Pseudologia Fantastica

by Fabian Anton

Category: Press Pass (page 1 of 2)

Pregătirile pentru Centenarul Radu Beligan au intrat în linie dreaptă!

Pentru că în curînd vom avea prilejul să îl omagiem pe maestrul Radu Beligan la Centenar împreună cu Asociația „Radu Beligan“ pregătim o expoziție în care vom prezenta fotografii, cronici și documente unicat păstrate în arhiva Vladimir Anton.
La loc de cinste va sta Arborele genealogic al familiei Beligan, întocmit chiar de marele actor.

 

INEDIT EUGEN IONESCU: „M-am scîrbit de literatură, de gălăgie, de ceea ce se numeşte «faim㻓

Restituim, mai jos, două epistole inedite semnate de Eugen Ionescu și trimise vechiului său prieten, avocatul și memorialistul Arșavir Acterian. Originalele se păstrează astăzi în arhiva Vladimir Anton.

1

 

Dragă Arşavir

 

Sunt la Duseldorf, pe încă vreo 15 zile, unde pun în scenă la Schauspielhaus o piesă a mea. Pe urmă reintegrez Parisul. În orice caz, scrisorile îmi sînt trimise de acolo.
Ce să-ţi spun… Oriunde am rătăci nu putem scăpa de destin, de ani etc. Nu mai avem aşa mult de stat sau de rătăcit aici. Eu m-am scîrbit de literatură, de gălăgie, de ceea ce se numeşte „faimă“ în care n-am crezut niciodată şi în care nu cred nici acum.
Norocul meu mare este Rodica. Suntem doi dar altminteri ce se petrece în lume mă acablează.
Fac „literatură şi teatru“ fiindcă asta a devenit meseria mea mon gagne-pain. Din cînd în cînd cîte o scrisoare a unui prieten, a ta, este ca un surîs al cerului.
Tu ai fost marea mea problemă, erai cel mai bun prieten al meu. M-a durut pe vremuri despărţirea noastră. Cred că pe nici un altul nu l-am iubit, urît, şi iar iubit ca pe tine.
Am să-ţi mai scriu. Dar să ştii că eşti prezent şi tu şi Barbu şi doi sau trei alţii, din vii şi din morţi.
Te îmbrăţişez şi poate că va fi bine în eternitate şi că vom fi tineri.
Sărută-l pe Barbu – ce bucurie că l-am văzut!
Poate că ne vom vedea, sper să vin în vizită la Bucureşti.
Sunt cam prins. Şi am avut o depresiune din care m-au scos doctorii şi Rodica mai ales.
Vreau să-ţi spun ceva: dacă vrei, telefonează sorii mele, Marilena Apostoliu, şi vezi-o. Telefonul ei este 370 182, locuieşte în 168 Bulevardul 1 Mai, blocul unu, scara D. Are un reumatism deformant.
Te sărutăm tare, Rodica şi eu.
Al tău pe veşnicie,

Eugen Ionescu

 

2

 

Domnul Eugen Ionescu
B-dul Montparnasse nr. 96

75014 Paris

 

Paris, 11 februarie 1977

 

Dragă Arşavir,

În tot cursul unor ani lungi, lungi, m-am gîndit la tine. Îmi doream foarte des, pe vremea cînd eram certaţi, să te reîntîlnesc şi să ne împăcăm. Prietenia ta mi-a lipsit mult. Aşa cum îmi scriai într-una dintre scrisori, eram într-adevăr cumplit şi neomeneşte de singur în anii dinainte de 1940. Acum ştiu că eşti acolo şi că ne gîndim unul la celălalt. Ani şi ani de zile am vorbit despre dificultăţile materiale prin care am trecut din ’47 pînă în ’55 şi o să mai vorbim despre ele cînd ne vom revedea.
Eu unul cred că pentru boala ta de inimă ai putea veni aici, sînt cîţiva medici cardiologi foarte buni şi, cu toate că nu cred că este cazul, cîteva clinici excelente în care ai putea face un scurt sejur.
Te invit eu. Rodica şi Marie-France se alătură acestei invitaţii. Nu ai nimic dificil de făcut, atîta doar: să-ţi obţii paşaportul, să mergi la aeroport şi să te sui în avionul care te aduce la Paris în trei ceasuri. Noi vom veni să te luăm şi ne vom ocupa de tine ca de copilul nostru. Pentru că de-acuma sîntem nişte copii bătrîni de tot.
Spune-mi că da în cel mai scurt timp posibil, telegrafiază-mi sau telefonează-mi dacă vrei şi-ţi voi trimite un certificat de cazare.
Cu dragoste multă şi cu nădejdea să te văd curînd.

Eugen

Îmbrăţişări lui Barbu Brezianu şi lui Nicu Steinhardt

 

EXCLUSIV: Scrisoarea dr. Dumitru Bagdasar către Tudor Arghezi – „Cum am ajuns prozaic și indiferent!“

În arhiva Vladimir Anton se păstrează originalul unei scrisori inedite expediată de renumitul neurochirurg Dumitru Bagdasar ca răspuns adresat unui virulent articol semnat de Tudor Arghezi. Deși epistola nu este datată ea este scrisă, cel mai probabil, în 1942, la trei ani distanță de la evenimentele ce aveau să ducă la ruptura unei vechi prietenii.
Ce se întîmplase de fapt? În 1939 o sciatică teribil de dureroasă, ce nu dispărea cu niciun tratament, l-a pus pe Arghezi la pat. Slăbise îngrozitor, nu se mai putea hrăni și toți prietenii săi erau așteptau sfîrșitul marelui scriitor. Vestea despre boala lui Arghezi a străbătut atunci întreaga țară și, în ciuda faptului că l-au examinat toate somitățile medicale – de la N. Gh. Lupu, N. Hortolomei, N. Ionescu-Sisești, Dimitrie Bagdasar, C. I. Parhon, Th. Burghele și pînă la tînărul George Emil Palade – medicii au pus suferința bolnavului pe un factor compresiv pe nervul sciatic, ferindu-se însă de a numi clar cauza.

Doar Dimitrie Bagdasar, creatorul neurochirurgiei românești, a dat verdictul dur „cancer“, ceea ce l-a înrăit teribil pe Arghezi care, deși Bagdasar l-a îngrijit cu o fidelitate și o dragoste unică, nu l-a iertat nici la moarte, nici după moarte.

Domnule Arghezi,

Intenționam de mult să vă scriu aceste rînduri!
Dintr-un sentiment ușor de înțeles m-am abținut și-am lăsat ca timpul să facă ceea ce scrisul meu n-ar fi reușit. Speram că pînă la urmă veți aprecia, dacă nu mai obiectiv, cel puțin mai omenește modul cum am înțeles să mă port în timpul suferinței Dumneavoastră.
Necrologul publicat în „Curentul“ de sîmbătă m-a făcut să retrăiesc clipele de amărăciune de acum trei ani cînd un prieten m-a informat că dl. Arghezi e nemulțumit de mine.
M-a îndurerat cu deosebire o frază în care năvălește indignarea dumneavoastră de acum trei ani, de data aceasta într-o formă publică.
Nu aș lua, Domnule Arghezi, apărarea științei, fiindcă știința se apără singură prin binele imens pe care-l revarsă asupra lumii sănătoase ori sufrinde în fiece clipă. Mai mult decît arta, care se adresează unei sfere restrînse, știința risipește în generozitate binefacerile ei în massele largi și neevoluate ale colectivităților și nu le-ar refuza nici vecinului dumneavoastră, certat cu sintaxa și incapabil de a înțelege o poezie de Tudor Arghezi. Știința, prin însăși natura ei, e mai umană și mai binefăcătoare și de aceea cred că nici n-o să vă răspundă la acuzațiile atît de categorice și nedrepte pe care i le aduceți.
Vă răspundem noi, făpturi omenești imperfecte și supuse greșelii.
Am exercitat și eu, Domnule Arghezi, o parte din „suveranitatea științei lîngă patul bolnavilor care m-au chemat în ajutor“ și le-am adus, alături de modestele lumini ale unei învățături cîștigate cu multă trudă și o înțelegere omenească care mi-a permis să rămîn mai departe printre suferinzi chiar cînd aceștia mi-au răspuns cu ingratitudine. Am stat zile și nopți lîngă ei și n-am pregetat să-mi tulbur liniștea iar uneori și sănătatea pentru a smulge cîteva vieți omenești din labele gorilei sadice și lăboase din cimitire, cum o numești Dumneata.
N-am reușit întotdeauna pentru că, spre deosebire de artiști, noi nu putem niciodată să ne alegem subiectele; temele noastre ne sunt totdeauna impuse, adeseori sunt pline de mister, iar uneori de-a dreptul insolubile.
Cînd mi s-a părut că puterea mea de discernămînt nu e suficientă am apelat și la experiența altora, uneori cu succes, alteori fără niciun rezultat.
Cu același gînd am intrat și în casa Dumneavoastră și am venit zi de zi, luni de-a rîndul, încercînd să vă ușurez suferința. În vara aceea n-am avut odihnă. V-am stat la dispoziție în orice moment cu personalul din serviciu, cu telefonul în timpul nopții, cu consulturi gratuite pe care le propuneam eu cu speranța că vom găsi în cele din urmă un leac pentru suferința Dumneavoastră.
Nu m-am îndepărtat de Dumneavoastră nici chiar cînd alți colegi își răreau vizitele, cum se obișnuiește în cazuri grave. Nu v-am părăsit decît tîrziu de tot, cînd v-ați ameliorat și cînd v-ați întors fața dinspre mine. Era o zi frumoasă de toamnă și venisem cu inima onestă să te văd. Privirea Dumitale însă m-a înghețat. Revăd scena aceea de o cruzime fără margini.
Am făcut, firește, Domnule Arghezi, diferite ipoteze cu privire la natura bolii Dumneavoastră, căci acestea erau necesare pentru a institui un tratament științific. Cei care au respect pentru meseria lor nu pot face unul și același tratament pentru toate boalele scoțînd o  seringă din buzunar și injectînd în carnea tuturor bolnavilor aceeași soluție miraculoasă.
presupunerile noastre însă nu au fost împărtășite familiei pentru că o ipoteză nu e o certitudine și, nefiind o certitudine, speranța noastră continua să trăiască.
Aveam un mijloc de a face să înceteze suferința și acest mijloc consta în secțiunea nervului; din respect pentru viața Dumneavoastră m-am abținut să fac această operație riscantă: erați prea slăbit pentru ca s-o puteți suporta!
Doamna Arghezi, cu care am avut deseori discuții relativ la această operație, știe care erau temerile mele și cu cîtă grijă căutam să evit orice risc.
Am instituit un tratament cu raze X care, în marea majoritate a cazurilor similare, ne-a dat rezultate bune. Cînd am văzut că nu vă ajută am făcut cele două injecții cu alcool în șira spinării. Mi-aduc aminte că după prima injecție mi-ați spus că durerea s-a atenuat. La insistența mea ați adăugat că a scăzut cu un procent numeric apreciabil și mi-ați cerut să vă fac o nouă injecție. Am făcut-o cu emoție căci și acestea erau riscante.
A urmat o nouă ameliorare care v-a permis să dormiți și să vă alimentați puțin. Ulterior ameliorarea a continuat și, după cît sunt informat, Dumneavoastră o atribuiți exclusiv injecțiilor care vi s-au făcut de altcineva.
N-aș crede că tratamentul cu raze X, injecțiile cu alcool și tendința spontană a boalei spre un sfîrșit fericit au fost cu totul străine de vindecarea Dumneavoastră.
Succesiunea de fapte nu înseamnă totdeauna și raporturi cauzale iar personal nu cred în minuni și droguri miraculoase.
În cursul unei practici de douăzeci de ani, grea și întinsă, nu am văzut cu ochii mei nicio minune verificată. Am întîlnit însă destui oameni asumîndu-și merite care se datorau de fapt unor coincidențe fericite, ușor de exploatat în fața unui public puțin inițiat.
Dar aceasta e o altă latură a problemei, a cărei discuție nu o vizează scrisoarea mea de azi după cum nici nu intenționează să in fluențeze ideile Dumneavoastră despre valoarea științei în genere și despre cei ce o reprezintă în special.
Voiam să vă spun numai atît: s-ar putea să greșiți și Dumneavoastră cînd interpretați un fapt cum greșim și noi uneori, cînd chiar suntem foarte circumspecți. Nimeni nu este fără greșeală.
Un lucru rămîne însă în afară de orice discuții: deși sunt un om cu o singură meserie, cum vă place Dumneavoastră să cereți tuturor muritorilor, n-am intrat în casa Dumneavoastră mînat de meserie ci de un gînd de care am crezut că veți ține seamă. M-am înșelat amar!
Nu iertați pe un om care vi se pare că a greșit, deși știți bine că a avut cele mai bune intenții; și, ceea ce-i mai trist, neînchipuit de trist este că nu-l iertați nici cînd această greșeală nu v-a adus vreun prejudiciu!
La ce bun atunci toată risipa de cerneală cînd ea lovește fără îndurare în oameni nevinovați numai pentru a satisface o impulsie sadică?
Scuză-mă, domnule Arghezi, dar n-am vrut să merg atît de departe.
Nu implor clemența Dumitale.
Continuă să lovești! Nu scăpa nicio ocazie potrivită, fie în cercul prietenilor, fie cînd te manifești public.
Am o singură consolare: că nu ești un arhanghel cu spadă sau un voievod autocrat.
Mărturisesc că, de cînd am început să devin mai prozaic, mă tem mai mult de vîrfurile ascuțite și de capriciile unui stăpîn decît dehîrtia înegrită cu cerneală. (Istoria spune că demnitarii tirani obișnuiau să taie capul medicului cînd li se părea că acesta a făcut o greșeală).
Ești poate curios, Domnule Arghezi, să știi de cînd am devenit mai prozaic? Îți spun: numai de duminica trecută.
Mă plîngeam unui vecin al meu – că am și eu vecini mai hîtri ca ai Dumitale – de cele ce ai scris „la jurnal“.
Tocmai cînd credeam că l-am mișcat mai mult el își încruntă fruntea plictisit și probabil sub influența unei lecturi din proza Dumitale, mă întrerupe brusc: „Ia mai dă-l în pizda măsii și nu te mai ocupa de lăturile cu care se hrănesc porcii!“
Așa am ajuns prozaic și indiferent.

Dr. D. Bagdasar

 

 

EXCLUSIV: Nicolae Steinhardt – „Am învățat și predat multe poezii eminesciene la Jilava, Gherla și Dej!“

Redăm în exclusivitate „Mărturisirea“ de mai jos, poate una din cele mai frumoase scrieri semnate de Nicolae Steinhardt despre Eminescu și fenomenul românesc.  Textul face parte din volumul de corespondență Nicolae Steinhardt în curs de apariție la editura „Polirom“.
Originalul se află în arhiva Fabian Anton.

MĂRTURISIRE

 

Mi-am pus demult întrebarea: dacă mi se va cere să scriu despre Eminescu, ce voi face? Să cutez a scrie? Nu va fi impertinență și abatere de la modestia cea mai elementară?
Iată însă că, pînă la rezolvarea teoretică a problemei, am scris și publicat cîteva texte despre Eminescu în „Viața Românească“, în „Caiete critice“, în volumul „Escale în timp și spațiu“ și „Prin alții spre sine“, în cuvîntul înainte la „Eminescu și abisul ontologic“ de Svetlana Paleologu-Matta.
Am învățat și predat euforic multe poezii eminesciene la Jilava, Gherla și Dej.
Știu bine că am scris copilării și banalități dar cu teamă, dragoste, credință și adînc respect. Așa încît s-ar putea ca păcatul de temeritate și poftă de fală să-mi fie iertat.
Îl iubesc pe Eminescu. Ziua de 15 ianuarie e pentru mine o zi sfîntă. Nu uit, cînd sunt în București, să depun și eu o floare la statuia din fața Ateneului, operă a sculptorului D. Anghel.
Cu ce drept îl iubesc pe Eminescu? Fără niciun drept. Prin declarație unilaterală de voință, pentru că oricine are dreptul să iubească, oricît de nevolnic și neîndeptățit este. Pentru că, după cum spun englezii, o pisică poate privi un rege. Tot astfel, fără nicio justificare,  iubesc în mod orbitor și total poporul românesc și „fenomenul românesc“.
Și apoi Eminescu, prin fermitate și curăția caracterului, îmi e sprijin de nădejde în credința că poporului român îi e menit a se împărtăși în cultură și în viața spirituală de o soartă cu mutl deasupra mediocrității, acea binecuvîntată soartă în care au crezut Hașdeu, Pârvan, Blaga, Mircea Eliade și Constantin Noica.
Cît de fericit sunt că mi-ați dat prilejul să-mi mărturisesc dragostea despre Eminescu și fenomenul românesc.

Nicolae Steinhardt
Mănăstirea Rohia
24 martie 1989

EXCLUSIV: Singurul interviu acordat de Dinu Lipatti presei din România

Publicăm mai jos un fragment din singurul interviu acordat de marele pianist și compozitor român Dinu Lipatti unei publicații din România. Textul integral, publicat în mai 1941, poate fi citit în volumul „Alchimistul – Cu și despre Dinu Lipatti“ în curs de apariție la editura „Vremea“ sub îngrijirea lui Anton Fabian. 

 

DE VORBĂ CU DINU LIPATTI

 

Una din ultimele fotografii ale lui Dinu Lipatti.

Când am intrat pe poarta că­suţei – odată rose, acuma cre­me – din colţul bulevardului Lascăr Catargiu – pe lângă care trec duminica băbuţele şi copiii care merg la Biserica Sfântul Visarion, m-am întrebat cu multă teamă dacă voi putea scoate la capăt misiunea ce mi-o propu­sesem.
Câteva minute se scurg greu, deşi nu-i nimic auster în atmos­fera caldă a salonului, în care ocupă, bineînţeles, loc de cinste – pe un fel de estradă – pia­nul, în tovărăşia unui armonium.
Acest salon seamănă cu o sală de muzică a unui mic palat, în care – cu mulţi ani în urmă – fenomenalul copil – şi apoi adolescent – Dinu Lipatti şi-a cântat primele compoziţii în faţa prietenilor, atât de mândri de el şi mai ales atât de încrezători în realizările lui.
Mă-ndrept spre pian, pe care-s aşezate între bibelouri, fotogra­fiile „de familie“.
Regret că nu le-am putut stu­dia mai mult – pentru a le pu­tea face o schiţă cât de estom­pată – din cauza apariţiei gaz­dei, care mă invită să iau loc pe scaunele „stil Biedermayer“.
Privirea senină a domnului Lipatti îmi alungă tracul de care vorbeam, astfel că-ncerc să-mi reamintesc care era întrebarea numărul unu de pe lista ches­tionarului pe care mi-l făcusem în gând.
Cum formula cu „termeni teh­nici muzicali“ la care meditasem mi se părea nepotrivită, cer câ­teva referinţe despre timpul pe­trecut la Paris, unde artistul nostru şi-a perfectat studiile în­cepute în ţară.

– Lecţiile pe care le-am în­ceput cu Cortot, imediat după sosirea mea la Paris, s-au alătu­rat fericit studiilor muzicale de bază pe care le datoresc numai domnişoarei Florica Musicescu şi domnului Mihail Jora.
Nu aflasem nimic nou.
Ştiam că domnişoara Florica Musicescu e o competentă îndrumătoare de talente pianistice şi o personali­tate muzicală foarte bine cunos­cută.
Cât despre discipolii domnului Mihail Jora putem spune, fără tea­mă de a exagera, că ei reprezin­tă în şcoala românească de com­poziţie, recunoscuta elită a ge­neraţiei tinere.
Mai aflu însă că, aproape în acelaşi timp, domnul Dinu Lipatti a luat lecţii de compoziţie cu Na­dia Boulanger, Paul Dukas şi in­cidental cu Stravinski şi tot la École Normale de Musique, cu Charles Munch.
– De ce cu domnul Munch, care, dacă nu mă-nşel, dă lecţii celor ce vor să devină dirijori?
– Dirijatul, ne explică mis­terul domnul Lipatti, a fost una din marile mele dorinţe pe care aş fi vrut s-o realizez. Irealizabilă însă, deoarece mi-am dedicat tot timpul pianu­lui şi compoziției, şi aşa destul de greu de echilibrat împreună. Şi, dirijatul mi-ar răpi timp prea mult.
Nu ştiu de ce am credinţa că vom asculta totuşi, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, un concert dirijat de domnul Dinu Lipatti.
– Prin intermediul lui Cortot, continuă domnul Lipatti, am avut cinstea să cânt în saloa­nele ducesei de Polignac, marea protectoare a atâtor artişti din ultimul sfert de veac. Aici am legat prietenii cu numeroşi muzi­cieni ca Francescatti, Marchevici şi mulţi alţii.
Numele ducesei de Polignac nu-mi este necunoscut. Nu nu­mai mie, dar şi tuturor acelora care, deschizând o partitură a lui Déodat de Severac sau Gabriel Fauré, au putut citi dedicaţia „Hommage a Madame de Polignac“.
De la săptămânalele serate mu­zicale date de această reprezen­tantă a aristocraţiei franceze, as­tăzi trecută de şaptezeci de ani, n-au lipsit niciuna din celebri­tăţile afirmate sau în devenire, în trecere prin Paris.
Multe dintre ele probabil că îşi amintesc cu multă duioşie de vreuna din serile de acum cine ştie câţi ani când, foarte tineri şi mai ales entuziaşti, cântau, înecaţi de emoţie, în faţa figuri­lor pariziene şi străine cele mai reprezentative, reunite la doamna de Polignac, o compoziţie sau interpretare, în stil personal, o pagină ilustră…
– Când aţi cântat prima oară în public?
– Familia pretinde că am avut primele emoţii în faţa pu­blicului ce asista la concertul de binefacere dat de Societatea „Prin­cipele Mircea“ în sala Ateneului.
– Ce vârstă aveaţi?
– Patru ani.
E rândul meu să zâmbesc imaginându-mi-l pe acel Dinu Lipatti, cu moţ roşu în cap şi cu obrăjorii pictaţi de diferitele nuanţe de „ruj“ pe care coniţele din comitetul de atunci, azi mame respectate, le-au lăsat cu mult entuziasm pe faţa îmbujo­rată a copilaşului-minune.
Cei cărora le ajung sub ochi aceste rânduri îşi vor reaminti desigur – cu regretul anilor care au trecut, de răsfăţatul căruia i-au dăruit, în numele Comitetu­lui, un căţel.
Dar nu unul din porțelan, ce ar fi avut acum loc de cinste pe pian, ci un animal credincios, care a murit de mult.
Poate că şi bibeloul s-ar fi spart…
Aceste fapte şi imagini retro­spective fiind părăsite, ne sunt împărtăşite impresiile primului său concert „veritabil“ şi anume cel de la Ateneu când, sub ba­gheta maestrului Alfred Alessandrescu, a cântat cu „Filarmoni­ca“, „Concertul“ de Liszt.
– Acţiunea se petrece în 1933?
– Da, în acelaşi an în care am cântat la Concertul Internaţional de la Viena.
Atât. Domnul Lipatti este de o modestie care mă revoltă.
Dacă nu m-aş fi informat din timp, aş fi omis din reportaj interesantul amănunt că la acest concurs reprezentantul României a luat premiul al doilea din 200 concurenţi între 16 şi 30 ani.
În juriu era şi Cortot care a descoperit de la primele acorduri sensibilitatea muzicală a adoles­centului de şaisprezece ani.
Un an mai târziu, Cortot îl ia în clasa sa, pentru ca după doi ani să susţină câteva din turneele domnului Lipatti în Europa.
Se aranjase chiar un turneu în America de Sud. S-a amânat însă.
– Sunt convinsă ca regre­taţi această călătorie intere­santă…
– Într-o oarecare măsură, căci mi-ar fi răpit prea mult din timpul necesar studiului.
Totuşi, păstrez amintiri ne­şterse de la concertele pe care le-am dat în Elveţia, la Geneva Montreux, Aix la Bains, la conservatorul Santa Cecilia sau la recitalul din Bruxelles care a fost radiodifuzat.
Fiindcă am vorbit de ele, nu-mi amintesc să fi cântat la niciunul cu mai multă plăcere vreuna din com­poziţiile mele decât cele „Trei dansuri pentru două piane“ pe care le-am executat la Leman, cu Jean Français – unul dintre cei mai spirituali compozitori ai muzicii franceze.
– Fiindcă vorbiţi de melea­guri străine, proiectaţi să le mai vedeţi în cadrul unor eventuale turnee?
– Desigur, voi cânta în cu­rând în principalele oraşe ale Germaniei. În aceeaşi ordine de idei mi s-au propus în străină­tate şi câteva înregistrări de discuri.
Am refuzat însă.

 

Celibidache – Un român pentru a dirija lumea

Un roman pentru a dirija lumea

Partea inca necunoscuta a maestrului Sergiu Celibidache se va revela odata cu aparitia pe piata a unui exceptional volum Sergiu Celibidache – Amintiri, din care cititorii vor putea afla informatii inedite despre perioada romaneasca a marelui dirijor.
Desi revendicat deseori de comunitatea romilor (s-a creat un scandal generat de declaratiile dirijorului si violonistului Madalin Voicu), in realitate originile etnice ale lui Sergiu Celibidache se regasesc in comunitatea greaca din Cahul, un anume Aristid Cilibidake fiind, pe la 1867, presedinte al Consiliului general al judetului Cahul si unul dintre prietenii politici ai lui P.P. Carp.
Itinerarul familiei Celibidache porneste, asadar, din stravechiul arhipeleag grecesc, ajungand apoi in Cahul, Iasi, Roman si Bucuresti. Tatal dirijorului, Demostene Celibidache, era locotenent-colonel de cavalerie si prefect liberal de Iasi. Din prima sa casatorie cu o anume domnisoara Varduca a rezultat o fata, Maria, iar din casatoria cu Maria Brateanu, alti cinci copii: Sergiu Mihai, faimosul dirijor, Neculai Radu, inginer electromecanic, Magdalena, Tania, sotia diplomatului Petre Maxim, si Sonia, casatorita cu colonelul galatean Gheorghe Macovei.

„Copilaria mea a insemnat Iasiul“

Cu toate ca s-a nascut in Roman, pentru tanarul Celibidache copilaria si adolescenta au insemnat intotdeauna universul Iasilor: „Mi-aduc aminte ca erau chermeze – un soi de sarbatori organizate la Gradina Publica din Iasi – care incepeau pe la 9  seara. Astazi nu mai exista asa ceva… Pe-atunci insa era o adevarata nebunie, ne doream cu totii sa mergem, dar n-aveam bani sa intram si saream gardul…
Erau acolo un soi de calusei, iar undeva sus, cat sa nu fie zariti de-afara, erau vreo patru sau cinci baieti care invarteau caluseii si noi asteptam sa oboseasca ei, ca nu puteau sa invarta la nesfarsit, ca sa le luam locul, deoarece zece invarteli insemnau ca puteai sa te dai o data in calusei.
In toata gasca mea de prieteni nu aveam unul sa aiba bani. Abia de strangeam doi lei. Pe-atunci exista in Iasi o crasma numita «La Croitorul», care era situata in fata Gradinii Copou, in partea stanga, unde se termina terenul 7 Rosiori. Mergeam cu toata gasca mea de prieteni la crasma asta, fiindca acolo, daca luai o bere, aveai dreptul sa mananci cate muraturi doreai. Si-atunci unul dintre noi cumpara o bere, iar ceilalti zece mancam toate muraturile. Dintr-un ditamai borcanul cu muraturi nu mai ramaneau nici frunzele macar. Asa a fost copilaria mea”.

„Am avut toata viata o nespusa sete de muzica!“

Tot atunci au inceput si primii pasi in lumea muzicii: „Cat am fost mic, n-am auzit niciodata muzica. Poate ca a fost insa bine sa fie asa, fiindca sunt foarte multe teorii care sustin ca, daca un copil asculta de mic foarte multa muzica buna, cand ajunge pe la 20-30 de ani deja nu mai este interesat de ea. Eu n-am auzit si poate din cauza asta am avut toata viata o nespusa sete de muzica. Tin minte ca eram copil, aveam sase sau sapte ani si detineam un pian in casa. Cantam la el ore intregi, desi nu stiam sa cant nicio bucata care exista. Inventam totul. M-a dus odata tata la un concert, venise un pianist celebru, Leo Sirota, era polonez. Omul acela mi-a facut o impresie extraordinara. A cantat o Poloneza de Chopin de m-a lasat uimit si tin minte cand am ajuns acasa, am asteptat sa se culce toata lumea, m-a pus mama in pat si, dupa ce a stins lumina, am coborat din pat, m-am urcat in pod, unde aveam un soi de pianina, si-am dat acolo primul meu concert. Pe intuneric.
M-am asezat la pianina si-am inceput sa cant, dar total aiurea:  apasam si eu clapele cum vazusem la Leo Sirota, apoi terminam si iar o luam de la capat. La final ma ridicam si faceam cativa pasi, facand o plecaciune in fata publicului meu imaginar. Toate acestea durau ore intregi, in pod, pe-un intuneric total“, marturisea Sergiu Celibidache.
Cu toate acestea, drumul spre lumea muzicii a fost descoperit din intamplare: „Am ales muzica din cauza unei tragedii. Iubeam fotbalul si jucam destul de bine. Toata ziua nu faceam altceva in afara de fotbal. Pentru mine nu era durere mai mare, nici macar in amor, decat sa joci fotbal cu o echipa fara valoare si sa pierzi. Sau invers, nu era satisfactie mai serioasa decat sa castigi o partida de fotbal.
Totul s-a terminat cand am plecat in turneu cu echipa, la Chisinau. Acolo am avut un accident pe teren si medicii au fost nevoiti sa ma opereze la meniscul drept. Apoi am aflat de la doctori ca-i mai bine sa ma retrag din activitatile sportive. Astfel a trebuit sa ma fac muzician in loc sa devin fotbalist“.
„N-o sa pot multumi niciodata asa cum trebuie tatalui meu fiindca m-a lasat mereu sa fac ce-am vrut. Eu eram un elev foarte bun la scoala, dar tatal meu era un tip foarte ambitios. Fusese ofiter, apoi a intrat in politica si, vazand el ca sunt atat de bun la invatatura, imediat si-a facut niste planuri. Ma vedea ministru sau chiar presedintele tarii… Ii intrase ideea aceasta in cap si, sfatuindu-se cu mama, a decis sa-mi ofere o educatie demna de un viitor presedinte al tarii. Mi-au pus, asadar, profesoara de franceza si au ales o rusoiaca pentru a-mi fi profesoara de balet.
Apoi, fiind premiant pe scoala, fiind primul la bacalaureat, am avut ocazia sa intru primul la Universitatea Politehnica din Bucuresti. Dar, dupa doi ani de Politehnica, m-am intors la Iasi si i-am spus tatalui meu ca nu-mi place deloc ce fac. A ramas uimit si-a spus doar atat: «Nu-ti place ce faci? Afara din casa mea!».
A avut totusi taria de caracter sa nu se lase influentat de nimeni. Stia ca, daca mama afla, va incerca sa ne impace si din cauza asta nici n-a lasat-o sa intre in camera cat timp am discutat noi.
In ziua aceea imi cumparasem o cravata pentru care stransesem bani timp de sase luni de zile. Nici macar cravata n-a vrut sa mi-o dea…
Am plecat din Iasi fara un ban in buzunar. Cand am ajuns in gara, n-aveam nici macar cu ce sa-mi cumpar bilet, asa ca drumul pana la Bucuresti l-am facut ferindu-ma toata noaptea sa nu ma prinda controlorii, fara un ban in buzunar, fara niciun bagaj, doar cu hainele de pe mine“, marturisea mai tarziu Sergiu Celibidache.
Dar nici capitala tarii nu l-a primit de la inceput cu bratele deschise: „La Bucuresti aveam niste rude, insa taica-meu le sunase imediat, spunandu-le sa nu ma ajute cu nimic. Voia sa ratez, ca sa ma pot intoarce acasa. Asa ca toata ziua am stat pe strazi. Se facuse ora 1, imi era foame, dar neavand niciun ban pentru ceva de mancare m-am dus in Cismigiu si-am inceput sa beau apa. La ora patru
dupa-amiaza, cand iarasi m-a apucat foamea, iar am baut apa. M-am tot plimbat prin Cismigiu si pe strazi, nu stiam pe nimeni, nu cunosteam pe nimeni in Bucuresti, eram disperat, dar refuzam cu incapatanare sa ma intorc la Iasi.
Cand a venit noaptea, m-am dus in Cismigiu si, fiind atat de obosit, am adormit pe-o banca“.
A doua zi de dimineata, neavand ce sa faca, Celibidache si-a  reluat plimbarile pe strazile Bucurestiului. Si, mergand asa, a ajuns sa vada pe-un stalp un afis: „Scoala de Dans Floria Capsali cauta pianist”. De aici si pana la momentul cand s-a aflat in fata doamnei Capsali nu a mai fost decat un pas. „Am notat adresa scrisa acolo si m-am dus. Eram nebarbierit, murdar, ma gandeam ca atunci cand m-o vedea Floria Capsali nici macar n-o sa vrea sa ma primeasca.
Cand am intrat am vazut imediat pe fata ei ca era scarbita, aratam ca un golan de pe strada. M-a intrebat ea ce stiu sa cant si i-am raspuns pe loc: «Tot!». S-a mirat: «Nu exista pianist pe lume care sa stie sa cante tot!». I-am zis: «Eu stiu!». Asta fiindca mi-am dat seama pe loc ca singura mea sansa era s-o mint.
M-a pus sa cant atunci un vals de Chopin. Habar n-aveam niciun vals de Chopin, insa aveam ceva idee de cum ar fi trebuit sa sune. Si-am tras atunci un «Vals de Chopin». Floria Capsali a ramas uimita de cat de frumos am cantat valsul acela care nu exista decat in mintea mea. Si uite-asa m-a angajat de-a doua zi, cu vreo 3.000 de lei pe luna, ceea ce reprezenta leafa unui ofiter“ (…).

Older posts