– Prea Cuvioase Părinte, întâi de toate vă mulţumim că aţi acceptat să ne primiţi aici, la mănăstirea pe care aţi ridicat-o. Am participat zilele trecute la slujba pe care aţi oficiat-o şi am rămas foarte impresionaţi, atât de modul în care aţi slujit cât şi de mulţimea realizărilor pe care le-aţi obţinut la acest sfânt lăcaş de închinăciune.

Am vorbit apoi cu mulţimea de credincioşi prezenţi prezentă aici şi lumea mi-a mărturisit că, după ce Părintele Cleopa şi Părintele Ioanichie Bălan au plecat dintre noi doar Cuvioşia Voastră şi Părintele Justin Pârvu, de la mănăstirea Petru Vodă, le mai alinaţi sufletele.

Din câte ştiu mănăstirea aceasta a fost ridicată în anul 1833…

– Da, aşa este…

– Cum de aţi reuşit să o aduceţi la nivelul acesta de înflorire? Mai ales că, timp de vreo 30 de ani, mănăstirea aceasta a fost închisă…

– Toate le-a rânduit Bunul Dumnezeu. Venind de la mănăstirea Putna am primit ascultarea să refacem această mănăstire. Asta se întâmpla pe timpul lui Ceauşescu, în 1988. Pe-atunci n-am putut noi face foarte multe în privinţa asta. Mănăstirea fusese desfiinţată prin decretul nr. 401 şi, aşa cum aţi spus, timp de 30 de ani a stat în părăsire.

Fiindcă, iniţial, mănăstirea Sf. Sava a fost mănăstire de maici şi apoi, desfiinţându-se, a fost transformată în biserică de parohie. Însă, cum nu a fost preot paroh, biserica a rămas pustiită şi, timp de 30 de ani, nu s-a mai făcut Sfânta Liturghie aici.

Însă, cu ajutorul şi cu rânduiala lui Dumnezeu, am fost trimis de P.S. Eftimie al Romanului să punem pe picioare şi să reparăm această mănăstire. Dar n-am fi putut face nimic dacă nu se întâmpla să vină acea zi de schimbare a regimului politic din România.

– Cuvioşia voastră aţi ajuns aici prima dată în 1988?

– Da. La 21 august 1988.

– În ce stadiu se afla biserica atunci?

– Era o bisericuţă veche, neîngrijită, văruită pe exterior şi acoperită cu tablă. Iar înăuntru tot văruită era, nu era pictată. Am fost atunci nevoiţi să o modificăm în totalitate şi să o prelungim cu încă 10 metri.

– Vi s-a permis asta în perioada aceea?

– Nu. Abia după revoluţie am reuşit. Din august 1988 şi până la 22 decembrie 1989 am tot bătut pasul pe loc fiindcă autorităţile nu ne-au permis să turnăm nici măcar un trotuar. Însă ne-am nevoit aici şi am reparat cum s-a putut.

Era o cameră veche, lipită cu lut, cu un acoperiş prin care pătrundea ploaia şi acolo am stat la început. Erau condiţii destul de grele şi ne ajuta doar gândul că, odată şi odată, vom putea repara această mănăstire.

– Comuniştii v-au făcut probleme atunci?

– Da. Absolut orice vroiam să facem aflau şi mă trezeam cu ei aici. Veneau şi de la Partid, şi de la miliţie, şi de la primărie… Am vrut să torn un trotuar, au aflat cei de la Partid şi m-au amendat cu 3 000 de lei. Vroiam să fac o troiţă şi fostul viceprimar al comunei Berzunţi s-a opus. A venit la mine şi mi-a zis că, dacă o să fac asta, ea îşi pierde pâinea. Atunci un frate de-aici, de la mănăstire, i-a zis: „Dacă îţi pierzi pâinea îţi dau eu una!“ Sigur că viceprimarul a plecat supărat şi au fost apoi fel de fel de repercursiuni, însă troiţa tot am făcut-o.

Dar ne-a fost foarte greu. Aveam oameni puşi la muncă aici şi, când auzeau că vin cei de la Partid şi cei de la miliţie, fugeau toţi să se ascundă în pădure iar eu trebuia să întâmpin oficialii, mă puneam în faţa lor şi-mi spuneam în gând: „Ies în faţa lor, lupt pe viaţă şi pe moarte, şi nu mă las, fiindcă nu fac ceva pentru mine ci pentru Biserica lui Hristos!“

Iar Dumnezeu se vede că ne-a ascultat rugile fiindcă a venit revoluţia şi-am început să putem repara tot ce era de reparat. Şi de-atunci şi până astăzi am tot muncit, sunt 20 de ani de muncă zi şi noapte, de muncă fizică şi spirituală, pentru a putea ajunge la nivelul pe care-l vedeţi.

– Când aţi oficiat prima slujbă aici?

– Prima slujbă s-a oficiat în 1988. Eu am fost hirotonit într-o marţi, pe 6 decembrie, iar prima slujbă a fost pe 11 decembrie, când am oficiat Sfânta Liturghie. Ţin minte că era biserica plină. Nu mă pregătisem cu nimic înainte, am slujit pur şi simplu, dar toţi credincioşii plângeau de bucurie că Dumnezeu le-a deschis biserica şi au, în sfârşit, un preot.

– Asta v-a dat curaj…

– Desigur. Când am văzut cât de bucuroasă e lumea că poate veni la biserică, că are cine să-i boteze, cine să-i cunune, nu aveam cum să nu prind curaj…

– După revoluţie cum aţi reuşit să adunaţi obştea?

– S-a adunat singură, n-am făcut nimic special pentru asta.

Credincioşii au auzit unii de la alţii şi-au venit să vadă mănăstirea nou înfiinţată. Şi, când au ajuns aici, îmi spuneau: „Părinte, frumos e aici, la matale. Vreau să rămân şi eu, să mă fac călugăr“ sau „Vreau să mă fac şi eu maică!“ Iar eu i-am primit.

Aşa s-a adunat obştea, încetul cu încetul. Noi suntem mănăstire de călugări dar, fiindcă veniseră multe fete ce vroiau să se călugărească, am fost nevoiţi să întemeiem o mănăstire la vreo 100 de kilometri de aici, în satul Pogleţ. Era acolo o bisericuţă de lemn, monument istoric, ridicată de pe vremea lui Cuza Vodă. Acolo, cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Eftimie, am ridicat o nouă mănăstire de maici.

– Dar cum i-aţi ales? Cum v-aţi dat seama că oamenii aceştia sunt potriviţi pentru viaţa monahală? Fiindcă bănuiesc că nu i-aţi acceptat chiar pe toţi cei care au venit…

– Ei au venit la mănăstire cu toată râvna. Erau tineri, doreau să rămână în mănăstire, să poarte haina monahală, să slujească la biserică, să cânte la strană. Însă le-am spus tuturor: „Dacă veniţi aici trebuie să lăsaţi totul în lume. Şi casa, şi masa, şi fratele, şi sora. Trebuie să vă rupeţi de lume ca să veniţi aici, să slujiţi lui Dumnezeu în continuare.“ Toţi au acceptat şi au rămas. Au fost peste 100 de bărbaţi care au fost atunci tunşi în monahism.

Apoi Episcopia Romanului, având nevoie de personal în alte mănăstiri, mi-a solicitat de aici monahi şi aşa au rămas până azi buni monahi, râvnitori, iubind biserica lui Hristos.

Au mai fost însă şi câteva cazuri ce au preferat să se întoarcă în lume, corupţi de cele lumeşti.

– Obşea câţi monahi are acum?

– Deocamdată am rămas aici 20 de vieţuitori şi mai avem şi personal feminin. O am aici, de pildă, pe mama mea. Am adus-o de acasă fiindcă eu am vândut tot şi-am venit la mănăstire. Toată averea părinţilor mei am adus-o la mănăstire iar pe mama am călugărit-o. Acum are 96 de ani. Mai este la noi o bătrână din Iaşi care m-a preţuit. Am stat 10 ani la Iaşi, la Cetăţuia, şi-acolo ne-am cunoscut. Când am plecat m-a rugat să o las să vină şi ea aici. Şi, uite-aşa, am strâns câţiva bătrâni care şi-au lăsat familiile ca să vină la mănăstire şi pe care încercăm să-i ajutăm cu cât se poate. Aşa suntem, ca o familie.

– Părinte, era un risc destul de mare ce aţi încercat Cuvioşia voastră prin ridicarea acestei mănăstiri. Zona aceasta de nord a Moldovei, de la Bacău în sus, spre Neamţ, Iaşi şi Suceava, este înţesată de mănăstiri renumite şi e considerată de mulţi zona în care s-au afirmat cei mai mari duhovnici ai ortodoxiei româneşti: Părintele Cleopa, Părintele Iachint, Părintele Justin… Cu toate acestea aţi reuşit să izbândiţi în asemenea măsură încât mulţi vă consideră „un al doilea Părinte Cleopa“. Aţi cunoscut, din câte ştiu, toate aceste mari nume ale monahismului…

– Da, i-am cunoscut…

– Pe părintele Cleopa l-aţi cunoscut?

– L-am cunoscut.

– Cum vi s-a părut Părintele Cleopa?

– L-am cunoscut personal, nu doar prin cărţi sau din auzite. M-am spovedit la Părintele Cleopa. M-a binecuvântat Părintele Cleopa. Am stat la cuvântul lui. Părintele Cleopa a fost şi este un mare duhovnic ce se naşte o dată la 100 sau 200 de ani.

Eu n-am râvnit niciodată să ajung mare duhovnic. Nici n-am avut gândul acesta. Însă fiecare loc îşi atrage oamenii.

La noi, aici, se ştie că cei ce se duceau la Părintele Cleopa, la mănăstirea Sihăstria, se numesc „Cleopişti“. Toţi cei ce se duc la Părintele Arsenie Papacioc, toţi cei ce-i ascultă cuvântul şi-l iubesc, se numesc „Arsenişti“. Cei ce mergeau la Sâmbăta de Sus, la Părintele Teofil, se numeau „Teofilişti“. Cei ce mergeau la Sfântul Ioan Gură de Aur se numeau „Ioaniteni“. Toţi cei ce mergeau la Sfântul Vasile şi-l preţuiau se numeau „Vasilieni“. Vedeţi aşadar că, astfel, s-a grupat poporul.

Cum în zona aceasta am fost numai eu cu mănăstirea, când am venit, nu ştiu cum de s-a întâmplat dar, de pe toate colinele din jurul mănăstirii coborau oamenii ca atunci când plouă tare. Curgea spre noi lume din toate direcţiile. Ştiu că un frate mi-a spus atunci: „Uită-te Părinte cum coboară lumea, cum vine puhoi spre noi.“

Iar lumea ce zicea?

Fiind însetată de cuvântul lui Dumnezeu a auzit că a venit în zona aceasta un călugăr care spovedeşte după carte. Fiindcă la noi aşa e învăţată lumea. Îmi spune mereu: „Să mă spovedeşti, părinte, după carte!“ Într-adevăr, pe vremea aceea, fiind şi începător, eram mai tot timpul cu cartea în faţă. Mă ghidam întotdeauna după carte şi după ce mai ştiam ca să îi întreb cum se cuvine pe enoriaşi şi să ştiu cum să-i spovedesc.

Spovedeam zi şi noapte. Zi şi noapte. Şi stătea lumea aici zi şi noapte, aşa cum stătea şi la Părintele Cleopa sau cum stă acum la Părintele Iustin. Zi şi noapte, până n-au trecut toţi prin mâna mea, nu m-am oprit din spovedanie.

Fiindcă, în acelaşi timp, doream să cunosc oamenii, să ştiu ce au în ei, vroiam să prind o experienţă în domeniul spovedaniei. Asta mi-a plăcut în viaţă, să pot ajuta pe om. Iar cum cea mai de bază lucrare cu omul este spovedania m-am axat pe ea şi pe Sfânta Împărtăşanie. Fiindcă acestea două, împreună cu Sfânta Liturghie, sunt cele mai de bază lucrări harice de pe pământ. Şi-atunci, spovedind în continuu, zi şi noapte, mi-am atras şi eu credincioşii…

– Şi-au început să devină „Arsenişti“…

– Exact. Au început să devină „Arsenişti“. Putem spune aşa. Fiindcă cei ce vin la mine asta sunt, „Arsenişti“. Însă eu întotdeauna le-am zis: „Mergeţi să vă spovediţi unde vreţi dumneavoastră, unde vă îndeamnă sufletul.“ Pentru că m-am comportat mereu frumos cu toţi preoţii din jur, sunt toţi prietenii mei. Toţi preoţii din Moineşti, din Oneşti, din Bacău, toţi sunt prietenii mei. Nu ştiu dacă eu sunt prietenul lor dar, pentru mine, toţi îmi sunt prieteni. Îi iubesc şi îi apreciez pe toţi şi, când slujim împreună, mă gândesc ce frumos sunt îmbrăcaţi şi cât de tineri sunt, parcă ar fi îngeri.

Fiindcă din momentul în care eşti preot trebuie să lepezi tot, nu mai ai voie să judeci că ăla-i aşa şi pe dincolo. Dacă este preot nu mai există altă discuţie fiindcă este omul lui Dumnezeu, este unsul lui Dumnezeu.

Eu aşa îndemn pe toţi creştinii cu care intru în contact: „Să iubiţi pe preoţii voştri. Să-i iubiţi şi să nu-i vorbiţi de rău.“ Fiindcă, dacă-l vorbeşti pe un preot de rău atunci îl vorbeşti de rău pe Dumnezeu şi, dacă te lepezi de preot, de Dumnezeu o să te lepezi.

Cum spune Scriptura: „Cine vă ascultă pe voi, pe mine mă ascultă. Cine se leapădă de voi, de mine se leapădă.“

De aceea mi-am îndemnat întotdeauna enoriaşii: „Dacă un preot este slab cu o vorbă sau cu altceva lasă-l, nu-l judeca. Fiindcă este preot, slujeşte, deci are harul preoţiei. Lasă-l pe el să răspundă de slăbiciunile ce le are iar noi să vedem doar harul lucrător pe care-l deţine preotul.“

Nimeni altcineva pe pământul acesta nu deţine o atât de mare putere ca preotul şi arhiereul. Nimeni altcineva de pe pământ nu poate dezlega păcatele lumii în afară de preot. Nimeni altcineva pe pământul acesta nu deţine o atât de mare putere să pogoare foc din cer la Sfânta Liturghie. Doar mâinile preotului pot face asta. Cine altcineva ne poate dezlega de păcate?

„Mergeţi în toată lumea, a zis Mântuitorul, orice veţi lega legat va fi şi orice veţi dezlega, dezlegat va fi.“ Aşa că preoţimea creştină ortodoxă, doar ea, are această putere şi acest har.

Am fost la Ierusalim, la Mormântul Mântuitorului. Acolo, la slujba ortodoxă, se pogoară Sfânta Lumină. Eu, cu ochii mei, am văzut-o şi mărturisesc că adevărat este. Nu este înşelătorie. Eu personal am văzut cum a fulgerat în biserică şi s-a aprins apoi lumânarea unei creştine de la fulgerul din cer. Iată, acesta este harul lui Dumnezeu, ce pogoară peste noi şi, fără harul lui Dumnezeu, nu există biserică, nu există preot, nu există nimic. De aceea îndemn lumea, ori de câte ori am ocazia, să iubească preotul. Fiindcă, dacă-l iubeşte pe preot îl iubeşte pe Dumnezeu. Iubind pe preot, iubeşte şi Biserica iar iubind Biserica iubeşte pe semenii lui din jur.

Orice creştin degeaba face altfel rugăciunea „Tatăl nostru“ căci acolo se spune „iartă-mă precum şi eu iert“.

– Părinte, dar mai ştim noi, mirenii, să iertăm?

– Cei ce nu iartă nu vor fi iertaţi. De aceea trebuie să ne gândim bine că suntem păcătoşi, toţi suntem păcătoşi. Şi eu, şi toţi ceilalţi avem păcate. Dar, dacă Domnul Hristos a lăsat rugăciunea aceasta „Tatăl nostru“, care este numită „rugăciune domnească“ tocmai fiindcă provine de la Domnul Hristos, trebuie să iertăm. Ucenicii i-au spus: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!“ iar Domnul Iisus le-a răspuns cu „Tatăl nostru, care eşti în ceruri“ şi cu „iartă-ne nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm“. Atunci ştim că nu ne trebuie multă dogmatică, că-i de ajuns asta: iartă-mă precum şi eu iert.

Le spun credincioşilor: „Nu ştiu eu multă dogmatică dar ştiu simbolul credinţei, Crezul.“ Ştiu „Cred într-unul Dumnezeu“. Această rugăciune este dogma Sfintei Treimi, aceasta este dogmatica creştină şi asta trebuie să ştim şi să respectăm: cred într-unul Dumnezeu, cred în Biserică, cred într-un Botez, cred în Sfânta Taină a Cununiei, cred în Sfînta Taină a Preoţiei, cred Doamne şi mărturisesc că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu celui viu, că ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi.

– Părinte, vă întreb, după ce terminăm convorbirea aceasta noi coborâm în oraş, coborâm în lume cum se spune, şi vedem că se cam uită şi de iertare, şi de milă, şi de a dărui altuia. Şi-ncepem iar să mergem la sfintele slujbe doar la Paşte sau la Crăciun şi-atunci doar aşa, de distracţie, să „socializăm“, cum spun tinerii de astăzi. Tinerii care, mai ales în oraşele mari, merg de Sfintele Paşti şi, în loc să asculte slujba, se distrează, beau, etc. Şi-atunci vă-ntreb, oraşul sminteşte Părinte? Credeţi că oraşul te face să nu mai ai simţul acesta al frumuseţii create de Dumnezeu, al locurilor acestea atât de frumoase care înconjoară, de pildă, mănăstirea cuvioşiei voastre? Ce ne face, acolo, între blocuri, să ne înrăim atât de mult, să dăm din coate, să considerăm că nu este important a-ţi iubi aproapele ci important este a face tot ce poţi să ajungi primul într-o funcţie de răspundere, unde sunt bani mulţi? Fiindcă aşa este în oraş, aşa este în lume. Aici văd că lumea este cu totul altfel, este liniştită, vă ascultă, vă cere cuvânt de folos… În oraş nu ştiu câtă lume ar fi făcut asta. Dacă aţi fi fost în oraş credeţi că mai vedea atâta lume la cuvioşia voastră ca să ceară cuvânt de folos?

– Cred că da. De pildă în Bacău, biserica Sfântul Dumitru este arhiplină în fiecare duminică.

Încă de la începutul veacurilor, de când ne ştim noi, a existat şi pădure verde dar şi pădure uscată. Încă de pe vremea Mântuitorului, de la Adam şi Eva, de la Cain şi Abel, a existat răutate şi invidie şi asta este şi acum.

Nu tot oraşul este fără Dumnezeu, sunt şi oameni cu Dumnezeu acolo. Pentru că, se spune în Sfânta Scriptură, „de vor fi doi sau trei ce cred în Mine într-un oraş, nu voi pierde oraşul acela!“

De-asta eu cred că şi într-un oraş sunt mulţi credincioşi ce-L cunosc şi-L iubesc pe Dumnezeu. La mănăstirea noastră să ştiţi că nu vin doar enoriaşi din satele din jur. Vin şi de la Bacău o mulţime de oameni, avem şi din Moineşti, avem şi din Oneşti… Sunt chiar şi din Bucureşti care vin până aici să se roage. Acum tocmai am fost anunţat că-mi soseşte un autocar cu un grup tocmai din Călăraşi. Vin special de acolo la mănăstirea noastră fiindcă le place muntele, le place peisajul, le place slujba…

Aşa că, vedeţi, Dumnezeu are oamenii Lui în tot locul.

Eu, de pildă, merg ades la Bacău, la biserica Sfântul Dumitru, am văzut că-i mereu arhiplină. Şi celelalte biserici din oraş tot la fel sunt. Asta înseamnă că şi-acolo sunt păstori buni ce răspândesc cuvântul lui Dumnezeu peste tot. Sigur, nu vine tot oraşul la biserică, vine doar o parte, dar pentru partea asta Dumnezeu nu pierde oraşul.

– Părinte, cum vi se par tinerii din zilele noastre?

– Cu ei este cum a fost întotdeauna, depinde foarte mult de educaţia primită acasă. Am mulţi părinţi ce vin la biserică şi mi se plâng: „Părinte, copilul meu nu mă ascultă!“ Şi-atunci eu îi întreb: „Dar cum l-ai crescut?“ Ei îmi spun: „Păi i-am dat tot ce-a vrut, are tot ce vrea, i-am dat tot ceea ce doreşte dar tot nu mă ascultă.“ Asta înseamnă că de vină aici sunt părinţii. Cum îşi cresc copiii aşa îi au. Aşa că cei ce-s crescuţi bine merg pe drumul cel bun.

Am aici, în sat, copii ce au crescut sub mâna mea, copii botezaţi de mine şi totuşi, din cauză că părinţii nu i-au strunit îndeajuns,  din cauză că părinţii au plecat în Italia, copiii aceştia au rămas singuri şi nu trece mult timp şi îi văd cu cercei în urechi sau cu cercei în nas. Îi opresc uneori şi le zic: „Măi, voi aţi crescut aici, cu mine, la mănăstire, eu v-am botezat. Aproape tot satul ăsta a fost botezat de mâna mea, toţi cei ce sunt acum prin şcoli, toţi cei de până în 20 de ani au fost botezaţi de mine. Aţi crescut şi n-aveţi habar că e păcat să umbli cu cercei în ureche? Ce, suntem animale, să umblăm cu sârmă în nas, ca porcii?“

Şi-atunci ei, de ruşine, îşi scot cerceii, ascund ţigările…

– Da, mai sunt şi din ăştia care vin la mănăstire, îşi dau jos cerceii, şi, după ce se termină slujba şi pleacă, şi-i pun la loc.

– Aşa este. Însă totul a pornit de când românii au început să migreze dincolo de ţara noastră. Asta a stricat totul. Toţi care s-au dus dincolo s-au stricat. D-asta spun, depinde foarte mult de temelia pe care o are de acasă.

– Părinte, ne-a ajutat la ceva tot occidentul ăsta care a venit aşa, de-a valma, peste noi, timp de peste 20 de ani? În afară de partea financiară, ne-a ajutat la ceva?

– În 1989 m-am bucurat foarte mult c-am primit noi, românii, această libertate.

M-am bucurat că am avut libertatea să vorbesc, că am avut libertatea să construiesc şi că am avut, ca toţi românii, libertatea de a face ce vrem. Numai că unii au considerat că pot face chiar orice, au luat partea negativă a libertăţii noastre, şi s-au dedat la toate lucrurile ce nu-i plac lui Dumnezeu.

Şi, dincolo de astea, Occidentul a stricat tot. Absolut tot.

Părintele Calistrat, care a slujit aici, la noi, aşa zicea: „Foarte rău am făcut că ne-am aliat cu Apusul.“

– Dar ce soluţie aveam?

– Să ne unim cu Răsăritul!

– Bine dar Răsăritul însemna Rusia iar Rusia… Ştiţi că, şi-acum, când aude lumea de ruşi fuge…

– Părintele Calistrat spunea: „Nu contează că este rus, contează că este ortodox!“ Şi-avea dreptate, chiar nu contează. Contează că sunt ortodocşi. Apusul nu este ortodox.

– Aşa este. Fiindcă Rusia a dat lumii şi pe Soljeniţin, şi pe Tolstoi, şi pe Dostoievski, şi marii sfinţi din Lavra Pecerska…

– Cum sunt ruşii sau cum nu sunt, pe mine nu mă interesează. Mă interesează doar că sunt ortodocşi.

Aşa că, după părerea mea, cea mai mare greşeală a românilor a fost că ne-am unit cu Apusul.

Noi, la biserică, când botezăm un copil, aşa scrie în cărţile noastre: preotul, înainte de a face botezul copilului, trebuie să-i facă lepădările de duhurile necurate. Iar la lepădări de duhuri necurate se scrie aşa: preotul, împreună cu naşii şi copilul ce va fi botezat, se întorc către Apus şi spun „Mă lepăd de satana!“ iar apoi se întorc spre Răsărit spunând: „Şi mă unesc cu Hristos!“ Vedeţi, de aceea Părintele Calistrat spunea că am făcut o mare greşeală când ne-am unit cu Apusul. Desigur, în sens spiritual, nu ne referim aici la cele materiale.

Nu ne putem uni cu păgânii. Nu ne putem uni cu cei nebotezaţi. Noi vrem unire cu ortodocşii iar cine vrea să vină la religia noastră ortodoxă n-are decât, îi primim pe toţi cu braţele deschise şi ne rugăm pentru toţi.

Însă românul nu avea ce căuta în Apus. Trebuia să stăm în ţara noastră sau să ne unim cu Răsăritul.

– Nu credeţi că Biserica ar fi trebuit să aibă o poziţie mai fermă din punctul ăsta de vedere, aşa cum au avut grecii de pildă? Ştiţi probabil ce s-a întâmplat la Sfântul Munte când Grecia a dorit să intre în Uniunea Europeană…

– Bineînţeles că ştiu…

– Nu credeţi că am fi putut avea şi noi o astfel de poziţie? Mai ales că, pe vremea aceea, încă trăiau marii duhovnici ai noştri… Acum zece-cincisprezece ani încă mai trăia şi Părintele Cleopa, şi Părintele Ioanichie, şi Părintele Sofian, şi Părintele Făgeţeanu… Cineva ar fi putut să spună politicienilor: „Noi, duhovnicii, şi enoriaşii noştri, nu suntem de acord cu acest destin pe care-l alocaţi României“.

– Ar fi putut să spună însă Biserica probabil s-a gândit că forţa este prea mare şi n-o putem întâmpina cum se cuvine, că nu putem rezolva nimic. Aşa că am lăsat să decurgă totul cum o îngădui Dumnezeu.

– Acum câţiva ani am realizat o convorbire duhovniească cu Părintele Adrian Făgeţeanu, cel ce fusese arestat cu grupul Rugul Aprins. Părintele Adrian, pe când era încă la mănăstirea Antim, îmi spunea că singura soluţie pe care o mai vedea era ca Biserica Ortodoxă Română să se autodesfiinţeze şi să repunem bazele ortodoxiei de la zero, prin munţi, ca sihaştrii, bătând din poartă în poartă. Numai aşa considera Părintele Adrian că mai putem salva ceva…

Cuvioşia voastră ce credeţi, ce soluţii avem? Cum rezistăm? În ţară mai sunt doar câţiva duhovnici sporiţi, sunteţi Cuvioşia voastră, este Părintele Iustin, Părintele Mina Dobzeu… Dar apoi, peste vreo 10-20 de ani, ce o să ne facem? Şi nu mă refer la mine ci, de pildă, la copiii noştri… Or să mai ştie ei cine a fost Părintele Cleopa? Sau o să fie cu gândul la cerceii din urechi şi din nas, la euro, la maşini, la discoteci?

– L-am rugat odată pe părintele meu duhovnic, Părintele Calistrat, să-mi dea blagoslovenie ca să mă pot duce în Sfântul Munte Athos. Vroiam să mă liniştesc acolo, în pustie, să mă rog, fiindcă aici este prea multă oboseală şi tulburare. Asta fiindcă trecuseră anii şi peste mine, obosisem, şi vroiam să mă duc în pustie, să-mi fac o colibă şi să mă pot ruga acolo liniştit.

Dar Părintele Calistrat mi-a răspuns: „Păi ce, aici nu-i pustie?“

Şi avea dreptate, frate Fabian, deja suntem în pustie! Este pustiu de cuvântul lui Dumnezeu şi, din cauza asta, aici trebuie să rămânem şi să luptăm până la ultimul om. Eu am făcut armata şi ştiu ce înseamnă când spune cineva că trebuie să luptăm „până la ultimul om“!

Trebuie să rămânem aici şi să luptăm împotriva duhurilor necurate care sunt răspândite în văzduhuri. Trebuie să luptăm până la capăt ca să câştigăm sufletele credincioşilor.

– Dar mai avem oşteni? Nu aţi simţit niciodată că nu avem îndeajuns oşteni pentru o asemenea luptă? Că sunt mult prea mulţi de partea cealaltă a baricadei?

– Vezi tu, biserica creştină întotdeauna a plutit pe valurile grele ale vieţii.

Întotdeauna a fost izgonită, întotdeauna a fost izbită de valurile lumii. Şi, cu toate aceste încercări, biserica noastră a rezistat. Aşa că, am încredere că Dumnezeu va rândui ca să nu se înece niciodată corabia noastră creştină. Sunt convins că biserica noastră va răzbate până la sfârşit.

Nu avem luptători destui azi vom avea mâine. Se vor naşte alţii. Se vor schimba vremurile, va face în aşa fel Dumnezeu ca omul să vrea să se mântuiască. Ne va aduce Dumnezeu cu picioarele pe pământ. Va avea Dumnezeu metodele lui pentru asta. Trebuie doar să avem nădejde şi încredere.

Iar aceştia care mai suntem cu Dumnezeu, chiar de suntem puţini, trebuie să luptăm până la capăt, cât vom mai putea şi cât vom mai avea gură. Trebuie să luptăm neîncetat. Poate mai câştigăm din suflete.

Fiindcă Dumnezeu le rânduieşte pentru fiecare în parte. Nu se spune: „Să ne rugăm unii pentru alţii“? Să spunem deci neîncetat: Doamne, luminează-i mintea! Doamne, adu-l pe calea cea bună! Şi vom vedea atunci că Dumnezeu ne va asculta rugăciunile, că ştie El cum să aducă înapoi sufletele pierdute.

D-asta îţi spun, am mare încredere că Dumnezeu va face o schimbare şi va aduce oamenii de la necunoştinţă la cunoştinţă.

Sunt convins că oamenii îşi vor veni, într-un final, în fire. Precum fiul risipitor când şi-a venit în fire şi s-a întors la tatăl său zicând: „Iartă, am greşit la Cer şi înaintea ta Doamne!“

– Părinte, fiindcă tot vorbeam de Uniunea Europeană şi de NATO, hai să atingem puţin şi fenomenul religios impus de aceste instituţii. Vă întreb, ce părere aveţi despre Ecumenism?

– Pe de-o parte este bine şi este normal ca omul lui Dumnezeu să fie om bun. Fiindcă toţi oamenii care-s buni îl au pe Dumnezeu iar toţi oamnii răi nu-l au pe Dumnezeu. Când un om îl are pe Dumnezeu acel om este un om bun. Acum, oamenii buni şi oamenii răi îs împărţiţi în toate ţările dar în ţările acestea există mereu şi biserica creştină, ce propovăduieşte cuvântul adevărului şi întoarce lumea la credinţă.

Biserica ne învaţă să fim prieteni cu toţii, şi cu cei ce-l cunosc pe Dumnezeu, şi cu cei ce nu-l cunosc. Fiindcă scopul nostru este să fim buni.

Ajung din nou să citez din Părintele nostru Calistrat care spunea că a slujit timp de 20 de ani, la altar ortodox, împreună cu un preot greco-catolic. Timp de 20 de ani Părintele Calistrat nu i-a reproşat niciodată acelui preot că greşeşte cum slujeşte. Niciodată nu i-a zis. S-a comportat frumos cu dânsul şi, timp de 20 de ani, nu l-a jignit cu nimic. Iar după 20 de ani preotul i-a spus: „Părinte, m-ai convertit! Trec la ortodoxia adevărată fiindcă mi-ai dat o lecţie de ţinut minte toată viaţa.“

Aşa deci trebuie să fim şi noi, să rămânem ortodocşi în orice ţară păgână şi să fim lumină în toţi.

Pentru mine asta înseamnă ecumenismul: să trăim în frăţietate şi să ne înţelegem omeneşte dar să nu ne abatem de pe drumul cel drept. Oriunde am ajunge ăsta să ne fie ţelul: să-i aducem pe toţi la lumină. Ăsta este ecumenismul adevărat: a trăi în pace şi-n colaborare cu toate religiile de pe pământ.

– Dar să nu ne lăsăm credinţa…

– Asta absolut niciodată!

Îi poţi spune unui om orice vorbă slabă, că-i ticălos, că-i păcătos, că-i rău, dar când ajungi să-i spui că e sectar acela trebuie imediat să-ţi răspundă: „Sectar nu-s! Sunt creştin ortodox!“ Aşa trebuie să ne mărturisim peste tot credinţa noastră cea adevărată.

Unde se mai găsesc Sfinte Moaşte în afară de biserica ortodoxă? Numai în biserica noastră le găsim. Asta face credinţa adevărată! Asta este tulpina vieţii iar cine se rupe din tulpină nu mai este cu noi, aşa cum se arată şi în Sfânta Evanghelie.

Asta înţeleg eu prin ecumenism: dacă ajung în Italia sau prin alte ţări neortodoxe nu trebuie să-mi pese că ceilalţi sunt noroi. Trebuie să-mi pese doar să fiu eu aur. Fiindcă aurul străluceşte şi în noroi.

Nu spun că străinii îs răi, sunt şi ei oameni buni poate. Dar, dacă eu îs bun şi străinul e bun şi el. Dumnezeu va repartiza care din noi va ajunge în rai şi care în iad. Că şi ortodocşii ajung în iad, nu doar cei de altă credinţă.

Dumnezeu îi va tria pe fiecare în parte. Nu o să ştiu eu cine se mântuieşte şi cine nu şi nici nu mă interesează. Pe mine mă interesează doar să rămân pe drumul cel drept, în ortodoxia în care m-am născut, iar ceilalţi să rămână în credinţa lor. Dacă un străin este om bun şi Dumnezeu vrea să-l mântuiască nu am de ce să fiu eu împotrivă. Să se mântuiască şi ei şi noi.

– Părinte, pentru a străluci în noroi, cum spuneţi cuvioşia voastră, ne trebuie coloană vertebrală şi mai ales, cum spuneaţi, temelia celor 7 ani de acasă. Şi-atunci iar vă întreb, au tinerii din ziua de azi coloana vertebrală ca să se ducă în Italia şi să nu plece capul, să fie mândri de faptul că-s ortodocşi? Ştiu ei să ducă în Italia cuvintele duhovniceşti ale cuvioşiei voastre sau ale marilor noştri duhovnici? Vă întreb asta fiindcă ştiţi prea bine, de la televizor, cam ce imagine ne fac românii plecaţi în străinătate…

– Indiferent ce spun alţii despre noi, indiferent de cum ne văd ei, noi trebuie să rămânem în dreapta credinţă. Eu le spun mereu, tuturor: „Dacă plecaţi în altă ţară să rămâneţi în credinţa voastră! Şi, de puteţi, aduceţi şi pe alţii la credinţa ortodoxă. Nu vă lepădaţi de ortodoxie. Chiar de mai alunecaţi în alte probleme, credinţa să nu v-o părăsiţi.“ Fiindcă Dumnezeu, pentru toate cele negative ce le faci prin străinătate, aliindu-te cu alţii – că şi acolo sunt oameni răi, te va vedea şi te va pedepsi. Iar când vei da cu capul de pragul de sus îl vei zări pe cel de jos.

Dumnezeu va avea grijă să ne întoarcem de unde am plecat, la ce ne-a învăţat mama sau părinţii duhovnici, la ce ne-a învăţat biserica noastră.

Că, să ştiţi, toţi cei ce dau de necaz vin înapoi, la credinţa adevărată. Cum dă vreunul de necaz vine iute acasă, lângă mama şi lângă tata. Aşa-i omul când greşeşte… Şi mai ales asta se întâmplă cu tineretul acesta care este tentat de valurile vieţii, de bani, de averi, de dorinţa de a trăi mai bine, de a avea şi ei o casă…

Nu fac rău că se duc acolo şi se umilesc, muncesc din greu pentru bruma aia de bani, însă asta nu trebuie să uite niciodată: oricât de greu îţi va fi, nu-ţi lepăda credinţa. Fă-ţi rugăciunea şi fă-ţi sfânta cruce. Dacă nu-ţi poţi face cruce în văzul tuturor du-te în camera ta, pune-ţi genunchii la pământ şi rămâi ortodox. Doar aşa vei birui până la capăt. Fiindcă, dacă rămâi în credinţa în care te-ai născut, dacă nu te lepezi de ea, Dumnezeu nu te părăseşte. Dumnezeu te-ajută când o să ai nevoie de ajutor şi te pedepseşte când faci prostii. Nu ai cum să greşeşti şi să nu te gândeşti că nu asta ai învăţat de la mama ta sau de la părintele duhovnic.

Cuvintele astea ale mele au intrat în mintea credincioşilor fiindcă m-am străduit să le imprim, să-i fac să înţeleagă că nu există cale de mijloc. Ori eşti cu Dumnezeu ori nu.

Enoriaşii ştiu asta şi, când se întorc acasă, mai vin şi-mi spun: „Uite ce-am păţit, Părinte!“ Şi le zic atunci: „Vezi ce se întâmplă dacă te-ai abătut de la credinţa ta? Dar nu-i nimic, Dumnezeu te iubeşte. Atâta timp cât eşti încă ortodox, Dumnezeu te iubeşte.“

Asta trebuie să ştim: Dumnezeu îi iubeşte pe toţi cei ce nu-şi părăsesc credinţa. Fiindcă cei ce-şi părăsesc credinţa ortodoxă s-au lepădat de Dumnezeu, s-au lepădat de biserica ortodoxă, de biserica creştină. Asta înseamnă că nu mai eşti cu Dumnezeu. Dar dacă eşti ortodox şi nu ţi-ai lepădat credinţa în care te-ai născut, chiar de eşti un păcătos, Dumnezeu are grijă să te-aducă, încetul cu încetul, la numitorul comun, îşi dă El nişte necazuri, îţi dă El o boală, ca să poţi ajunge apoi la preot şi să-i spui: „Părinte, am greşit! Acum îmi dau seama cât am greşit!“ Iar preotul îl va întreba: „Recunoşti că eşti păcătos? Recunoşti că ai greşit în faţa lui Dumnezeu?“ „Recunosc, părinte!“ „Îţi pare rău de tot ce ai greşit?“ „Îmi pare rău, părinte!“ „Te mai întorci la păgâni şi la lucrurile rele?“ „Părinte, nu mă mai întorc! Dacă mă ajută Dumnezeu îmi văd de treaba mea. Vreau să mă împărtăşesc, vreau să fiu şi eu pe linia cea bună!“

Atunci Dumnezeu îl iartă pe păcătos, fiindcă Dumnezeu are de unde da iertare. Căci Dumnezeu este noian de iubire.

– Părinte, dacă tot am ajuns aici, daţi-ne un cuvânt de folos despre iubire…

– Toată lumea spune că iubeşte. Când auzi asta te gândeşti că fără iubire nu se poate. Pentru că Dumnezeu este iubire iar dacă nu ai iubire nu-l ai pe Dumnezeu. Dacă ai iubire pe Dumnezeu îl ai. Dacă n-ai iubire nu poţi ierta, fiindcă doar cei ce iubesc iartă. Din toate acestea vedem că numai cu iubire poate trăi omul pe pământ.

– Părinte, dar mai ştim noi să iubim? Ceea ce auzim în zilele noastre despre dragoste, mai ales la tineri, nu vi se pare că este orice numai iubire nu?

– Să ştii că şi iubirea asta poate să fie de două feluri… Poţi să iubeşti patima din tine, să iubeşti păcatul, să iubeşti lumea, poţi să iubeşti cele pământeşti… Şi astea tot moduri de a iubi sunt. Însă, dincolo de toate, trebuie să troneze iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele.

– Asta nu se învaţă? Nu tot de mici copii o aflăm, de la tata, de la mama, de la bunici?

– Ba da, de la mamă, tată şi bunici o învăţăm.

– Şi dacă părinţii sau bunicii nu au iubirea asta? Cunosc o mulţime de cazuri de copii foarte buni şi civilizaţi ai căror părinţi nu le-au dat, de pildă, o educaţie ortodoxă, nu mergeau la biserică cu ei…

– Să vă dau un exemplu: am un creştin care vine în permanenţă, alături de toată familia sa, la biserică. Şi, într-o zi, a venit şi mi-a spus: „Părinte, mama şi tatăl meu nu mă duceau la biserică. Nu prea m-au învăţat pe mine cu biserica. Mergeam o dată pe an, la hram, îmi mai spuneau ai mei să mă închin din când în când, dar, de când am ajuns la matale, mi s-au deschis ochii aşa, deodată. Şi câte am învăţat la matale n-am învăţat toată viaţa mea.“

Vedeţi aşadar? Dumnezeu, peste timp, a trimis acest creştin exact acolo unde trebuia. I-a deschis mintea într-atât încât acum spune: „Dar eu, Părinte, n-am postit niciodată până acum. Nici nu mă gândeam că pot posti, ba chiar îi judecam pe cei ce posteau… Dar acum? Doamne, să mănânc eu în post? Să-mi fie foame? Nici nu concep aşa ceva… De când am venit la matale m-am încărcat duhovniceşte şi trăiesc de parcă sunt pe altă lume.“

Vedeţi că Dumnezeu l-a chemat la el pe acest creştin?

– Da, Părinte, dar important este să ştim să recunoaştem semnele lui Dumnezeu. Alexandru Paleologu spunea aşa: „Semne ni se arată tot timpul, important e să ştim să le recunoaştem!“ Dumnezeu ne trimite semne în fiecare zi dar cum le recunoaştem? Ştie un tânăr de 15-16 ani să recunoască astfel de semne? Ştie un tânăr care, poate, n-a auzit cine a fost Părintele Cleopa sau cine sunteţi cuvioşia voastră, ştie el să recunoască un semn prin care Dumnezeu îi arată drumul spre mănăstirea Sfântul Sava?

– Îl mână Dumnezeu!

– Credeţi?

– Sunt convins! Când am venit prima dată aici s-a dus imediat zvonul peste tot că la Mănăstirea Buda a sosit un călugăr. Într-o zi un creştin de prin Oneşti, un tânăr, se întreba: „Măi, vreau să mă însor. Am de ales între o catolică şi o fată ortodoxă. Nu ştiu pe care s-o aleg…“ Nu ştia ce să facă, nu ştia cine să-l îndrume. Şi deodată-şi zice: „Am auzit că a venit un călugăr acolo, la mănăstirea Buda, vrea să ridice o mănăstire nouă. Hai să merg până acolo şi, primul călugăr ce-mi va ieşi în cale, cu el mă voi sfătui.“

A luat omul cheile, s-a suit în maşină, şi a pornit spre noi.

Când a ajuns aici, a dat de mine, eram chiar pe alee… Dumnezeu o rânduit aşa. Când mă vede îmi zice: „Părinte, încă de acasă mi-am propus să pun o întrebare primului călugăr pe care-l întâlnesc. Şi orice răspuns voi primi, îl voi respecta. Vreau să mă însor, Părinte. Am de ales între o catolică şi o fată ortodoxă. Amândouă sunt bune la suflet dar nu ştiu pe care s-o aleg…“

Eu i-am răspuns fără să stau pe gânduri: „Alege-o pe cea ortodoxă!“

Zice: „Am înţeles, Părinte!“

Apoi s-a urcat în maşină şi a plecat.

Acum omul acela e căsătorit aşa cum l-am sfătuit, eu i-am cununat, sunt ucenicii mei, trăiesc frumos şi-s foarte credincioşi. Iată că Dumnezeu i-a dat în gând să vină aici, să-mi ceară sfatul, iar el s-a folosit de acest gând şi s-a zidit.

Păi Sfântul Apostol Pavel nu mergea spre Damasc când l-a luminat Dumnezeu şi i-a arătat că nu face bine? Sfântul Apostol Pavel a întrebat: „Ce să fac?“ şi i s-a răspuns: „Mergi la Anania, el te va învăţa ce să faci!“

Iată cum ne luminează şi ne dirijea-ză Dumnezeu spre cele folositoare.

– Părinte, despre minuni ce ne puteţi spune? Există chiar şi o carte celebră pe această temă, „Minuni şi false minuni“…

– Vezi tu, toată lumea vrea minuni. Dacă e însă să mă întrebi pe mine, minunea cea mai mare este că încă mai trăim, că ne mai suportă Dumnezeu aşa păcătoşi cum suntem.

Ce minune ne mai trebuie în afară de asta?

La câte păcate am făcut ne putea pierde Dumnezeu de mult. Faptul că încă ne mai îngăduie Dumnezeu este cea mai mare minune.

Iar minunile la care vă referiţi frăţia voastră le găsim la oamenii mari, cu viaţă sfântă. Până şi la ei minunile sunt acoperite de smerenie. Aşa că minunile le-om vedea dincolo de mormânt, după ce om trece la Domnul şi-om ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu. Acolo om face minuni. Deocamdată eu nu prea cred în minuni.

– Cu toate acestea spuneaţi deseori că aţi aflat, la Părintele duhovnic al cuvioşiei voastre, fapte cu adevărat minunate…

– Părintele despre care vorbiţi, Părintele Calistrat, venise la noi de vreo 8 ani. Fusese preot misionar, celibatar. La Părintele Calistrat văzuseră şi alţii minuni dar eu, deşi auzisem de aşa ceva, nu prea credeam. Pentru că eu nu prea cred imediat. Până nu văd eu, cu ochii mei, nu cred.

Aşa că stăteam într-o mică îndoială, spuneam în gândul meu: „Poate-o face minuni dar eu mă mai îndoiesc puţin!“

Dar, până la urmă, m-am convins singur, cu ochii mei, cât de adevărate erau aceste minuni.

M-am convins, de pildă, că Părintele mergea dintr-un loc în altul într-o fracţiune de secundă. Îl lăsasem odată la poarta mănăstirii, mergea pe jos, iar eu, când am ajuns cu maşina până sus, la mănăstire, el era deja aici.

L-am întrebat: „Părinte, cum de-ai ajuns aici, că te lăsasem la poartă? Mergeai pe jos iar eu, când am ajuns aici cu maşina, deja am dat de cuvioşia ta. Cum ai ajuns aici?“

Şi-atunci Părintele Calistrat mi-a răspuns foarte frumos, aşa cum ştiu sfinţii să răspundă: „Păi foarte simplu: cum au ajuns Apostolii, pe norii cerului, la Maica Domnului!“

– Părinte, vă mai întreb ceva… Ştiţi probabil şi poveştile cu Mănăstirea Vladimireşti, şi ce a fost la Maglavit, şi răzvrătirile părintelui Calistrat de la Bârnova… Spuneţi-mi, genul acesta de întâmplări sunt ispite sau nu? Credeţi în povestea ciobanului care vorbea cu Dumnezeu, de pildă?

– Eu nu prea cred. Poate-o fi adevărat dar, cum v-am mai spus, până nu văd eu nu pot crede aşa ceva. Şi cu Vladimireştiul la fel… S-a făcut reclamă, vâlvă mare cu ce e acolo. Eu nu cred însă nimic până nu mă conving singur.

Nu spun că nu a fost ce spun ei. Spun doar că nu am văzut eu asta şi atunci nu-i cred.

Auzisem ziele trecute că, la Mănăstirea Hadâmbu din Iaşi, e o icoană care plânge. La Hadâmbu n-am fost să verific dar am fost la Ierusalim, pe Muntele Taborului şi maicile de acolo mi-au arătat o icoană care, se spune, a plâns de nenumărate ori. M-am uitat şi eu la icoana aceea dar, dacă n-am văzut că plânge, n-am crezut aşa ceva.

Am în chilie o icoană a Mântuitorului care e pictată cu lacrimi curgând pe faţa sa. Şi acolo e la fel, până nu văd eu lacrima, nu cred. Eu aşa sunt. Fiindcă mă tem să nu mă înşel.

– Asta spunem şi noi, că pot fi ispite…

– Există în pateric o pildă în care un înger se arată unui sfânt şi îi spune: „Uite, m-a trimis Dumnezeu să-ţi spun că eşti un om sfânt, un om drept, un om desăvârşit.“ Iar sfântul i-a răsuns: „N-am eu nevoie să-mi spui d-astea… Las’ că o să văd eu cum sunt când oi ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu.“

Aşa-i şi cu mine. N-am nevoie să văd minuni, îngeri, sfinţi… Fiindcă ştiu că-s un om slab, un om păcătos, un om care ştie că sfinţenia nu-i aşa uşoară… Sfinţenia nu se capătă atât de uşor!

La fel s-a întâmplat şi cu Sfânta Lumină de la Ierusalim. Spuneau unii că o să vină, alţii că nu vine. Până la urmă m-am dus la Ierusalim, să mă lămuresc singur. Şi, când am văzut cum s-a pogorât, n-am mai avut îndoieli. Am văzut asta eu, cu ochii mei. Dădeam eu cu flacăra pe barbă şi pe mâini şi nu mă ardeam. Asta da, cred. Dar aşa, pe vorbe, nu pot crede nimic…

– Dar ce cuvânt de folos le-aţi da celor ce cred în astfel de lucruri? Dacă vine cineva şi vă spune: „Părinte, am fost la Vladimireşti sau la Maglavit şi am văzut minuni.“ Ce le-aţi răspunde acestor oameni?

– Ăştia sunt oameni uşuratici, care cred orice. Oameni care n-au rădăcină adevărată, bună. Oameni care au doar o suprafaţă creştină şi din cauza asta uşor cad în mâna păgânilor. Oamenii ăştia nu au un adevărat temei ortodox, cum avea Părintele Cleopa, care ştia ce e aia dogmă şi rânduială.

Oamenii ăştia cred în tot ce zboară pe cer, în tot ce sclipeşte pe pereţi, în umbre, în stele, în aure… Oamenii ăştia se pierd uşor şi dacă nu-i tragi iute să le arăţi adevărata credinţă, nu închipuirile, ajung la sectanţi.

Am tot auzit mai nou de Biserica Secretă din Tecuci, de tot soiul de alte secte…

– Părinte, dar cu Oastea Domnului cum este? Că aici, în zonă, sunt o mulţime de oameni care merg la Oastea Domnului.

– Şi Oastea Domnului este o aripă ruptă. Nu-i ruptă de tot, dar e ruptă.

– Părintele Teofil Părăian spunea că este tot un soi de sectă…

– Are dreptate, aşa este. Pentru că, în primul rând, cei din Oastea Domnului nu iubesc preotul. Ei nu-şi fac cruce. Iar asta sectă înseamnă. Cei din Oastea Domnului participă la Liturghia creştină de formă, după ce se termină liturghia noastră se strâng şi-şi încep ei cântările şi predicile lor. Ei nu ascultă predicile noastre.

Eu m-am cam certat cu ei. I-am întrebat de ce nu participă la Liturghie, de ce aşteaptă să terminăm noi slujba ca să înceapă ei.

D-asta vă spun, şi ei sunt tot o aripă ruptă şi sunt în mare pericol de a ajunge şi mai rău de atât. Fiindcă din ortodoxie pici în Oastea Domnului şi din Oastea Domnului pici în fel de fel de secte de praf te faci…

– Părinte, e bine ca biserica să facă politică?

– Nu.

– De ce vă întreb… Am pus aceeaşi întrebare unui mare duhovnic gălăţean, părintele Vârgolici. Nu ştiu dacă aţi auzit de dânsul, era prieten bun cu părintele Teofil Pandele…

– Pe Părintele Teofil Pandele îl ştiu. Mi-a făcut mie un clopot…

– Era la Metoc, în Galaţi.

– Da. Era arhimandrit mitrofor. Singurul arhimandrit mitrofor din România…

– Aşa, şi l-am întrebat pe Părintele Vârgolici dacă cei din biserică au voie să facă politică. Şi Părintele m-a întrebat dacă ştiu imnul României. E acolo o strofă, ultima strofă din imn, care spune aşa:

„Preoţi, cu crucea-n frunte căci oastea e creştină,/ Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt./ Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,/ Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ!“

În opinia Părintelui Vârgolici asta însemna implicarea bisericii în politică! Vedeţi, încep alegerile acum… Ce facem? Mergem la vot? Ne vedem de lucrurile noastre şi de Sfânta Biserică sau ne ocupăm de criza economică, de NATO, de Uniunea Europeană…

– Înainte de a ne călăuzi Părintele Calistrat mai vorbeam şi noi de lucruri de acets fel. Ne mai bătea vântul în stânga sau în dreapta… Dar, când a ajuns Părintele Calistrat între noi, ne-a dat un exeplu prin faptele sale: în dimineaţa când trebuia să meargă lumea la vot Părintele Calistrat era primul care vota.

Nu ne spunea niciodată că unu-i bun sau altu-i rău. Respecta legea. Părintele Calistrat era primul care vota.

– Şi dacă n-avem cu cine vota ce facem?

– Mergem la vot!

– Şi ce facem acolo?

– Acolo vom vedea că toată orânduirea este de la Dumnezeu. Nu este rânduială fără Dumnezeu. Cum se spune în Scriptură: „Să vă supuneţi mai marilor voştri!“ Este rânduiala lui Dumnezeu să te duci acolo? Legea spune să te duci acolo? Deci respectă legea. Fiindcă dacă nu respecţi legea nu-l respecţi nici pe Dumnezeu. Noi trebuie să susţinem adevărul. Ni se spune să mergem la vot, mergem şi votăm cu cine credem noi de cuviinţă, cu ce ne spune Dumnezeu. Mai rău e dacă nu te duci…

– Alexandru Paleologu spunea că şi absenteismul este tot o opţiune.

– Este dar nu ştiu cât de bună e…

– Nu ai aşa mâinile curate? Dacă nu te duci barem ştii că nu tu l-ai ales pe ăla de ţi-a distrus biserica sau ţara…

– Lasă că-ţi spune Dumnezeu ce să faci. Dumnezeu îţi arată unde pui ştampila aia…

– Dar Dumnezeu nu poate să-ţi dea în minte să nu te duci?

– Dacă Dumnezeu vrea să nu te duci la vot îţi dă o boală şi te ţine în spital. Până atunci du-te unde te cheamă legea. Supune-te legii. Dacă Statul spune să faci un lucru îl faci fiindcă cine se supune nu greşeşte.

– Dar Statul poate să greşească şi el…

– Nu contează. Dumnezeu ne-a spus: „Dacă sunteţi buni vă voi da conducători buni. Dacă veţi fi răi, vă voi da conducători răi!“ Avem ce merităm.

– Şi noi ce conducători am avut până acum, buni sau răi?

– Pe care i-am avut i-am meritat. În ceea ce mă priveşte mă bucur de toţi conducătorii dacă sunt ortodocşi.

– Şi sunt?

– Când au fost alegerile şi i-au dat la televizor m-am uitat şi eu. Am văzut atunci unul care s-a închinat şi şi-a făcut o cruce mare, frumoasă, de mi-a venit să mă sui în maşină şi să plec până la Bucureşti să-i spun: „Bravo! Eşti adevărat creştin! Ăsta da ministru! Să te ajute Dumnezeu până la capăt!“ L-am şi binecuvântat de-aici, din chilia mea…

– Dar câţi au fost care şi-au făcut cruce aşa, mare?

– Nu prea mulţi. Au mai făcut unii şi mai uşor aşa, nu erau foarte credincioşi…

– Mulţumim, Părinte, pentru convorbirea aceasta. Cum să încheiem, cu ce cuvânt de folos?

– Toţi suntem oile lui Dumnezeu iar Preoţii sunt păstorii ce aduc oile la stâne, le îngrijesc, le educă, le îndreaptă pe drumul cel bun, le păzesc de lupi… Încercăm să ne ajutăm credincioşii atât sufleteşte cât şi din punct de vedere material. Încercăm să fim alături de ei. Suntem, cu toţii, copiii lui Dumnezeu şi trebuie să facem misiune ortodoxă, să deschidem mintea omului, ca să meargă pe calea cea dreaptă, să-şi asculte biserica, părinţii şi conducerea ţării.

Să fim deci supuşi fiindcă cel supus niciodată nu piere.

– Mulţumim mult pentru tot.

– Dumnezeu să vă ajute!