolland la Leon Daudet.

Din această perioadă redăm mai jos  o scrisoare inedită, aflată în arhiva Fabian Anton, adresată de Panait Istrati amicului său, expertul contabil Radu Marinică.

 

„Masevaux, Alsacia

19.IX.1924

 

Drage amice Marinică,

 

Nu era de loc nevoe să cheltuești 31 de leișori ca să faci să-mi parvie prin „poșta aeriană” cuvintele frumoase și înțelepte pe care ți le-a inspirat scrisul meu. O scrisoare simplă îmi vine mai repede de cît una recomandată.

Îți mulțumesc pentru sacrificiul făcut, ca și pentru tot ce-mi spui și care e drept, bine simțit.

Să lucrăm, deci, fie-care în măsura puterilor sale, la întemeerea unei lumi mai drepte de cît cea de azi, amintindu-ne că și alții au luptat pentru ca inchizițiile de pe vremuri să nu mai poată arde de vii pe cei care nu vor să-și scoată căciula în fața unei procesiuni popești.

Propagă, aprig, crezul nostru.

Voi face la fel.

Al D-tale amic

 

Panait Istrati”