Pseudologia Fantastica

by Fabian Anton

Category: Press Pass (page 1 of 3)

Centenarul Radu Beligan la start. Iată care este programul manifestărilor

Foto: Alina Prodănescu

Asociația Radu Beligan, înființată pentru a cinsti memoria maestrului scenei românești și a promova marile valori ale teatrului nostru, se pregătește de centenarul nașterii aceluia care afirma: ‘M-am născut odată cu România Mare și sunt legat ombilical de ea’.
Acesta este crezul celui mai longeviv actor care a jucat pe vreo scenă. Șaptezeci și șapte de ani de carieră, 80 de roluri în teatru, peste 30 în film, nenumărate înregistrări radio și apariții televizate sunt reperele unei vieți exemplare. Un actor uriaș, căruia teatrul i-a fost casă, masă, familie și care mai spunea că alături de noi, cei din public, a călătorit frumos. ‘Dacă viață e o călătorie scurtă, s-o facem la clasa I’.
Actorul, omul, pedagogul, mentorul multor generații de tineri, autorul de cărți Radu Beligan, personalitate care s-a bucurat de o imensă popularitate în rândul românilor, intelectual rasat, trăitor la răscruci de vremi, deseori ‘înotător’ împotriva curentului, va fi omagiat printr-o serie de acțiuni la care și-au unit forțele mai multe instituții (Primăria Municipiului București, Academia Română, Teatrul Național și Asociația Prietenii Teatrului Național, Teatrul de Comedie, Muzeul Național al Literaturii Române, primăria comunei Filipești) alături de Asociația Radu Beligan.
Din programul pe care Asociația Radu Beligan l-a anunțat recent printr-un comunicat de presă menționăm:

9 decembrie, ora 13.00 – comuna Filipești – inaugurarea în incinta Casei de Cultură Radu Beligan a punctului muzeistic cu obiecte din patrimoniul artistului, precum și a noii fațade a clădirii. Va fi difuzat filmul Radu Beligan, Legenda Comediei, producție a Teatrului de Comedie – instituție înființată de marele actor, iar George Mihăiță, actualul director al Teatrului de Comedie, va prezenta recitalul Mihăiță, Reconstituirea unei vieți.

12 decembrie, ora 18.00 – Muzeul Național al Literaturii Române, sala Perpessicius – Radu Beligan, om de carte. Prezintă: Elena Loreta Popa, Raluca Tulbure, Anamaria Beligan. Cu participarea-surpriză a unor personalități îndrăgite din lumea teatrului și a literelor.

13 decembrie, ora 19.00 – Teatrul de Comedie – lansarea expoziției Oanei Maria Cajal, Radu Beligan – gânduri în oglindă. Vor vorbi: Sanda Vișan, Irina Margareta Nistor, Oana Maria Cajal, Anamaria Beligan. Inaugurarea Premiului Radu Beligan, care va fi decernat unui tânăr actor al scenei românești.

14 decembrie, ora 11.00 – Academia Română, aula Heliade Rădulescu – acțiune omagială la care vor participa: acad. Răzvan Theodorescu, actrițele Simona Bondoc și Valeria Gagialov, regizorul Grigore Gonța, ambasadorul Andrei Magheru, scriitoarele Oana Maria Cajal și Anamaria Beligan.

14 decembrie, (ora urmează a fi anunțată) – Teatrul Național București – conferință, inaugurarea unei expoziții dedicate maestrului, lansarea albumului Radu Beligan 100.

Și cum ‘nimic nu se poate construi fără dăruire, credință în valorile fundamentale ale umanității și fără iubire’, Asociația Radu Beligan va invită să îi fiți alături în demersul ei de a lupta pentru cinstirea valorilor adevărate ale teatrului românesc, condamnate de multe ori la uitare sau nepăsare, primul pas fiind sărbătorirea centenarului nașterii lui Radu Beligan.

INEDIT: Emil Brumaru – „La Dolhasca am scris cel mai mult… fiindcă eram Dolhasca!“

Am realizat interviul de mai jos acum 11 ani, pe cînd mă aflam la Iași. Publicat fragmentar într-una din revistele la modă de atunci, abia acum își găsește cu adevărat calea în totalitate.

 

F.A.

În faţa uşii creştea mărul cunoaşterii!

 

Prima dată cînd am fost la Dolhasca eram student, cred că în anul V, prin 1962; am făcut acolo, în vacanţa de vară, practica obligatorie, cam de-o luna, dacă nu mai mult, necesară medicului ce trebuia să devin. Locul ni-l alegeam fiecare unde vroiam. Eu m-am dus la fix… fiindcă la Spitalul Rural Mixt din Dolhasca lucra o fostă colegă de grupă de care mă lega o prietenie destul de înfierbîntată pe parcurs, de prin anul II, colegă ce mi-a devenit apoi soţie. Cum în 1962 nu eram căsătoriţi încă, am stat separaţi, într-o casa alături de-a ei. Nu dorea să se expună bîrfei fabuloase ce zbîrnîia cu lux de amănunte la ţară… Asta nu ne împiedeca să ne vizităm unul pe altul, în timpul nopţii, fiind vecini de potecuţă dulce.

Şi… şi în 1963 mi-am luat repartiţia la Dolhasca. Căsătoriţi acum, stam împreună, la o gazdă foarte gospodăroasă: fîntînă, livadă de meri, stupi, o fîşie de porumb, fasole căţărată pe araci, o grădină cu mărar, morcovi, cuiburi de cartofi, pătrunjel… Dar ce nu avea? Pînă şi un atelier de tîmplărie, răspîndind un parfum hrănace de scînduri abia geluite… Ba mai repara şi ceasuri! În faţa uşii creştea mărul cunoaşterii! Mai era şi o grădiniţă de flori, chiar sub fereastra camerii noastre imense; uneori melcii intrau printre gratiile graţios curbate ale geamului deschis înspre drum. Fereastra dinspre canton (şi dinspre barieră) o înfundam pe timp de iarnă cu un dulap… pe timp de vară şi de toamnă o lăsam liberă, mutînd dulapul îndrăgostit de hainele virtualei Reparate (cea cu trei sîni mistici şi două vagine laice), ca să fie mai mult soare…

Ce s-a întîmplat?

În 1962, deodată, cu toate miresmele sub nas, călcînd cu voluptate în baligile fragede de vacă, copleşit de lumină, de şanţurile pline dis-de-dimineaţă de roua sferulată minuţios, de aerul mişcînd veşnic salcîmii de lîngă linia ferată ce trecea la cîţiva metri, cumva singur (în sensul ca nu mă mai pisa maica-mea şi taică-meu), împrejmuit sufleteşte de garduri cu leaţuri fine, ademenitoare întru pipăit noduri şi fibre tari, îmbujorat de răsuflarea lacomă a fîntînilor adînci, absorbante, umblînd nonstop şi liric prin cămeruţa mea cam pustie ziua, infinit de amoros noaptea, da, am reînceput să scriu în neştire. Versurile deveniseră proaspete, şiroiau de pofte, le simţeam ale mele, parcă aş fi ţinut în braţe o femeie tînără şi uimită de popoul ei cam măricel… Locul îmi pria! Am şi rămas în el vreo 12 ani… începînd cu 1963.

 

Portrete din Dolhasca de altădată

 

„Personajele” sunt nesfîrşit de multe… Unde e preotul Roată din Gulia, la care am jucat un poker ruinător cu oniricii şi o bîză terminată printr-o fisurare de coastă, de nu mai puteam nici rîde, nici vorbi, nici respira profund? Unde e bătrînul Alexandru Arşinel, mare amator de teatru (juca roluri convingătoare în trupa de amatori din Dolhasca, echipă ce a luat de cîteva ori premiul I pe ţară), om de aleasă cultură, cel care mi-a împrumutat cîteva trilogii filosofice de-ale lui Blaga, apărute în Fundaţiile Regale… de-am început şi eu să pricep ca lumea, de-abia atunci, poezia lui Blaga? Unde e doctoriţa de dinţi, spunînd veşnic: „No hat!“ ( era unguroaică pe jumătate… sau întreagă; niciodată nu am ştiut ce-i „No hat!“), jucînd biliard cu ciupercuţă ca nimeni altcineva, bătîndu-ne măr în finale devastatoare, într-o fustiţă verde, tunsă scurt, mică şi cam tristuţă? Unde e „Crocodilul“? Unde e miliţianul gras, diform, cu o faţă de-o ferocitate aiuritoare, neintervenind totuşi cînd a fost legat de un stîlp de telegraf şi lăsat în pielea goală păcătosul electrician Vasilescu? Unde e soţia preotului Cîrneală, contabilă la Liceul de 12 ani din Dolhasca, o femeie c-un corp superb, pus în evidenţă de îmbrăcămintea mereu neagră, lipită fermecător de şolduri şi sîni? Unde e preşedintele (sau secretarul?) sfatului popular, Bostan? Unde e consoarta doctorului de la Liteni, înaltă, frumoasă foc, cu o carnaţie ispititoare, galeşă şi gelozită de soţul ei, mai scund decît ea, care de cîte ori se pilea, începea să ne explice că e „soţia lui cu acte“? Unde e Felicia (clujeanca venită împreună cu Tenzi), medic într-o circumscripţie apropiată, brunetă, lungancă, fatală, tăcută, fumînd ţigară după ţigară? Unde e Babuta şi fiica ei, Babuţica? Unde – doamna Ciudin? Unde – fiica ei studentă pe vremuri la filo? Unde – fata morarului din sat, opulentă, optimistă, bazată, studentă şi ea la nu ştiu ce, încotoşmănată cu un cojoc miţos pe dinăuntru, alb şi neted ca neaua pe dinafară, împrăştiind în preajmă un soi de libertinism urban, parşiv şi totodată blajin? Unde e secretarul de partid, băiat sfios în fond, un soi de flăcau cu obrajii roşii şi cu o nevastă învăţătoare, cam imprevizibilă ( a vărsat o sticlă de lichior în sertarul cu cataloage şi nu s-au mai putut încheia mediile!), căreia deseori îi făceam glucoză intravenos? (El, binevoitorul, m-a dus aproape cu forţa la o şedinţă de Paza contra incendiilor, şedinţă ce s-a dovedit a fi crîncenă, întrucît, ajuns cu chiu cu vai, am fost dat afară din partid pe motiv de imorală, imorala numindu-se Tamara !) Unde sunt surorile Pasăre, luate zădarnic, amîndouă, în evidenţă? Unde e mecanicul de locomotivă de pe ruta Dolhasca-Fălticeni-Dolhasca, dus-întors, şofer pe salvarea spitalului mai apoi? Dar unde, oh, unde e profesoara de desen, Nely, cu cei mai ispititori sîni din întreg liceul? Şi alţii, şi altele…

 

Lebede la Dolhasca

 

Mereu am ameninţat că voi scrie un roman scurt, americănesc, Lebede la Dolhasca, declanşat de un fapt real, decupat dintr-un ziar: după ce am şters-o de la Dolhasca, un stol de lebede rătăcite a aterizat în lunca Siretului. Oamenii, crezind că sunt gîşte, le-au jumulit şi le-au mîncat!!!

 

Creţescu avea un patos şi o forţă inepuizabilă în a lăuda

 

E vorba de Mihai Vlad Creţescu. Poza lui o ţineam pe masă la mine acasă. După ce îmi arsesem poeziile, pe la vreo 18 ani, din cauza unui conflict cu maica-mea (nu lăsase să vină la mine o fată, Florina…), disperat că am pierdut tot, mi-am refăcut din memorie cîteva versuri… le-am dat unei fete pe care o iubisem… ea le-a arătat unui coleg de-al ei de la filologie (Tanasachi, care şi dînsul, dar asta am aflat mai tîrziu, era din Dolhasca… tatăl lui avusese o moară acolo!), iar acesta le-a pasat lui Creţescu. Mihai Vlad Creţescu s-a prezentat impetuos la mine şi i-a ţinut un spici lui taica-meu, cautînd sa-l convingă că sunt un poet… ma rog, poet şi gata… Se pricepea extrem de bine la poezie, susţinea că e arhitect, arhitect, drept care lua fără sfială fragmente de la fiecare şi construia poeme uriaşe… Numai că unele erau făcute integral chiar de el… Cunoştea marea poezie franceză… îmi vorbea ceasuri în şir despre Rimbaud, Verlaine, Baudelaire… avea un patos şi o forţă inepuizabilă în a lăuda… în a te face să scrii…. La Dolhasca, într-o perioadă în care mi se făcuse negru în faţa ochilor, dîndu-mi seama de imposibilitatea de a publica… continuam de-al naibii să scriu, uitîndu-mă la poza lui… Creţescu deja murise într-o clinică din Iaşi…

 

Cu Florin Mugur la Dolhasca

 

Pe Florin Mugur l-am chemat la Dolhasca şi, culmea! a venit. I-am găsit o gazdă, nu i-a plăcut. Apoi l-am mutat la alta. Scria un roman! Venea spre seară, devreme, ne toloneam în cele două şezlonguri din spatele casei… el a asistat la întîmplarea premonitorie cînd şezlongul de sub mine s-a rupt ( puţin timp după aceea am părăsit definitiv Dolhasca)… şi m-a trîntit la pămînt… Uneori ne certam, dar ne împăcam rapid… Citea cărţi din biblioteca mea, îndeobşte scriitori ruşi… Ţin minte ce haz nebun a făcut cînd ne-am uitat la televizor la un meci de tenis… Pe unul din jucători îl chema Kakulea… şi Kakulea ăsta a învins… parcă pe cineva român… al cărui nume se termina în „ovici”… Asta i se părea extrem de caraghios lui Mugur… Mugur m-a ajutat enorm şi cît am stat în Dolhasca, şi după ce am fugit de acolo… Pur şi simplu mă obliga să predau, la „Cartea Românească“, unde era editor, cam la 2-3 ani, o carte… punîndu-mă în planul editorial… susţinîndu-mi volumele…

 

Un Crăciun cu Oniricii

 

„Oniricii“ au venit la un Crăciun şi-un an nou, parcă la cel din 1967 sau 1978… O parte au stat în spital (Ţepeneag, Vintilă Ivănceanu)… Dimov a stat la mine acasă… Aveam probleme cu prima carte ţinută la editura „Tineretului“… Mi-au grăbit debutul în volum, coperta o făcuse Pucă…

Dintre toţi numai Dinescu doar a trecut prin gara Dolhasca, fără să se oprească, se ducea undeva, la Suceava poate… Ne-am văzut în treacăt, eu pe peron… el în geamul vagonului…

 

Dolhasca, regatul cu motani, dovleci şi fluturi

 

Ceea ce mi s-a întîmplat la Dolhasca, nu întotdeauna, dar măcar o dată la vreo trei luni… în primii ani chiar o dată pe lună… ţine de domeniul fantasmagoriei… Dacă nu mă lăsam copleşit de vaccinări, de mortalitatea infantilă, de păduchi, de obligativitatea ca fiecare casă să aibă şi un closet, de urmarirea atentă a bolilor sociale: tbc, sifilis… dacă reuşeam să mă detaşez de toate astea şi încă de altele multe şi neplacute… ei bine, începea în mine un cîntec neîntrerupt, care îmi mişca pur şi simplu degetele, mă îmbia să scriu, mai exact spus, să copii cît pot de repede versurile ce se derulau în minte cu o repeziciune ce o depăşea pe cea a creionului sau a pixului… mă contopeam cu dealul, cu crinul, cu melcul, cu piatra, cu bariera, cu păcura căzută pe traverse din osiile trenurilor mixte şi marfare, cu mărarul, dovleacul, fluturele mut (deseori m-am gîndit la nişte fluturi ciripitori ca păsările; vă daţi seama ce hărmălaie cristalină s-ar fi iscat?), cu motanul meu siamez, Scămoşilă, cu elevele ducîndu-se în silă la şcoală (amînîndu-şi, leneş, coapsele în amiaza străfulgerată de ochii muncitorilor de la balastieră) , cu AERUL şi cu LUMINA… cu lumina pe care o vedeam… nu ma uitam prin ea, ci la ea! Eram fericit. După ceasuri de leneveală în şezlongul din spatele casei realizam o continuitate absolută cu orice era în jur, nu mai eram eu, ci întregul…şi poate că mişcările mîinilor mele urmau un ritm, oricît de curioasă ar părea afirmaţia mea, universal, nu particular, banal, al falangelor anatomice… o dată, exasperat de gălăgia vizitatorilor, de dezordinea lor, de rîsetele şi exclamaţiile stridente… ţin minte precis… am ieşit din casă… şi mi-am notat febril pe o margine de ziar, sprijinit de treptele de ciment de la intrare… „Eu trebuia să fiu în soare/ Să nu cunosc nici un cuvînt,/ Lăsîndu-mi mîna ca o pe-o rază-n/ Fîntînile de pe pămînt.” Această confundare euforică şi conştientă cu „peisajul” mi s-a întîmplat rar, uneori şi la Iaşi, în adolescenţă îndeosebi, cînd trăiam impresia că aş fi putut atinge soarele amurgind departe cu pieptul pe cîmpiile de dincolo de pasarelă… cîmpii mlăştinoase, delimitate cu sîrmă ghimpată… şi sîrma ghimpată nu mai conta… Dolhasca m-a consumat şi am consumat-o… Ar fi trebuit sa plec de prin 1973…

 

La Dolhasca am scris cel mai mult… fiindcă eram Dolhasca!

 

Dolhasca din 1962 mi-a redat pofta de scris, fericirea de-a anihila timpul, fiindcă doar cînd scriam timpul nu mai exista, orele treceau fulgerător, nu percepeam scurgerea zilei… era dimineaţă… şi mă trezeam că s-a făcut seară… dacă poezia sau o strofă nu era terminată, dînsa se facea singură, în somn, mă sculam cu textul gata aranjat… ştiam că voi scrie iar…

Uriaşul meu avantaj a fost că nimeni din Dolhasca nu ştia că scriu versuri. Cînd am luat premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut în volum, în 1970, o soră care nu a înţeles care-i chichirezul a venit să mă cheme să vorbesc la telefon (spitalul avea telefon!) cu cineva, de undeva… Era Ştefan Bănulescu ce îmi anunţa vestea cu premiul… şi faptul că trebuia să vin la Bucureşti să îl iau… La şedinţele lunare de la Fălticeni, multă vreme, stînd în banca întîi, am scris versuri incontinuu, toţi crezînd că iau notiţe…

Un timp am avut o tentativă să scriu şi jurnal dar m-am lăsat căci Jurnalul meu era chiar în versurile de atunci şi în sutele de scrisori trimise din Dolhasca…

 

Back to Dolhasca

 

Am plecat apoi, după 12 ani petrecuţi în Dolhasca şi cred şi acum că a meritat. De cîţiva ani nu mai scriam nimic şi, din cauza corespondenţei cu Tamara, ajunsesem o ţintă mişcătoare… În acei ani am învăţat să conduc maşina, suportînd comezile nervoase pe care mi le da instructorul; n-o să-l uit toată viaţa, îl chema Cucu!

Mă tot întreabă unii şi alţii dacă m-aş mai întoarce acolo. Sincer să fiu mereu vreau să mă duc aşa, doar ca să-mi împrospătez amintirile…

Deşi ştiu că Dolhasca de acum e altfel, că eu sunt altul, că am îmbătrînit, că, de la un timp, fiecare zi în plus, cum spunea un prieten de-al meu, e un cadou de la Dumnezeu!

 

Pagini din istoria teatrului românesc: Puiu Călinescu – „Așa sunt eu: păcălesc publicul!“

M-am întîlnit acum cîteva seri cu un amic de la un teatru de proză, salariat al Thaliei, pe post de actor dramatic. Se ținea bietul de el cu o mînă de-o falcă, iar fața îi era tehnicoloră ca-ntr-un film de desen animat, al răposatului Walt Disney. Ce te doare, l-am întrebat eu inutil, dîndu-mi seama că ținîndu-se de falcă, nu putea să-l doară o bătătură … „Înebunesc“, zise el, continuînd să-și mîngîie falca „nu mai pot, e cariată și-mi face zile fripte… N-am timp să mă duc să mi-o scoată, așa că astă seară intru direct în spectacol … Am noroc că joc într-o dramă, ceea ce e simplu, orice lacrimă de durere va convinge publicul de interpretarea magistrală și trăirea mea sufletească …“
l-am strîns mîna care era liberă și ne-am despărțit… Privind după el mi-am adus aminte de înțeleapta zicală a unui om mare, al cărui nume îmi scapă : „uneori, și-o nenorocită de ceapă te face să plîngi“…
Mi-am lăsat privirea să umble după el și-am început să cuget… El, cu drama se descurcă, plînge oftează, geme și… merge… Dar ce mă fac eu care sunt comic, cum mă descurc ? Dacă am dureri de măsele, șale, stomac, cap, ficat și alte accesorii umane, mă iartă publicul, pot să gem, să oftez, să plîng ?! Nu. Publicul te plătește ca să rîdă, indiferent că te dor al naibii toate cele de mai sus … În dramă e cu totul altceva, convingi mai ușor… mai ales dacă ai și o durere autentică…
Ei bine, uneori mă doare și pe mine, că „om sunt”… Dar nimeni nu bagă de seamă…
Ce vreți ? Așa sunt eu : „păcălesc publicul!“

PUIU CĂLINESCU

Pregătirile pentru Centenarul Radu Beligan au intrat în linie dreaptă!

Pentru că în curînd vom avea prilejul să îl omagiem pe maestrul Radu Beligan la Centenar împreună cu Asociația „Radu Beligan“ pregătim o expoziție în care vom prezenta fotografii, cronici și documente unicat păstrate în arhiva Vladimir Anton.
La loc de cinste va sta Arborele genealogic al familiei Beligan, întocmit chiar de marele actor.

 

INEDIT EUGEN IONESCU: „M-am scîrbit de literatură, de gălăgie, de ceea ce se numeşte «faim㻓

Restituim, mai jos, două epistole inedite semnate de Eugen Ionescu și trimise vechiului său prieten, avocatul și memorialistul Arșavir Acterian. Originalele se păstrează astăzi în arhiva Vladimir Anton.

1

 

Dragă Arşavir

 

Sunt la Duseldorf, pe încă vreo 15 zile, unde pun în scenă la Schauspielhaus o piesă a mea. Pe urmă reintegrez Parisul. În orice caz, scrisorile îmi sînt trimise de acolo.
Ce să-ţi spun… Oriunde am rătăci nu putem scăpa de destin, de ani etc. Nu mai avem aşa mult de stat sau de rătăcit aici. Eu m-am scîrbit de literatură, de gălăgie, de ceea ce se numeşte „faimă“ în care n-am crezut niciodată şi în care nu cred nici acum.
Norocul meu mare este Rodica. Suntem doi dar altminteri ce se petrece în lume mă acablează.
Fac „literatură şi teatru“ fiindcă asta a devenit meseria mea mon gagne-pain. Din cînd în cînd cîte o scrisoare a unui prieten, a ta, este ca un surîs al cerului.
Tu ai fost marea mea problemă, erai cel mai bun prieten al meu. M-a durut pe vremuri despărţirea noastră. Cred că pe nici un altul nu l-am iubit, urît, şi iar iubit ca pe tine.
Am să-ţi mai scriu. Dar să ştii că eşti prezent şi tu şi Barbu şi doi sau trei alţii, din vii şi din morţi.
Te îmbrăţişez şi poate că va fi bine în eternitate şi că vom fi tineri.
Sărută-l pe Barbu – ce bucurie că l-am văzut!
Poate că ne vom vedea, sper să vin în vizită la Bucureşti.
Sunt cam prins. Şi am avut o depresiune din care m-au scos doctorii şi Rodica mai ales.
Vreau să-ţi spun ceva: dacă vrei, telefonează sorii mele, Marilena Apostoliu, şi vezi-o. Telefonul ei este 370 182, locuieşte în 168 Bulevardul 1 Mai, blocul unu, scara D. Are un reumatism deformant.
Te sărutăm tare, Rodica şi eu.
Al tău pe veşnicie,

Eugen Ionescu

 

2

 

Domnul Eugen Ionescu
B-dul Montparnasse nr. 96

75014 Paris

 

Paris, 11 februarie 1977

 

Dragă Arşavir,

În tot cursul unor ani lungi, lungi, m-am gîndit la tine. Îmi doream foarte des, pe vremea cînd eram certaţi, să te reîntîlnesc şi să ne împăcăm. Prietenia ta mi-a lipsit mult. Aşa cum îmi scriai într-una dintre scrisori, eram într-adevăr cumplit şi neomeneşte de singur în anii dinainte de 1940. Acum ştiu că eşti acolo şi că ne gîndim unul la celălalt. Ani şi ani de zile am vorbit despre dificultăţile materiale prin care am trecut din ’47 pînă în ’55 şi o să mai vorbim despre ele cînd ne vom revedea.
Eu unul cred că pentru boala ta de inimă ai putea veni aici, sînt cîţiva medici cardiologi foarte buni şi, cu toate că nu cred că este cazul, cîteva clinici excelente în care ai putea face un scurt sejur.
Te invit eu. Rodica şi Marie-France se alătură acestei invitaţii. Nu ai nimic dificil de făcut, atîta doar: să-ţi obţii paşaportul, să mergi la aeroport şi să te sui în avionul care te aduce la Paris în trei ceasuri. Noi vom veni să te luăm şi ne vom ocupa de tine ca de copilul nostru. Pentru că de-acuma sîntem nişte copii bătrîni de tot.
Spune-mi că da în cel mai scurt timp posibil, telegrafiază-mi sau telefonează-mi dacă vrei şi-ţi voi trimite un certificat de cazare.
Cu dragoste multă şi cu nădejdea să te văd curînd.

Eugen

Îmbrăţişări lui Barbu Brezianu şi lui Nicu Steinhardt

 

EXCLUSIV: Scrisoarea dr. Dumitru Bagdasar către Tudor Arghezi – „Cum am ajuns prozaic și indiferent!“

În arhiva Vladimir Anton se păstrează originalul unei scrisori inedite expediată de renumitul neurochirurg Dumitru Bagdasar ca răspuns adresat unui virulent articol semnat de Tudor Arghezi. Deși epistola nu este datată ea este scrisă, cel mai probabil, în 1942, la trei ani distanță de la evenimentele ce aveau să ducă la ruptura unei vechi prietenii.
Ce se întîmplase de fapt? În 1939 o sciatică teribil de dureroasă, ce nu dispărea cu niciun tratament, l-a pus pe Arghezi la pat. Slăbise îngrozitor, nu se mai putea hrăni și toți prietenii săi erau așteptau sfîrșitul marelui scriitor. Vestea despre boala lui Arghezi a străbătut atunci întreaga țară și, în ciuda faptului că l-au examinat toate somitățile medicale – de la N. Gh. Lupu, N. Hortolomei, N. Ionescu-Sisești, Dimitrie Bagdasar, C. I. Parhon, Th. Burghele și pînă la tînărul George Emil Palade – medicii au pus suferința bolnavului pe un factor compresiv pe nervul sciatic, ferindu-se însă de a numi clar cauza.

Doar Dimitrie Bagdasar, creatorul neurochirurgiei românești, a dat verdictul dur „cancer“, ceea ce l-a înrăit teribil pe Arghezi care, deși Bagdasar l-a îngrijit cu o fidelitate și o dragoste unică, nu l-a iertat nici la moarte, nici după moarte.

Domnule Arghezi,

Intenționam de mult să vă scriu aceste rînduri!
Dintr-un sentiment ușor de înțeles m-am abținut și-am lăsat ca timpul să facă ceea ce scrisul meu n-ar fi reușit. Speram că pînă la urmă veți aprecia, dacă nu mai obiectiv, cel puțin mai omenește modul cum am înțeles să mă port în timpul suferinței Dumneavoastră.
Necrologul publicat în „Curentul“ de sîmbătă m-a făcut să retrăiesc clipele de amărăciune de acum trei ani cînd un prieten m-a informat că dl. Arghezi e nemulțumit de mine.
M-a îndurerat cu deosebire o frază în care năvălește indignarea dumneavoastră de acum trei ani, de data aceasta într-o formă publică.
Nu aș lua, Domnule Arghezi, apărarea științei, fiindcă știința se apără singură prin binele imens pe care-l revarsă asupra lumii sănătoase ori sufrinde în fiece clipă. Mai mult decît arta, care se adresează unei sfere restrînse, știința risipește în generozitate binefacerile ei în massele largi și neevoluate ale colectivităților și nu le-ar refuza nici vecinului dumneavoastră, certat cu sintaxa și incapabil de a înțelege o poezie de Tudor Arghezi. Știința, prin însăși natura ei, e mai umană și mai binefăcătoare și de aceea cred că nici n-o să vă răspundă la acuzațiile atît de categorice și nedrepte pe care i le aduceți.
Vă răspundem noi, făpturi omenești imperfecte și supuse greșelii.
Am exercitat și eu, Domnule Arghezi, o parte din „suveranitatea științei lîngă patul bolnavilor care m-au chemat în ajutor“ și le-am adus, alături de modestele lumini ale unei învățături cîștigate cu multă trudă și o înțelegere omenească care mi-a permis să rămîn mai departe printre suferinzi chiar cînd aceștia mi-au răspuns cu ingratitudine. Am stat zile și nopți lîngă ei și n-am pregetat să-mi tulbur liniștea iar uneori și sănătatea pentru a smulge cîteva vieți omenești din labele gorilei sadice și lăboase din cimitire, cum o numești Dumneata.
N-am reușit întotdeauna pentru că, spre deosebire de artiști, noi nu putem niciodată să ne alegem subiectele; temele noastre ne sunt totdeauna impuse, adeseori sunt pline de mister, iar uneori de-a dreptul insolubile.
Cînd mi s-a părut că puterea mea de discernămînt nu e suficientă am apelat și la experiența altora, uneori cu succes, alteori fără niciun rezultat.
Cu același gînd am intrat și în casa Dumneavoastră și am venit zi de zi, luni de-a rîndul, încercînd să vă ușurez suferința. În vara aceea n-am avut odihnă. V-am stat la dispoziție în orice moment cu personalul din serviciu, cu telefonul în timpul nopții, cu consulturi gratuite pe care le propuneam eu cu speranța că vom găsi în cele din urmă un leac pentru suferința Dumneavoastră.
Nu m-am îndepărtat de Dumneavoastră nici chiar cînd alți colegi își răreau vizitele, cum se obișnuiește în cazuri grave. Nu v-am părăsit decît tîrziu de tot, cînd v-ați ameliorat și cînd v-ați întors fața dinspre mine. Era o zi frumoasă de toamnă și venisem cu inima onestă să te văd. Privirea Dumitale însă m-a înghețat. Revăd scena aceea de o cruzime fără margini.
Am făcut, firește, Domnule Arghezi, diferite ipoteze cu privire la natura bolii Dumneavoastră, căci acestea erau necesare pentru a institui un tratament științific. Cei care au respect pentru meseria lor nu pot face unul și același tratament pentru toate boalele scoțînd o  seringă din buzunar și injectînd în carnea tuturor bolnavilor aceeași soluție miraculoasă.
presupunerile noastre însă nu au fost împărtășite familiei pentru că o ipoteză nu e o certitudine și, nefiind o certitudine, speranța noastră continua să trăiască.
Aveam un mijloc de a face să înceteze suferința și acest mijloc consta în secțiunea nervului; din respect pentru viața Dumneavoastră m-am abținut să fac această operație riscantă: erați prea slăbit pentru ca s-o puteți suporta!
Doamna Arghezi, cu care am avut deseori discuții relativ la această operație, știe care erau temerile mele și cu cîtă grijă căutam să evit orice risc.
Am instituit un tratament cu raze X care, în marea majoritate a cazurilor similare, ne-a dat rezultate bune. Cînd am văzut că nu vă ajută am făcut cele două injecții cu alcool în șira spinării. Mi-aduc aminte că după prima injecție mi-ați spus că durerea s-a atenuat. La insistența mea ați adăugat că a scăzut cu un procent numeric apreciabil și mi-ați cerut să vă fac o nouă injecție. Am făcut-o cu emoție căci și acestea erau riscante.
A urmat o nouă ameliorare care v-a permis să dormiți și să vă alimentați puțin. Ulterior ameliorarea a continuat și, după cît sunt informat, Dumneavoastră o atribuiți exclusiv injecțiilor care vi s-au făcut de altcineva.
N-aș crede că tratamentul cu raze X, injecțiile cu alcool și tendința spontană a boalei spre un sfîrșit fericit au fost cu totul străine de vindecarea Dumneavoastră.
Succesiunea de fapte nu înseamnă totdeauna și raporturi cauzale iar personal nu cred în minuni și droguri miraculoase.
În cursul unei practici de douăzeci de ani, grea și întinsă, nu am văzut cu ochii mei nicio minune verificată. Am întîlnit însă destui oameni asumîndu-și merite care se datorau de fapt unor coincidențe fericite, ușor de exploatat în fața unui public puțin inițiat.
Dar aceasta e o altă latură a problemei, a cărei discuție nu o vizează scrisoarea mea de azi după cum nici nu intenționează să in fluențeze ideile Dumneavoastră despre valoarea științei în genere și despre cei ce o reprezintă în special.
Voiam să vă spun numai atît: s-ar putea să greșiți și Dumneavoastră cînd interpretați un fapt cum greșim și noi uneori, cînd chiar suntem foarte circumspecți. Nimeni nu este fără greșeală.
Un lucru rămîne însă în afară de orice discuții: deși sunt un om cu o singură meserie, cum vă place Dumneavoastră să cereți tuturor muritorilor, n-am intrat în casa Dumneavoastră mînat de meserie ci de un gînd de care am crezut că veți ține seamă. M-am înșelat amar!
Nu iertați pe un om care vi se pare că a greșit, deși știți bine că a avut cele mai bune intenții; și, ceea ce-i mai trist, neînchipuit de trist este că nu-l iertați nici cînd această greșeală nu v-a adus vreun prejudiciu!
La ce bun atunci toată risipa de cerneală cînd ea lovește fără îndurare în oameni nevinovați numai pentru a satisface o impulsie sadică?
Scuză-mă, domnule Arghezi, dar n-am vrut să merg atît de departe.
Nu implor clemența Dumitale.
Continuă să lovești! Nu scăpa nicio ocazie potrivită, fie în cercul prietenilor, fie cînd te manifești public.
Am o singură consolare: că nu ești un arhanghel cu spadă sau un voievod autocrat.
Mărturisesc că, de cînd am început să devin mai prozaic, mă tem mai mult de vîrfurile ascuțite și de capriciile unui stăpîn decît dehîrtia înegrită cu cerneală. (Istoria spune că demnitarii tirani obișnuiau să taie capul medicului cînd li se părea că acesta a făcut o greșeală).
Ești poate curios, Domnule Arghezi, să știi de cînd am devenit mai prozaic? Îți spun: numai de duminica trecută.
Mă plîngeam unui vecin al meu – că am și eu vecini mai hîtri ca ai Dumitale – de cele ce ai scris „la jurnal“.
Tocmai cînd credeam că l-am mișcat mai mult el își încruntă fruntea plictisit și probabil sub influența unei lecturi din proza Dumitale, mă întrerupe brusc: „Ia mai dă-l în pizda măsii și nu te mai ocupa de lăturile cu care se hrănesc porcii!“
Așa am ajuns prozaic și indiferent.

Dr. D. Bagdasar

 

 

Older posts