Pseudologia Fantastica

by Fabian Anton

Category: Spiritualitate

Maica Bededicta (Acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga) – Avva Glicherie cel de peste mări

O figură aparte o făcea în acele vremuri ieromonahul Glicherie, un Părinte cu mare viață duhovnicească. Noi îi spuneam Avva Glicherie cel de peste mări. Am avut ocazia să-l cunosc în primăvara lui 1958, cu cîteva luni înainte de a pleca la Domnul, cînd a venit pentru ultima dată în țară.

Avva Glicherie

Era moldovean de prin Bacău, crescut într-o familie cu un trecut ceva mai dificil, cu un tată ofițer de armată, dur și intransigent, căsătorit de trei ori. Sătul de viața avută în familie, cu o mamă vitregă ce nu-l înțelegea și cu un tată mult prea drastic, a plecat de acasă și a bătut la poarta mănăstirii Neamț.  Pe vremea aceea, în 1905, stareț la Neamț era vestitul Narcis Crețulescu, care l-a primit cu brațele deschise pe Glicherie, în scurt timp numindu-l chiar econom al mănăstirii și ceva mai tîrziu, în iarna lui 1913, Prea Sfințitul Antim l-a hirotonit preot.

De atunci avea să se schimbe viața Părintelui Glicherie. În plin război, prin 1914-1915, la porțile Neamțului a cerut adăpost un localnic ce abia sosise de peste mări și țări, tocmai din Canada. Căuta refugiu, adăpost în timp de război. I s-a dat adăpost tocmai în chilia Părintelui Glicherie și așa s-au împrietenit.

După ce a trecut războiul omul s-a întors în Canada și i-a trimis Părintelui o cartă anunțîndu-l că parohia românească de acolo are nevoie de un preot. Vine? Părintele Glicherie era pe atunci duhovnic la Rădeni, devenise faimos, toți credincioșii îl iubeau. Veneau la el la spovedit și maici de aici, de la Văratec, și de la Agapia, venea lume din toată zona asta.

Vreo șase-șapte ani a stat părintele la Rădeni și mult au mai tras de ei canadienii să-l aducă la ei acasă. Într-un final, prin 1921, Înaltul a acceptat cererea și i-a dat binecuvîntare să plece. Un an și jumătate a stat Glicherie acolo ca preot, dar nu i-a plăcut deloc și a cerut să vină înapoi în țară. Și s-a întors, Înaltul l-a primit înapoi, însă atîtea epistole primea de la credincioșii pe care-i păstorise peste ocean încît după un timp și-a schimbat părerea și a revenit în Canada.

A fost preot și în Regina, și în Windsor, și în Cincinnati… Dar unde nu a slujit. Oriunde era nevoie de un preot, avva Glicherie era primul care se oferea voluntar.

S-a stins prin 1958, uitat de moldovenii lui, iubit de emigranții care au găsit un loc mai primitor peste ocean.

Din volumul Maica Benedicta (Acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga)
„Oameni și întîmplări din trecutul mănăstirii
Văratec – convorbiri cu Fabian Anton“
în curs de apariție la editura „Vremea“  

Arhim. Arsenie Papacioc: „Să nu vă temeţi de nimic, dacă-l iubiţi pe Stăpânul a toate, Domnul Hristos!“

Scrisoarea de mai jos a fost adresată de Părintele Arsenie Papacioc maicii Agafia Roșca, cea care l-a adăpostit timp de un an de zile într-o chilie a mănăstirii Văratec pentru a-l salva astfel de arestare. Textul face parte din volumul de convorbiri duhovnicești „Chipuri de lumină la mănăstirea Văratec“ semnat de maica Benedicta (acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga) și apărut la editura „Vremea“.

 

Scumpă şi mult dorită Măicuţă Mare, Agafia

Dragostea Bunului Dumnezeu nu m-a părăsit deloc, aşa a simţit inima mea. Aici nu sunt fără lucrare în obşte şi zic că este prilej să constat ajutorul nesfârşit al dragostei lui Dumnezeu.

Vă trimit cu deosebită dragoste bucurie şi să fiţi cu adevărat prilej de mare şi adâncă bucurie că una după alta – urmărindu-vă viaţa – v-a dat prilejuri să vedeţi dragostea şi minunile lui Dumnezeu.

Măicuţă Agafia şi prea scumpă Ţaţă Evghenia. Vă am în dragoste mare că evlavia şi preţuirea mă îndeamnă să vă spun, şi una şi alta mă îndeamnă zic să vă păstrez cinstea şi prezenţa în toată viaţa mea. Fac parte din casă şi nu lipsesc de la necazuri şi vreau să ne bucurăm împreună de Casa Domnului Dumnezeului nostru.

Aud că nu sunteţi prea sănătoasă şi aceasta mi-a dat întristare omenească, dar ştiu că preţuiţi necazurile şi le înţelegeţi duhovniceşte. Mă conving mereu că acestea sunt arătarea dragostei Bunului Dumnezeu pentru unii din noi. Vă pomenesc neîntrerupt şi vă păstrez în taină încrederea şi nădejdea.

Veseliţi-vă Măicuţă şi nu cedaţi din nerăutatea cu care v-a împodobit Dumnezeu sufletul. Aceasta este puterea cea mai trainică spre împărăţia Dragostei, dragoste care te face să vezi că dincolo de păcat, de durere şi de moarte, există virtute, fericire şi nemurire. Şi iarăşi Măicuţă, dragostea satisface şi împlineşte nevoia de a trăi viaţa în plinătate, adică în sfinţenie.

Să nu vă despărţiţi de marea nădejde ce ştiu că o aveţi. V-a încercat Bunul Dumnezeu şi v-a dat la vreme gusturi bune şi apoi se iveşte un început de bătrâneţe înduhovnicit cu care să vă încununaţi făgăduinţele din inimă, şi casa, şi mănăstirea, şi cinul.

Măicuţă Mare Agafia, în limbajul nostru nu cunoaştem bătrâneţe şi nici întristare. Îngerii nu obosesc în veac şi nici nu sunt întrecuţi în vitejie. Să aveţi pace adâncă şi nu vă clintiţi pe frumuseţea Golgotei noastre.

Surioara Ileana e gata să vă bată la uşa vieţii, cu gând cu totul curat, să vă măriţi bucuriile şi dragostile. Eu am o mare bucurie şi cred că va găsi prilej deosebit să-şi împlinească gândul ei de foc. Daţi-i prima blagoslovenie în lucrarea cea mare a Bunului Dumnezeu.

Să rămânem cu toţi veselindu-ne că pentru inima mea se aprinde un foc mare şi inima mea este inima voastră. Să nu vă temeţi de nimic, dacă-l iubiţi pe Stăpânul a toate, Domnul Hristos. Păstraţi-vă în el şi fiţi fiice ale binelui. „Numai binele poate pune voinţa în mişcare.“

Vă trimit, Măicuţă Agafia, îndemn spre virtutea răbdării şi a sfintei iubiri şi să vă fie viaţa o rugăciune şi să vă fie timpul la mare preţuire şi toate să vă fie pentru Dumnezeu.

Lucraţi mai puţin şi odihniţi-vă mai mult. Ţineţi cont de ajutorul odihnei că poate veţi fi de o mare folosinţă în curând.

Să rămâneţi plină de dragoste şi şi veselită cu adevărat, să fiţi blagoslovenia casei şi iubirea şi bucuria tuturor.

Îmi amintesc cu respect de cum aţi început zborul nesfârşit şi îngeresc şi rămâneţi neuitată în inima mea pentru frumuseţile deosebite şi tainice pe care le ştiu, respectând copilul cel nevinovat pe care încercaţi să-l desăvârşiţi cu darul Bunului Dumnezeu, Ţaţă Evghenia.

Dragostea lui Dumnezeu să vă încălzească inima şi casa.

Părintele Adrian Făgețeanu: „Biserica Ortodoxă Română trebuie să se autodesființeze!“ (3)

Fabian Anton în dialog cu Părintele Adrian Făgețeanu

Acest interviu inedit a fost realizat în urmă cu 15 ani la mănăstirea Antim. La numai trei zile după această convorbire Părintele Adrian Făgețeanu, pe atunci în vîrstă de 91 de ani, a fost dat afară din mănăstirea Antim și trimis la schitul Locurele unde s-a nevoit ca sihastru timp de 8 ani. Convorbirea integrală poate fi citită volumul „Ne vorbește Părintele Adrian Făgețeanu“ publicat de editura „Vladimir“.

 

– Și vă mai spun ceva: Noi, toată biserica creștină, avem o rugăciune în care spunem așa: „Ferește-ne, Doamne, de ciumă, de foamete cumplită, de cutremur, de potop, de sabie, de venirea asupra noastră a altor neamuri și, cel mai greu dintre toate, războiul cel dintre noi!“
Acum, deși poate o să rîdeți de mine, vă voi spune că asta se apropie.
– Se apropie? Nu deja suntem în el?
– Suntem în el dar încă nu-l simțim, nu-l zărim. Spunea un poet că realizezi cît de cumplit e un război abia atunci cînd nici măcar nu mai apuci să îți dai seama cînd mori. Așa și acum, lumea aude, vede, dar nu realizează ce se întîmplă cu ea.
– Și ce este de făcut?
– Nu există decît o soluție: cei care sunt disparați, să se unească, să se îndemne unul pe altul la o întărire. Într-un astfel de caz Mîntuitorul i-a spus lui Petru, care se lepădase de atîtea ori: „Întărește pe frații tăi cînd va veni o așa vreme!“ Cînd Mîntuitorul a fost prins însă toți l-au părăsit fiindcă frații nu au fost întăriți. Știi ce spune Antihristul: „Tu, Hristoase, nu ai reușit să faci o turmă și un păstor. Eu am reușit!“
Astăzi a fost la mine o studentă foarte pregătită, cu o foarte bună cultură generală, o studentă care mi-a povestit cu foarte mare entuziasm că a fost la o conferință ecumenică, în Franța parcă, și că cea mai mare bucurie a ei a fost cînd a văzut că au intrat în altar, să se împărtășească din potir, nu numai clericii ci și toți mirenii, și femeile, indiferent de confesiune. S-au împărtășit din Sfîntul Potir și luteranii, și catolicii, și toți cei prezenți.
– Am mai auzit asta…
– Știu. Dar ea vorbea despre asta cu un așa entuziasm… Și i-am explicat: „Te bucuri de bucuria lui Antihrist!“ Pentru că Antihristul spune așa: „Tu, Hristoase, nu ai reușit să faci o turmă și un păstor. Eu reușesc! Tu, Hristoase, spui că ești dragoste iar la Judecata de Apoi grăiești: Veniți binecuvîntații Părintelui meu și plecați blestemaților! Dar Dumnezeu spune prin coarnele mele și prin gura lui Origen că toți vom fi mîntuiți, chiar și diavolul. Așa că vezi că eu am mai mare dragoste decît Tine?“
– Și atunci cum trebuie înțeles mesajul acesta de unire al bisericilor adus de Papa Ioan Paul al II-lea cînd a venit în România? Credeți în așa ceva? Credeți în ecumenism?
– Vă spun sincer că toate acestea sigur se vor întîmpla, sigur vor fi, dar vor fi împotriva lui Hristos.
– Deci nu ne va ajuta pe noi cu nimic…
– Nu numai că nu ne ajută dar vor fi chiar împotriva noastră.
– Dar Biserica noastră nu vede asta?
– Păi cum să nu vadă dacă tocmai ei o fac? Conferințele ecumenice la care participă toți capii bisericii știi ce spun? Spun că Sinoadele nu au avut dragoste adevărată atunci cînd au condamnat pe unii și pe alții și abia acum, ecumeniștii, au dragoste adevărată. Sfinții Părinți spun că în vremurile de pe urmă va slăbi dragostea adevărată iar ecumeniștii spun că nu-i așa, abia acum, prin ei, începe dragostea adevărată.
– Și nu se găsește nimeni în Biserica Ortodoxă Română să arate aceste lucruri, să dea cu pumnul în masă?
– Pînă acum nu cunosc pe nimeni. A încercat doar un episcop, Galaction, să spună că ține la Sfinții Părinți și la Sinoade și au sărit imediat Mitropolitul Moldovei și alții întrebîndu-l cum de are tupeul să susțină ceva împotriva poziției oficiale a B.O.R.
– Și atunci ce mai rămâne din noi?
– V-am spus ce rămîne!
– Ce rămîne? Am căzut din nou în mîna lui Iliescu, a neo-comuniștilor și a ecumeniștilor…
– Exact. Ce se va întîmpla de acum înainte? Vă spun eu: Păstorii noștii vor ajunge să denunțe pe mitropoliții, episcopii și monahii ce au altă părere și îi vor da pe mîna nelegiuiților.
– E vremea deci să ne retragem?
– Pe cînd eram tînăr am citit o carte scrisă de un maior, atașat militar în Japonia. Cartea asta se numea „Comoara samurailor“. Samuraii erau cei mai mari naționaliști japonezi iar după credința lor eroii sunt sfinți. La ei eroul patriei este considerat sfînt. În cartea asta se povestește cum samuraii au văzut că există guvernanți japonezi ce aveau interese să susțină alte țări, precum America de pildă, să susțină țări care sunt atît de puternice încît pot distruge imediat Japonia dacă nu se supune lor. Guvernanții ăștia doreau să distrugă samuraii iar aceștia, aflînd de acest plan, au convocat o adunare generală pe țară în care toți comandații lor s-au retras. Astfel s-au autodesființat și, abia de atunci, a început organizarea lor în taină, prin care au biruit.
Nu uitați faptul că, acum mii de ani, creștinii s-au adunat în catacombe, în locuri ascunse. Așa a și fost înființată toaca, de cînd băteau din poartă în poartă la creștini ca să-i anunțe că, dimineață, sau la noapte, își vor schimba locul de adunare, ca să nu-i prindă dușmanii creștinismului.
– Asta ar fi deci soluția?
– Da, eu cred că asta trebuie.
Uite, eu îs de la țară și, cînd eram mic, de multe ori mama mă punea să aleg smîntîna pînă se face unt. Punea smîntîna într-o buturugă de lemn scobită iar eu trebuia să o amestec acolo pînă se făcea unt. Și în glumă mama-mi spunea: „Dacă durează mult și te plictisești să spui așa: Pîn’ ce moșul strada trece untul meu mi se alege!“ Și atunci eu băteam acolo pînă se făcea unt fiindcă, poate știți, moleculele de grăsime, dacă le bați mult, se adună.
Așa că numai în asemenea frămîntări ne putem uni. Niciodată n-am fi ajuns noi la Filocalie dacă toți Părinții Bisericii ar fi fost de aceeași părere.
Ucenicii Mîntuitorului erau la început 12, apoi 70, apoi au umplut lumea. Cu toate acestea niciunul dintre ei nu a fost numit de Hristos ca un prigonitor al creștinismului. Știți de ce?
– Nu știu.
– Fiindcă marele învățător de lege Gamaliil spunea: Acest ucenic al meu ne va întrece pe toți învățătorii de legi. Cînd eu îi vorbesc de Isaia, Ieremia și ceilalți El vine cu ceva care pare contrar. Însă nu este deloc contrar ci completează. Așadar numai dintr-o multitudine de păreri se poate alege completul.

Părintele Adrian Făgețeanu: „La ora asta Biserica Ortodoxă Română nu are niciun Păstor!“ (2)

Fabian Anton în dialog cu Părintele Adrian Făgețeanu

Acest interviu inedit a fost realizat în urmă cu 15 ani la mănăstirea Antim. La numai trei zile după această convorbire Părintele Adrian Făgețeanu, pe atunci în vîrstă de 91 de ani, a fost dat afară din mănăstirea Antim și trimis la schitul Locurele unde s-a nevoit ca sihastru timp de 8 ani. Această convorbire face parte din volumul „Ne vorbește Părintele Adrian Făgețeanu“ publicat de editura „Vladimir“.

– Și, întîlnindu-se Tit Simedrea cu Sandu Tudor, i-a propus acestuia să înceapă aici, în București, la mănăstirea înființată de Antim Ivireanu, o serie de conferințe și un grup ortodox. Trebuie să știți că Sandu Tudor, atunci cînd vorbea, vorbea extrem de categoric, de pretențios. Era un om aspru cu el însuși și un om foarte aspru și cu noi, cei din „Rugul Aprins“. Și acum vă voi spune ceva care n-o să placă nici frăției tale, nici celor ce vor citi cartea aceasta: Sandu Tudor nu era un om iubit!
– Știu asta. Se vede asta și din jurnalele lui Petre Pandrea…
– Asta trebuie să se știe: Sandu Tudor nu era iubit nici măcar de cei mai buni din mănăstirea Antim. Pot spun chiar mai mult, nu-l iubea nici măcar Părintele stareț.
– Vă referiți la actualul părinte stareț, la Părintele Sofian?

Alexandru “Codin” Mironescu și Sandu Tudor

– Tu ai zis-o! Dar, vă spun sincer, dacă nu ar fi fost Sandu Tudor totul ar fi fost așa ca un vifor, ca un vînt…
– Însă, știți probabil, sunt și unii care afirmă că el i-a băgat pe toți cei din „Rugul Aprins“ în închisoare… Este și opinia asta că, din cauza lui Sandu Tudor, ați intrat cuvioșia voastră în închisoare.
– Nu! Nu este adevărat! Noi am intrat în închisoare din cauza unui articol semnat de Andrei Scrima. Andrei Scrima, fugind din țară, s-a lăudat într-un articol ce mare personalitate era el în „Rugul Aprins“. Andrei Scrima ne-a băgat în pușcărie…
– A scris și o carte despre „Rugul Aprins“…
– Da, o știu. O carte apreciată doar de marii noștri literați și filosofi…
– Mulți spun că-i o carte cam confuză…
– Este. V-am spus doar de cine o poate aprecia… Nu-i o carte apreciată de cei care au suferit ci de Țuțea, de marii noștri gînditori… Fiindcă, v-am mai spus, există genii pozitive și genii pustii. Uite, de exemplu Nichifor Crainic. A fost un geniu dar nu unul pozitiv.
– Dar Nae Ionescu?
– Nae Ionescu a fost cu totul altceva… Dar să revenim la Sandu Tudor.
Odată mi-am permis chiar să fac o glumă cam usturătoare. I-am spus așa: „Schivnicii de demult n-aveau voie să vorbească mai mult de șapte cuvinte pe zi. Mulți dintre ei n-au vorbit decît două cuvinte pe zi. Alții vorbeau chiar numai un cuvînt cum alții nu vorbeau deloc. Și astfel s-a adunat un tezaur de cuvinte nespuse pe care acum le debitează Sandu!“ Au rîs toți dar el nu s-a supărat pe mine…
Asta fiindcă vorbea mult și foarte, foarte categoric.
Așadar tot ce s-a scris despre el în plus de ce v-am spus eu acum nu este adevărat. Are ucenici care spun că plutea în aer sau fel de fel de alte lucruri. Toate sunt născociri negative la adresa lui. Nu sunt adevărate.
Era un om integru…
– Petre Pandrea spune că juca teatru…
– Nu.
– Spune că se prefăcea…
– Nu-i adevărat!
– Că-i plăcea să vină în București îmbrăcat sărăcăcios pentru a atrage astfel toate privirile asupra lui.
– Asta s-a întîmplat de cîteva ori dar să vă spun cum. Într-o zi a ieșit pe stradă îmbrăcat ca un cerșetor și s-a așezat lîngă un olog care cerea de pomană. Ei, atît a vorbit cu el că acela, după cîteva ore, s-a ridicat, și-a luat cîrjele și i-a spus: „De acum înainte nu o să mai cerșesc! Dumneata ai fost singurul care m-a apreciat ca om. Pînă azi lumea îmi arunca un bănuț și apoi își vedea de ale ei. Nimeni nu mi-a dat prețuire și apreciere așa cum mi-ai dat dumneata! Nimeni nu mi-a arătat că sunt și eu capabil să fiu omul lui Dumnezeu, fiul lui Dumnezeu!“
Sau, uite, o altă întîmplare: Sandu Tudor era un om foarte elegant și un om foarte căutat de cucoane.
– Se spune că a avut patru soții…
– Nu erau legitime. Avea însă foarte multe admiratoare. Cînd el pornea de acasă îi ieșeau toate în cale dar nu una lîngă alta, că erau invidioase. Ei bine, într-o zi a ieșit cu un trandafir în mînă. Îți dai seama, fiecare femeie credea că o să i-l ofere ei. Iar el, tot învîrtind trandafirul ăla între degete, l-a dăruit în cele din urmă unei cerșetoare iar aceasta, îmbujorată la față – scrie asta în biografia lui Sandu Tudor – nu a mai cerșit niciodată de atunci.
Pe de altă parte, revenind acum la „Rugul Aprins“, trebuie să vă spun un singur lucru: din tot acest grup noi, membrii lui, apreciam ca cel mai sincer rugător nu pe Părintele Benedict, nu pe Părintele Sofian, nu pe alții ci pe Vasile Voiculescu. Și asta fiindcă el era cel mai modest dintre noi toți și fiindcă, într-adevăr, tot ce scria era în legătură cu credința.
– Mulți spun că Voiculescu este cel mai mare poet creștin al nostru.
– Așa este. Deși cei ce i-au cercetat teologia i-au găsit anumite influențe din afara creștinismului. Însă trebuie spus că Voiculescu nu era un bun cercetător al dogmelor. Era însă un trăitor. Pentru asta noi l-am apreciat mai mult pe Vasile Voiculescu decît pe toți arhimandriții și intelectualii grupului „Rugul Aprins“. Motorul însă a fost și a rămas Părintele Daniil.
– Știți însă că sunt mulți din „Rugul Aprins“ despre care aproape că nici nu se mai pomenește ceva astăzi. Alexandru Mironescu de pildă…
– Să știți că Alxandru Mironescu a făcut o figură foarte frumoasă atunci. Fiindcă lumea asculta mai mult de un intelectual, de un profesor, de un medic, decît de un cleric. Și astăzi este la fel, lumea e mult mai dispusă să asculte un savant vorbind despre credință decît să asculte un cleric. Fiindcă intelectualii, într-adevăr, vorbesc dezinteresați.
– Părinte, vă întreb atunci, în zilele noastre ar mai fi posibilă o mișcare precum „Rugul Aprins“?
– Nu.
– De ce? Nu avem cu cine o face?
– Nu avem cu cine! Mîntuitorul a spus așa de clar că nu se mai poate adăuga nimic în plus: „Mi-e milă de popor că nu au Păstor!“ Și nu avem. La ora asta Biserica Ortodoxă nu are niciun Păstor! Niciun Păstor! Mai ales Biserica Ortodoxă Română!
– Este cumplit ce spuneți…
– Este cumplit!

Va urma

Părintele Adrian Făgețeanu: „Tit Simedrea plîngea povestind ce a fost monahismul și ce a ajuns în vremurile noastre!“ (1)

Fabian Anton în dialog cu Părintele Adrian Făgețeanu

 

Acest interviu inedit a fost realizat în urmă cu 15 ani la mănăstirea Antim. La numai trei zile după această convorbire Părintele Adrian Făgețeanu, pe atunci în vîrstă de 91 de ani, a fost dat afară din mănăstirea Antim și trimis la schitul Locurele unde s-a nevoit ca sihastru timp de 8 ani. Această convorbire face parte din volumul „Ne vorbește Părintele Adrian Făgețeanu“ publicat de editura „Vladimir“.

 

Foto: Marius Caraman

– Cuvioase Părinte Adrian, întîi de toate vă mulţumesc că ne-aţi primit şi pentru că aţi acceptat să facem această convorbire, acest volum. Mărturisesc că este pentru prima dată cînd, dorind să fac o convorbire duhovnicească, m-am lovit de un refuz absolut categoric. Am ajuns greu la cuvioşia voastră, am ajuns foarte greu, şi, de nu ar fi fost minunata doamnă Gabriela Defour Voiculescu, fiica marelui poet Vasile Voiculescu, întîlnirea noastră de astăzi nici nu ar fi avut loc.
Aţi acceptat să facem acest volum, în primul rînd, pentru doamna Gabriela Defour…
– Da. Fiindcă mi-a telefonat şi mi-a spus că vreţi să vorbim despre adevărul din jurul mişcării Rugul Aprins. Altfel nu v-aş fi primit. Nu de alta dar doamna Voiculescu mă cunoaşte de cînd eram să nu zic un om şi jumătate dar eram măcar un om. Acum nu mai sunt întreg…
– Acum nici doamna Voiculescu nu mai este aşa… A trecut şi dînsa de 80 de ani…
– Da. Fiindcă omul, cu vîrsta, ajunge la ce spune Psalmul: „Iar de vor fi în putere optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere“. Dar hai să vorbim despre ce te interesează pe dumneata, despre Rugul Aprins.
Dintre toți cei de la „Rugul Aprins“ cel mai convins era așa-numitul „Sandu Tudor“, Părintele Daniil. El a fost motorul. Toți ceilalți eram mai mult antrenați de el, angrenați de el.
– Părinte, dar în zilele noastre puțini tineri mai știu cine a fost Sandu Tudor… Știu și cazuri în care cei ce au auzit de Sandu Tudor îi cunosc mai mult latura laică, tot ce făcea înainte de a se tunde în monahism…
– Într-adevăr, înainte de a se călugări el făcea…
– Lucruri care, se spune, nu erau tocmai demne.
– Nu erau deloc demne. El făcea ce fac acum anumite ziare sau reviste, șantaja pentru ca cel șantajat să-i plătească dacă vrea să tacă. Și lui Sandu Tudor i-a venit atunci o idee genială – dar știi că există genii pozitive și genii pustii. Ei bine, ce s-a gîndit Sandu Tudor: dacă un Damian Stănoiu, cu cîteva cărți frivole și de șantaj cîștigă o avere, eu, care-l întreg pe Pitigrilli la talent din punct de vedere literar și stilistic, nu pot cîștiga mai mult?
Fiindcă, așa cum despre Ionesco francezii spun că scria mai frumos decît ei, așa literații noștri spuneau despre Sandu Tudor că avea un stil minunat.
Și o să vă dau un exemplu pe care-l știu personal: cu mulți ani în urmă am stat cîteva zile la mitropolitul Olteniei, Firmilian , un mare om de cultură. Ei bine, Firmilian l-a chemat atunci pe Sandu Tudor să-i stilizeze cărțile de cult și de rugăciune pe care acesta le scria.
Așa că Sandu Tudor s-a gîndit: dacă Damian Stănoiu a scris „Alegeri de stareță“, o carte inferioară ca stil și concepție dar care s-a vîndut enorm fiindcă toată lumea se înghesuia să cumpere ceva care batjocorește monahismul, el, care are mult mai mult talent, ar putea să cîștige enorm, nu așa cum cîștiga cu revista „Credința“, care tot o revistă de șantaj era. Fiindcă pînă atunci Sandu Tudor scria despre credință dar fără să creadă.
Sfinții Apostoli, în primul capitol din Canoanele Sfinților Apostoli, publicat în „Aghiasmatar“ l-ar fi descris pe Sandu Tudor așa: „ca unul ce şi bate joc de crucea şi moartea Domnului, nefăcând deosebire între preoţi şi popii mincinoşi.“
Deci el s-a gîndit că ar putea să cîștige mai mult decît oricare alt scriitor și și-a lăsat barbă, s-a îmbrăcat puțin mai sărăcăcios și a plecat la Sfîntul Munte Athos ca un fel de mic, modest pelerin. Ajuns acolo s-a gîndit ca întîi să descrie frumusețea naturii – avea ce descrie, fiindcă Grecia are un mare avantaj. Știi care este?
– Nu.
– Faptul că acolo munții ajung pînă în mare. De aceea filosofii greci, Platon, Aristotel și alții, au avut această posibilitate de a îmbina înălțimea cugetului cu adîncimea, de a medita și la cele înalte, și la cele adînci. Pentru asta s-au și făcut atît de repede remarcați. Așa că Sandu Tudor, odată ajuns la Sfîntul Munte Athos și-a propus să descrie întîi natura, munții, pădurile de măslini, marea, cerul, liniștea, retragerea, toate frumusețile Greciei… Și apoi să arunce bomba: uite ce fac călugării de la Athos – spun că nici măcar o pasăre de genul feminin nu zboară pe acolo și atunci ei fac pidosnicie cu bărbații. Ăsta era gîndul lui.
Dar a ajuns la Athos și a observat că monahii ce trăiau modest, în sărăcie, nu se revoltă și s-a mirat. Fiindcă el, mergînd de la o mănăstire la alta, i-a instigat pe frați: „Ce Părinte, asta-i haină? De ce starețul are haină bună și ție nu-ți dă? Asta-i mîncare? Astea-s condiții umane?“
A ajuns și la o mănăstire unde, deși era paralizat, starețul conducea vreo 400 de călugări. Stătea în pat și cînd venea cineva să ia cuvînt de folos se ridica ușor, agățîndu-se cu mîinile de două cearceafuri prinse de niște grinzi de lemn. Așa se ridica pentru a putea sta de vorbă cu cineva. Și Sandu Tudor, stînd de vorbă cu acest stareț, a observat că, din cînd în cînd, în chilie intra cîte un monah să se sfătuiască cu starețul. Și a rămas uimit cum de un om paralizat este atît de bine informat și cum poate să conducă așa o mănăstire de 400 de călugări.
Și a încercat să instige și monahii de acolo împotriva starețului însă a văzut că nu găsește niciunul, nici măcar un singur Iudă. Și atunci s-a lămurit ce înseamnă credința adevărată și s-a convertit.
Vezi, cu ce gînd plecase și cu ce admirație s-a întors în țară?
Ei bine, după ce a revenit în România a întîlnit pe un mare cărturar, Tit Simedrea, care pe atunci era mitropolit al Bucovinei. Un mare cărturar, un fariseu, un om numai cu gînduri bune pentru biserică.
Am fost martor și am văzut cu ochii mei cum plîngea Tit Simedrea vorbind cu cineva care dorea să intre în monahism și povestindu-i despre ce a fost în țara noastră, despre mulțimea de sihaștri la care veneau din alte țări monahi și conducători să ia cuvînt de folos, un sfat pentru vremurile grele. Plîngea amintindu-și de un cleric venit aici, la Antim, tocmai din Rusia, Părintele Ioan Kulîghin, unul din cei mai înduhovniciți Părinți ai Rusiei, cel care spovedise toți vlădicii morți în pușcării.
Am văzut cu ochii mei cum plîngea Tit Simedrea povestind ce a fost monahismul la noi în țară și ce a ajuns în vremurile noastre…

Va urma