– Stimată doamnă Zoe Dumitrescu-Buşulenga, întâi de toate vă mulţumim că aţi acceptat să purtăm această convorbire aici, într-un adevărat paradis terestru, în chilia maicii Eufrosina de la Sfânta Mănăstire Văratec. Pentru început, aş vrea să vorbim despre o declaraţie răscolitoare pe care aţi făcut-o recent într-un interviu difuzat de postul naţional de televiziune…

– Am auzit şi eu că a fost difuzat filmul, nu l-am văzut… Nu mă anunţase nimeni…

– În acel interviu spuneaţi un lucru care i-a contrariat pe mulţi, şi anume că odată, de va fi să fie, aţi dori să ajungeţi la Sfânta Mănăstire Văratec şi să vă călugăriţi, să fiţi tunsă în monahism… S-a înţeles bine această declaraţie a dumneavoastră?

– De ajuns la mănăstirea Văratec, am ajuns demult. În ceea ce priveşte dezideratul în legătură cu intrarea mea în monahism, acesta rămâne să se împlinească, dacă Dumnezeu va vrea!

– Dar de unde această dorinţă?

– Ştiţi, în general bătrâneţea este un moment, o perioadă de timp mai bine zis, în care se fac nu atât bilanţurile, cât se iau per­spectivele în legătură cu Dincolo, cu Verticala. Şi atunci, cum am zis că abandonez – cum credeam că am abandonat toate preocupările legate de meseria mea, cum credeam că le-am încheiat pe toate, şi am fost dezminţită profund, în fiecare zi (prezenţa dumneavoastră aici o dezminte) – am zis că-mi rămâne numai această întoarcere pe Verticală exclusiv. Fiindcă, zice Patericul undeva: „Dacă omul nu rămâne decât cu Dumnezeu, crezând că numai el şi Dumnezeu sunt pe lume, atunci acela este om înduhovnicit!”. Deci aşteptam şi încă aştept şi eu momentul în care să înţeleg că nu mai există decât o legătură între Dumnezeu şi mine. Însă atâta vreme cât voi fi tulburată de treburile acestea lumeşti, nu voi putea împlini acest deziderat.

În ceea ce priveşte Văratecul, sunt legată de această Sfântă Mănăstire de multă vreme. Sunt, poate, peste 27 de ani de atunci. A fost o apropiere făcută, ca probabil toate lucrurile, de Sus.

După moartea lui Sadoveanu, soţia lui, buna mea prietenă, Valeria Sadoveanu, casa lor de la Neamţ fiind transformată în casă memori­ală, venea aici, vara, în casa măicuţei Benedicta Braga, sora marelui Arhimandrit, dragul nostru Roman Braga (dânsul nu mai era în închisoare, ieşise în 1965 şi plecase, cu sănătatea sa şubrezită, mai întâi în Brazilia, la Mato Grosso, apoi trecând în America, unde a şi rămas până în ziua de astăzi). Valeria venea vara aici şi, în casa măicuţei Benedicta, îşi petrecea vacanţele, vacanţe mai lungi, alături de prietenii ei. Cum printre prietenii ei m-am numărat şi eu, de prin 1975 am început să vin aici şi, încet-âncet, am intrat în atmosfera monahală a Văratecului, care este o atmosferă cu totul particulară. După ce Valeria a plecat dintre noi, în anul 1985, am rămas eu în locul ei. Şi cum măicuţa Benedicta plecase între timp în America, am rămas cu singura dintre ucenicele ei, care era maica Eufrosina – pe atunci foarte tânără, singură şi cu o mulţime de greutăţi.

Soţul meu trăia încă şi ne-am hotărât amândoi să fim un sprijin al măicuţei Eufrosina. Veneam la Văratec în vacanţe din ce în ce mai lungi şi, după ce m-am întors din Italia, soţul meu se prăpădise între timp, în 1993, am hotărât împreună cu sora mea să ne instalăm într-un fel la Văratec, sora mea luând pe umeri toată opera de împământenire a noastră aici.

Măicuţa Eufrosina, care are şi ea acum două ucenice, a primit cu bucurie ideea noastră, aşa ajungând ca noi să stăm la adevărata noastră vatră, la Văratec, cam opt-nouă luni pe an. Restul, două-trei luni, îl petrecem la Bucureşti.

Trebuie să spun că întâlnirea mea cu Văratecul a fost pentru mine o întâlnire puţin stranie. Am scris undeva felul în care am realizat că acest loc este sacru, un „topos sacru” cum l-am numit eu atunci. Am realizat asta de la prima întâlnire. Ştiţi cum? Pe drumul de la Piatra Neamţ până la mănăstire. Aţi văzut cum se desfăşoară acest drum, pe serpentine… E ca o scenă turnantă, care îţi ia ochii şi te nedu­mereşte. Nu-ţi dai seama în ce punct cardinal te afli decât dacă, ştiu eu, este soarele clar la apus ori clar la răsărit. Eşti peste tot, cum aţi şi văzut, întâmpinat de coline, de tăpşane, lanuri, coborâşuri, suişuri ale drumului… Sunt tot felul de minunăţii care se descoperă la fiecare întorsătură de drum, la fiecare cotitură. Şi ai impresia că drumul ăsta duce undeva unde se va petrece ceva. Are o frumuseţe deosebită şi un mister în el acest drum… Aşa mi s-a părut mie atunci şi imediat mi-am amintit, cu obsesiile mele de cultură elină, de Delphi. Acolo, până ajungeai la templu, trebuia să faci un pelerinaj de vreo 40 de kilometri pe jos. Doar aşa te puteai întâlni cu Zeul, cu Dumnezeu. Am avut deci aceeaşi senzaţie, că merg către o Taină mare, către o Epifanie, că aştept o Epifanie, o dezvăluire, o descoperire a lui Dumnezeu.

Ajungând aici, puţin ameţită, puţin năucită, am intrat în rânduielile zilnice ale mănăstirii. M-am împrietenit cu toată lumea, m-am întâlnit cu toţi stareţii de la mănăstirile din jur (era o vreme a stareţilor bătrâni încă, oameni foarte evlavioşi, foarte monahi, toţi veniţi de copii în mănăstiri). Astfel, teritoriul meu a ajuns să se întindă până la Putna, până la Suceava, la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou.

De atunci, fireşte, în timp au intervenit adânciri ale contactului cu centrul acesta, adânciri din ce în ce mai insistente, ce au culminat cu această aproape mutare a noastră, a surorii mele şi a mea, aici.

Ceea ce urmează, sau ceea ce s-ar putea întâmpla, v-am spus…

– Vă doriţi din toată inima acest drum…

– Evident! Dar să vă spun şi de unde vine această dorinţă a mea. În primul rând, unul dintre bunicii mei, cel din partea mamei, a fost preot. Şi, de mic copil, am crescut sub ochii lui pioşi, când mergeam în vacanţă (el era preot la Mărăşeşti). Acolo am făcut primele spovedanii, primele împărtăşanii… Bunicul mă spovedea, lucru care pentru mine, o fată foarte sensibilă, timidă şi chinuită de întrebări lăuntrice, era foarte solemn şi pe care-l luam foarte în serios. Acolo mă simţeam într-o atmosferă foarte duhovnicească, bunicul meu fiind de o mare pioşenie (de altfel a şi murit ca un Sfânt, a avut

o moarte extraordinară). Apoi a venit vremea să intru la şcoală, unde am fost crescută de maicile catolice, franceze şi germane, de la Sfânta Maria – Pitar Moş cum se mai numea atunci. Acolo am avut, evident, contactul cu măicuţele acelea foarte doritoare să crească în sufletele copiilor credinţa. Ele ne duceau în fiecare dimineaţă, înainte de a intra la ore, la Capelă. De la vârsta aceea, de pe la şapte ani, am reuşit să învăţ Tatăl nostru şi Ave Maria, în limbile respective. Lucrurile acestea s-au înti­părit în mine, nu avea cum să fie altfel…

Apoi, familia mea avea o casă la Sfânta Mănăstire Ţigăneşti. Era o casă de peste 100 de ani unde ne petreceam weekend-urile şi vacanţele, reuşind astfel să cunoaştem o serie de maici extraordinare, de un devotament, de o râvnă cum rar se mai întâlnesc. Îmi amintesc acum de măicuţa Leonida, ce fusese stareţă, care suferise îngrozitor de pe urma ruşilor. Fusese dată afară într-o căruţă, a căzut din căruţă, şi-a rupt şira spinării şi stătea întinsă tot timpul pe pat, citind Psaltirea cel puţin o dată.

Ceva mai târziu, fiind bolnavă de plămâni, am ajuns la Clinica de la Cluj, unde am fost operată şi unde îngrijeau bolnavii maicile franciscane, care erau nişte infirmiere perfecte, dar care şi aveau această înclinaţie tipic catolică pentru dialog (numită de mulţi prozelitism). Dar, fiindcă eram într-un moment de criză, eram operată, eram bolnavă, treceam printr-un mo­ment mai greu, toate acestea au prins rădăcini, au crescut în mine. Maicile acestea veneau mereu pe la mine, am şi acum un crucifix de la ele – Mântuitorul crucificat pe mormânt – un crucifix păstrat de mai bine de 60 de ani.

Evident, contactul cu mănăstirea Ţigăneşti a continuat şi de-a lungul tinereţii mele, iar apoi, luată de activităţile mele, „meseriile”, am pierdut contactul cu mănăstirea, venind doar în concedii şi rămânând mai mult doar cu duhov­nicii mei de acasă (am avut norocul, şansa, de a avea nişte duhovnici admirabili).

Iată deci cum am ajuns şi aici, la capătul unei vieţi în care, din când în când, iar apărea mănăstirea, iar apărea monahismul…

Şi, evident, pe deasupra, am avut şi cre­dinţa, pe care nu mi-am părăsit-o niciodată.

– Să înţelegem că semnele lui Dumnezeu nu au încetat să vi se arate, chiar dacă traversaţi perioade mai tulburi…

– Ştiţi cum… Vedeţi ce am eu la gât? Este

o cruce grecească. Am umblat cu ea veşnic şi, dacă mă întrebau, spuneam că este trifoi şi ei îşi închipuiau că e trifoi.

Nu ştiu dacă îi cunoaşteţi pe unii dintre foştii mei studenţi… Sunt câţiva studenţi pe care îi simt mai apropiaţi din acea perioadă, Alex. Ştefănescu, Sandu Anghelescu, Dan Mihăilescu, regretaţii Nichita Stănescu şi Ioan Alexandru, apoi Valeriu Râpeanu etc. Ei ştiu foarte bine ce am făcut eu pentru ei, cu nişte riscuri… Trebuie să vă spun ceva, eu îmi asumam riscurile, dar am fost foarte apărată, tot timpul apărată de Sus.

Când am spus cuiva că m-a condus un deget a spus: „Aha! A fost manipulată!!!”.

Şi, dacă se poate spune aşa, fără să blas­femez pe nimeni, m-a manipulat Dumnezeu!

Eu îmi făceam cursurile, şi asta o spun la toate interviurile pe care le dau, ca să se afle (studenţii mei de atunci pot mărturisi ce spun acum), ca şi cum nu eram în lumea aceea, ca şi cum eram între cele două războaie. Aşa cum am învăţat eu, aşa cum m-am format eu, aşa îi învăţam şi pe ei.

De pildă, în anii teribili ai proletcultismului, când, printr-o întâmplare, am ajuns la Catedra de Română, am văzut că şeful Catedrei făcea un curs despre Eminescu în care îl socotea de origine slavă, îl făcea numai autor al Împăratului şi proletarului.

Am asistat pe atunci la centenarul naşterii lui Eminescu, în 1950. Dacă aţi şti ce centenar a fost…

Sadoveanu şi Călinescu stăteau săracii pe scena aceea aşa, crucificaţi, nu ştiu cum să vă spun. De jur împrejur erau personalităţi, preşedintele Uniunii Scriitorilor, directori, esteticienii timpului etc.

Sadoveanu părea impasibil, dar Călinescu era tulburat teribil, căuta întotdeauna moda­litatea de a răsturna, prin mimică sau prin gesturi, cam ceea ce spunea. Iar ceea ce spunea făcea să pară şi puţin hazos. La el era o tactică de regizor genial. Profesorul Vianu luase, de pildă, lucrurile astea dramatic şi făcea totul cu o rezervă gravă şi plină de sentimente adânci, de durere umanistă văzându-şi valorile răstur­nate. Călinescu încerca însă să-i ducă…

Eminescu era pe atunci cunoscut pentru Împărat şi proletar (cenzurat), Scrisoarea III (nici ea întreagă) şi pentru o prăpădită de postumă, Viaţa, care fusese o joacă de-a lui, o traducere dintr-un preromantic englez. Cu asta s-a făcut centenarul Eminescu.

Dar eu la curs, la seminar, făceam cu totul altceva. La seminar luam textul lui Eminescu şi, împreună cu copiii, îl interpretam. Tot! Nu ne păsa nici măcar de Împărat şi proletar.

De altfel, în anul Eminescu, am făcut o ediţie de autor la editura Coresi în care nici n-a apărut Împărat şi proletar. Este, poate, o impietate la adresa poetului, dar, pentru mine, a fost un fel de răzbunare post-festum.

Ţin minte că, în anii aceia, l-am adus pe Gala Galaction, în 1953. M-am dus la decan şi i-am spus: „Tovarăşe decan, studenţii îmi cer Gala Galaction!”. El era un om foarte cumse­cade, Boldan îl chema, dar întâi s-a speriat. Îmi zice: „Ce faceţi???”. I-am spus: „Dacă studenţii îl vor… Ştiţi că el a fost socialist în tinereţe, era prieten cu N. D. Cocea şi cu Arghezi. A publicat la edituri socialiste…”. În fine, am început eu să-i fac aşa, o teorie… Boldan începuse să se înmoaie. Şi am continuat: „Şi apoi ştiţi că el a slujit şi în sinagogă!”. Atunci s-a înmuiat de tot şi mi-a spus: „Ştii ce, tovarăşa Zoe… Dumneata ştii, eu nu ştiu nimic!”. Şi în ziua aia nici n-a venit la facultate. Şi eu l-am adus pe Galaction, m-am dus la el acasă, l-am luat (ne şi cunoşteam puţin dinainte). A fost o zi admirabilă. Mi-aduc aminte că la asta a participat şi Romeo Vulpescu, alt mare student strălucit al meu, foarte apropiat mie… Şi n-am păţit nimic. Era în 1953!!!

Eu, în vremea aceea, eram chemată la cadre din două în două săptămâni, fiindcă tata era ascuns (tata fusese demnitar în guvernul Maniu din 1928). Deci numai asta-mi lipsea…

Mai târziu, când profesorul Vianu m-a cerut la el la catedră, am început cursurile de litera­tură universală şi comparată. Şi m-am gândit cum să fac educaţie, cât de cât, religioasă a copiilor… Atunci le-am recomandat în primul rând, chiar pe bibliografia generală, cea afişată, Biblia. A venit la mine secretarul de organizaţie, care-mi fusese şi student: „Doamna Zoe (căci Tovarăşă nu îmi spunea decât decanul, toţi ai mei îmi spuneau Doamnă), ce faceţi doamna Zoe? Se poate aşa ceva?!”. L-am întrebat: „De ce? O lume întreagă, dacă scoateţi cartea asta, o să vă spună că sunteţi nişte inculţi! În toată lumea Biblia este prima carte a lumii! Şi voi, ce? Sunteţi nişte ignoranţi? Vreţi să ne facem de râs? Eu am o răspundere aici, predau literatură universală şi comparată… Dacă la literatură universală şi comparată nu pun Biblia pe primul rând atunci ce să fac?!”. Şi, în final, au acceptat (probabil bibliografia mai este printr-o arhivă, pe undeva…). Dar studenţii îşi aduc aminte de aceste lucruri.

Şi cum făceam… Începeam aşa: „Hai să vedem cum s-au desfăşurat cosmogoniile în diverse religii şi la diverse popoare!”. Începeam cu Egiptul, apoi cu India şi apoi ziceam: „Hai acum şi în Iudeea, să vedem ce s-a întâmplat la evrei.”. Şi ajungeam la Biblie, începeam cosmo­gonia, Geneza… Copii ascultau şi eu le vorbeam despre cosmogonii, le explicam totul şi apoi spuneam: „Şi mai este o cosmogonie undeva, în care se vorbeşte despre cuvânt!”. (Cuvântul întrupat, cosmogonia de la începutul Evan­gheliei lui Ioan). Nu le spuneam Evanghelistul Ioan, spuneam Ioan din Patmos, ca să nu se supere nimeni.

Apoi ajungeam la poezia de dragoste, la popoarele vechi. Luam iar Egiptul, India şi iar ajungeam la evrei, la Cântarea cântărilor. Sigur, ei credeau că voi da o interpretare laică. Eu dădeam o interpretare ambiguă, între laic şi sacru. Dar ceea ce a fost interesant este că am îndrăznit o treabă de care îmi face plăcere să îmi aduc aminte. Le-am zis: „Poezia evreilor, chiar şi cea religioasă, este o poezie a sufletului omenesc, o expresie ontică, o expresie a fiinţei. Şi, iată, cel mai mare poet al lor, David, regele David, a făcut o carte întreagă, Psalmii, iar fiul lui, Solomon, a scris Cântarea Cântărilor.”. Şi am început să le citesc din Psalmi. A fost pentru ei o surpriză aşa de puternică încât le-a rămas întipărită în minte. Le-am citit atunci Psalmul 50, l-am citi aşa, actoriceşte puţin, şi le-am spus: „Ia uitaţi-vă cum se înşiră stările sufleteşte, cu ce îndemânare le pune…”. Le-am spus apoi şi anecdotica, căci pentru nişte copii anecdotica fixează nişte idei. Le-am spus împrejurarea, să spunem picantă, în care David face în Psalmul 50 o mărturisire de căinţă, căci trimisese pe generalul Urie, generalul lui, la război, în prima linie, ştiind că are să moară, fiindcă se îndrăgostise de soţia lui (pe care o văzuse într-o seară, spălându-se în grădină). Deci Psalmul 50 este Psalmul de pocăinţă, celebrul Psalm de pocăinţă pe care-l rostim toţi în momente de pocăinţă. Nu vă pot spune ce răsunet a avut asta în sufletul copiilor. M-am întâlnit ceva mai târziu, la Ţigăneşti, la casa noastră, cu un preot. El era cu stareţa. M-au oprit şi Părintele mi-a zis: „Doamna Buşulenga, vă mulţumesc!”. Nu-l cunoşteam şi l-am întrebat: „Pentru ce Părinte?”. Zice: „Ştiţi, fiica mea, care v-a fost studentă, citeşte Psalmii de când cu dumneavoastră… De la mine nici nu voia să audă!!!”.

Copiilor trebuie să le sugerezi mai degrabă decât să le impui. Vedeţi, părinţii, tatăl sau mama, dacă impun, în general copilul are o reacţie de rezistenţă. Dacă începi să-i sugerezi nişte lucruri mai speciale, el este atras şi poate chiar, uneori, fascinat.

Aşa era şi aici, mai cu seamă că era vorba de lucruri interzise. Cine s-ar fi gândit atunci, pe vremea aceea, să le dea copiilor Psalmi?

– Spuneţi-mi, fiindcă aţi adus vorba de studenţii dumneavoastră şi de toate aceste lucruri, de ce o altă parte a studenţilor dumneavoastră, îmi vine în minte acum, în primul rând, Gabriel Liiceanu, pun accentul pe cu totul altceva în ceea ce vă priveşte? Este o întrebare mai delicată şi, dacă nu doriţi, puteţi să nu răspundeţi…

– Vreţi să… Eu n-aş vrea să spun nimic despre Gabriel, care a fost unul dintre copii mei buni…

– V-am dat doar un exemplu…

– Ştiu. Dar uitaţi-vă, am aici nişte cărţi. Foştii mei colaboratori din Institutul Călinescu, atunci când mi-au editat volumul omagial, au publicat şi nişte reproduceri, dedicaţii către mine ale unora dintre cei care m-au cunoscut. Ei bine, dedicaţiile lui Gabriel sunt, cu tristeţe pentru el trebuie să spun, o dezminţire flagrantă a ceea ce spune el apoi…[1]

– Le vom alătura convorbirii noastre, cu acceptul dumneavoastră…

– Sigur, dacă vă interesează… Cu toate că

o să spună Gabriel că este un mod de…

– Vă spun şi de ce… Sunt o mulţime de tineri care au auzit de dumneavoastră din două surse: unii care spun: „Iată un om cu care merită să vorbeşti!” şi alţii care spun: „Era un profesor bun, dar a făcut atâtea nenorociri, atâtea compromisuri…”. Iată deci două categorii de oameni care descumpănesc un tânăr de 20-27 de ani, care nu are ocazia de a vă întâlni, de a sta aici, cu dumneavoastră şi a discuta cum facem noi acum… De aceea, eu vă întreb: ce părere aveţi de aceste acuzaţii şi cum se poate răspunde la aşa ceva?

– Eu nu am răspuns niciodată! Niciodată!

– De ce?

– Pentru că mi se pare nedemn din partea mea să mă cobor la o astfel de polemică fără fond. Pentru că… n-am spus-o eu, o spune Gabriel, în dedicaţii. De ce a făcut apoi toate acele acuzaţii, nu ştiu.

L-a supărat faptul că am apărut la televizi­une, în zilele Revoluţiei, după căderea lui Ceauşescu, adusă cu sila de doi membri ai Institutului, cărora le spusesem: „Ce să căutăm noi acolo? N-are nici un rost!”. E adevărat, eu am crezut în Ceauşescu în anii 1965-1972, când a fost deschiderea..

– Vom ajunge şi la acel subiect…

– Nici o problemă! Dar atunci, cu televizi­unea, a fost o chestie care nu-mi aparţine. Am fost dusă de doi colegi, nici nu vreau să le dau numele, ca să nu cadă oprobiul pe ei… Prefer să iau asupra mea totul…

– Aşa este creştineşte…

– Sigur, mai ales că discuţia pe care o purtăm se desfăşoară în postul mare… Dar, fiindcă aţi pronunţat numele lui Gabriel, vă pot spune că reacţia lui a provocat o mare durere pentru mine. Pentru că el, chipurile, mi-era foarte devotat. Iar apoi, dintr-odată, cu un răsunet colosal, a făcut declaraţiile acelea la emisiunea lui Sava. Eu eram la Roma atunci şi am înţeles că apoi a venit domnul profesor Ianoşi, tot la regretatul Sava, dezminţind ceea ce a spus Gabriel (cu atât mai mult cu cât Ianoşi fusese preşedintele comisiei de doctorat al lui Gabriel, iar eu fusesem membră în comisie).

– Ce este mai trist este că acea convorbire cu Iosif Sava a fost publicată, încăpând apoi pe mâinile unor tineri care iau în serios aceste lucruri.

– Ştiu, ei nu au apucat decât asta, ce a spus Gabriel despre mine.

– Consideraţi că este mai bine să nu daţi o replică…

– Este mult mai bine! Eu nu m-am lăudat nici cu meritele mele şi nici nu mă scuz pentru ceea ce se presupune că au fost compromisurile mele.

– Dar, fiindcă tot a venit vorba, cum se putea face ceva fără compromis? Şi în ce sens spunem compromis?

– Eu am fost băgată în partid în 1967. Notaţi bine acest an! Ceilalţi, pe care Gabriel nu i-a băgat de seamă, sau nu-i bagă de seamă, erau înscrişi de prin 1950 până în 1965. După 1965 erau alte vremuri… Eu nu mă înscriam, dar Ion Gheorghe Maurer şi domnul Mizil, care au vrut să bage intelectuali în partid, m-au făcut să intru în partid în 1967.

M-am dus atunci la duhovnicul meu, părintele Mateescu… Ce să vă mai spun, fac aici mărturisiri… Mi-e şi jenă să mă apăr aşa… E penibil!

– Nu este vorba de apărat. Lămuririle acestea sunt însă de folos tinerilor, celor care o să citească acest volum.

– E adevărat! Cum spuneam, am intrat în partid în 1967. Nu eram nici ca ilegaliştii, nici precum cei care, din oportunism, s-au înscris ca să obţină nişte avantaje sau nişte posturi. Eram deja la Universitate, îi eram profesoară lui Gabriel şi altora… Am fost băgaţi şi în Comitetul Central, dar de ce Gabriel nu se întreabă: Paler a fost în Comitetul Central? Breban a fost în Comitetul Central? D. R. Popescu a fost în Comitetul Central? Am fost băgaţi toţi odată, nu ne-a întrebat nimeni nimic, vreţi sau nu vreţi…

Mi-a fost o ruşine îngrozitoare atunci, pentru că nu avea nimic de-a face credinţa mea cu comunismul. Şi atunci am încercat un singur lucru, să salvez valorile, pentru a le putea transmite tinerilor. Şi asta am făcut, cum am spus, cu mâna pe inimă.

Nu poate nimeni să spună că mi-am minţit copiii! Niciodată! Nu poate nimeni să spună că i-am indus în eroare!

– Spuneaţi adineaori că, la un moment dat, aţi crezut în Ceauşescu…

– Da!

– Vă întreb atunci, ce a însemnat Ceauşescu şi Partidul Comunist pentru dumneavoastră?

– Partidul Comunist a fost ceva cu totul… În 1967, când am fost înscrisă în Partid, mi-a fost ruşine să mă duc acasă să-i spun tatei chestia asta, ar fi făcut explozie… S-a obişnuit el apoi cu gândul dar… Pentru noi Partidul Comunist era o gogoriţă, o sperietoare. Când au venit sovieticii în ţară, cu oamenii lor instalaţi pe tancuri, vă daţi seama ce reacţie am avut faţă de ei…

Faţă de Ceauşescu a fost însă cu totul altceva. Pentru că în 1965 a fost deschiderea. Nu uitaţi că atunci s-au deschis închisorile, din toamna lui 1964 până la începutul lui 1965. N-a mai fost atunci nici unul închis politic.

Dar nu ştiu cum aţi fi reacţionat dacă aţi fi ascultat discursul lui din balcon, în 1968… Îl puteţi întreba asta pe orice fost legionar din ţară. Îmi spunea un prieten, fiul unui fost comandant legionar care murise: „Am plecat, după discursul lui Ceauşescu din Piaţa Palatului şi, dacă aş fi văzut o maşină cu ruşi, i-aş fi strâns de gât!”

Asta a fost reacţia românilor în clipa aceea. Mă emoţionează teribil acest lucru… Noi nu am intrat în Cehoslovacia şi asta a fost treaba care ne-a convins. S-a spus pe urmă că Ceauşescu era înţeles cu ruşii… Acestea sunt nişte prostii! Nu era nimeni înţeles cu nici un rus! Ce-am tremurat noi atunci, cum îl trăgeau unii de mânecă: „Mai încet Nicule, mai încet!” şi Ceauşescu o luase… Deci comunismul acela naţional ni s-a părut că o să fie…

Din nefericire deschiderea aceasta a durat cam opt ani, până când a pus mâna pe putere soţia, cabinetul doi. Şi atunci s-a terminat! Şi atunci s-a terminat şi pentru mine!

Acesta a fost compromisul pe care l-am făcut! Ca să salvez valorile am făcut asta. Dar când am fost băgaţi în Partid nu ne-a întrebat nimeni dacă vrem, puteţi să-l întrebaţi şi pe Paler, şi pe Breban… Nimeni nu ne-a întrebat nimic, ne-au dus şi, când ne-am auzit numele am rămas trăsniţi… Ce făcusem noi?

Le trebuiau intelectuali şi atunci au pus intelectuali în prima linie.

– Dar veneaţi dintr-o lume în care totuşi… Văd în spatele dumneavoastră un volum semnat de Mircea Vulcănescu şi ştiu că aţi avut ceva legături cu familia Vulcănescu. Bănuiesc că aţi cunoscut majoritatea intelectualilor din generaţia ‘27, pe Cioran, Eliade, Ionescu, Noica…

– Sigur că i-am cunoscut. Chiar acum lucrez la un volum de portrete în care îi includ şi pe ei. Noica, de pildă, mi-era foarte drag…

– Ştiţi, probabil, că şi de dânsul se spune că a făcut anumite compromisuri ca să poată publica.

– Eu nu vreau să spun nimic despre nimeni. Unii dintre noi suntem acuzaţi că am făcut compromisuri. Au făcut şi alţii dar, fiindcă erau foarte tineri, nu a băgat nimeni de seamă.

– Este corect ca un tânăr care ia astăzi un volum semnat de Noica sau despre Noica să audă că şi Noica a fost un colaborator, că nu a făcut nimic bun pentru cultura noastră? Cum trebuie să reacţioneze acel tânăr?

– Tânărul nu are nici o vină dar, vorba Mântuitorului: „Vai de cel prin care vine sminteala!” Adică de cel care tulbură inimile tinerilor, spunându-le aceste lucruri, distrugând nu numai nişte oameni, ci şi nişte opere.

– Problema este că cei mai mulţi cred aceste lucruri şi au tendinţa de a minimaliza importanţa operei lui Noica: „Ce să mă mai complic cu Noica, dacă a făcut ce a făcut pe timpul lui Ceauşescu! De ce să-l mai citesc?”

– Este posibil aşa ceva?! Ceea ce mă doare cel mai tare este că discipolii lui nu-l apără pe Noica aşa cum ar trebui…

– Mai sunt discipoli ai lui Noica?!

– Mă refer în primul rând la Gabriel şi Andrei…

– Dar ştiţi bine că Noica îi pusese cât de cât pe un drum. Acum unde a ajuns domnul Liiceanu sau domnul Pleşu?

– Unu-i editor, celălalt e ministru…

– Fost ministru!

– În fine, om politic! Dacă e vorba să vorbim aşa şi noi aveam două feţe: una de fond – eram nişte umanişti, nişte oameni de cultură care transmiteam valorile mai departe (căci, după părerea mea, asta este esenţial) – şi o altă faţă, publică.

– Dacă tot a venit vorba de Noica, spuneţi-mi cum credeţi că ar fi reacţionat Noica dacă i-ar fi văzut astăzi pe domnii Liiceanu şi Pleşu?

– S-ar fi îndurerat Dinu…

– Credeţi?

– Teribil! L-ar fi costat îngrozitor…

– Unii spun că le-ar fi dat dreptate şi i-ar fi ajutat…

– Din punctul ăsta de vedere… şi eu i-aş ajuta! Adică, ştiţi, când ajungi la o adevărată înţelepciune nici nu mai răspunzi la aşa ceva. Dimpotrivă! Nu mai nutreşti nici un fel de resentiment faţă de cei care te-au lovit. Asta dacă eşti creştin!

– Spuneţi-mi, fiindcă am vorbit de Noica şi de generaţia ‘27, credeţi că mai avem astăzi acest gen de valori în ţară? Mai avem oameni la care tinerii s-ar putea duce să ia cuvânt de folos, cum se spune aici, în mediul monahal?

– Am aici, pe birou, Patericul. Noua traducere a Patericului făcută de un tânăr extraordinar, Dan Ungureanu (fiul criticului literar Cornel Ungureanu), care are 31 de ani şi care a terminat École Normale, la Paris. Este unul din copii mei de suflet, un tânăr care a tradus din greacă direct acest volum, într-o versiune teribilă…

– Dar câţi tineri din zilele noastre mai fac aşa ceva?

– Asta spun şi eu! Eu îi „pescuiesc”, ca să spun aşa. Mai am un copil extraordinar, Valentin Ioan Istrate, care şi-a dat licenţa în teologie şi care acum îşi dă doctoratul în Anglia. Are o teză excepţională pe care i-am prefaţat-o eu şi care va fi publicată curând.

– Deci mai avem şansa de a ne salva…

– Nădăjduiesc! Şi apoi, mai e ceva. Nu uitaţi că avem ASCOR-ul.

– Dar are el priză la public? Nu vi se pare că adună, de fiecare dată, aceleaşi persoane? Puţini tineri participă la acele conferinţe ale ASCOR-ului, puţini mai ştiu cine a fost Vasile Voiculescu, ce înseamnă Pateric…

– Dacă le vei spune de Pateric, că Dan Ungureanu a tradus Apoftegmele, o să te întrebe: „Ce înseamnă asta?”.

– Deci cum putem face să oferim tinerilor cât mai multe soluţii de acest gen?

– Nu ştiu, sinceră să fiu… ASCOR-ul din Iaşi lucrează foarte frumos, sub directa conducere a Î.P.S. Daniel, cei de la Galaţi lucrează splendid (de obicei făceam o conferinţă pentru ASCOR Galaţi şi era sala mare a teatrului plină), Prea Sfinţitul Casian fiind extraordinar în această privinţă, însufleţind pe toată lumea pe care o întâlneşte. Mai sunt şi cei de la Suceava, împreună cu P. S. Pimen, un om admirabil şi el. Dar nu putem ieşi din aceste cercuri restrânse…

– Credeţi că mai ştie cineva de Rugul Aprins, de Sandu Tudor ori de Codin Mironescu? Au auzit tinerii de Părintele Sofian, de Părintele Ghiuş, de Părintele Băbuş? Locuiţi aici, după cum ne-aţi spus, în casa părintelui Roman Braga. Câţi tineri îl cunosc?

– Este un părinte nemaipomenit. Ştiţi că, atunci când a ajuns în America toţi îl făceau comunist? Căci slujea aceleaşi valori ca şi noi, le ducea mai departe fără să ţină seamă de accidentele puterii temporale.

Mă gândeam adesea ce s-ar fi întâmplat la noi dacă românii ar fi fost la fel de cruzi ca italienii, care au ucis actori care ar fi fost colabo­raţionişti cu fasciştii. În Franţa la fel, scriitori mari au fost executaţi.

Vedeţi, se judecă aşa: una este să faci pact cu sovieticii care ne-au ocupat ţara sau să faci pe turnătorul… Au fost unii care aşa au făcut şi pentru că au mărturisit, au fost foarte lăudaţi…

– Nu sunt mulţi. Este domnul Paleologu, poate la dânsul vă referiţi?

– Nu dau nume…

– Sunt doi-trei…

– Da, dar pentru aceeaşi culpă bietul Dan Amedeo Lăzărescu a fost făcut praf… Eu nu mai înţeleg nimic şi probabil nici tinerii nu înţeleg: cei iertaţi să fie cei care au mărturisit că au făcut pactul cu diavolul…

– Domnul Lăzărescu nu a mărturisit asta, nu s-a spovedit în public, dacă se poate spune aşa…

– Adică dacă s-a mărturisit se iartă?! Şi aici păcatul mărturisit e pe jumătate iertat?! Să fim serioşi! Una este să fi făcut pactul cu diavolul şi alta este să fi intrat în partidul ăla târziu, fără vrerea ta şi fără să aderi la viaţa lor de activişti.

– La începutul convorbirii noastre aminteaţi de mănăstirile din jurul Văratecului şi de marii duhovnici de aici. Spuneţi-mi, pe părintele Cleopa l-aţi cunoscut?

– Da.

– Ce impresie v-a făcut Părintele?

– Admirabil! Când am ieşit din chilia sa, soţul meu, un om care avea credinţă, dar care nu era un practicant, era profund tulburat, iar eu i-am spus: „Parcă-i Dumnezeu!” Asta mi-a inspirat, cu barba aceea albă… Parcă era Dumnezeu Tatăl, în pozele acelea cromolito­grafiate din copilăria mea. Era extraordinar de frumos şi de impresionant, Bătrânul.

Au fost nişte momente extraordinare petre­cute în chilia sa, când ne vorbea în stilul său cunoscut de acum, la lumina candelei…

– Iată o lume apusă, să spun aşa…

– Da, noi, cei duşi…

– Spuneţi-ne, noi am sosit aici, să vă tulburăm liniştea, dar credeţi că are rost ca tinerii să se îndrepte către cei mai în vârstă, să ia un cuvânt de folos? Mai slujeşte cuvântul de folos în epoca televizoarelor, a antenelor parabolice şi a discotecilor?

– Eu, din moment ce am venit aici, încerc să mă îmbunătăţesc şi să lepăd de la mine negaţia şi mânia. Dar eu sunt profund împotriva acestor mijloace de popularizare a multor năzdrăvănii, a multor neadevăruri.

Şi vremea în care trăim este o vreme întoarsă. Păcate strigătoare la cer devin legi­ferate… Este, deci o mare tristeţe, dar acesta este cursul probabil.

Acum ceva timp am dat un interviu pentru ziarul Azi şi m-au întrebat ce părere am despre imaginile de la televizor. Le-am spus că eu nu sunt un om al civilizaţiei imaginii, ci al culturii cuvântului. Fiindcă imaginea dislocă spiritul, cuvântul îl construieşte, îl edifică.

În momentul de faţă este o luptă între imagine şi cuvânt. Cuvântul era izvorât din Cuvânt, că de asta se cheamă cuvânt şi de aceea se spune: „Spuneţi-le Cuvânt Avva!” în Pateric. Spuneţi deci cuvânt întăritor, cuvânt pe care îţi fixezi mintea, sufletul…

Imaginea te năuceşte… Succesiunea imagi­nilor la televizor pe mine mă năuceşte, foarte multe din nefericire fiind şi imorale, obscene.

Cei de la Azi m-au întrebat ce părere am despre muzica actuală, dacă mai există posi­bilităţi de a reveni la ceea ce a fost. Şi le-am răspuns că, după părerea mea, nu cred că se va putea reveni uşor de la manele la Johann Sebastian Bach. Nu ştiu cum este drumul înapoi!

– Dar drumul înainte, finalul, cum va fi? Va găsi ţara aceasta drumul cel bun?

– Dacă ar înceta vrajba, ura, între oameni ar fi posibil. Dar acum se ciocnesc oamenii mai vizibil decât înainte. Pe vremea aceea se turna pe ascuns. Acum toţi se toarnă, se lovesc, se urăsc, se insultă pe faţă. Dacă asculţi oamenii politici vorbind între ei îţi vine să fugi! Aşa încât, atâta vreme cât nu va conteni vrajba, ura dintre oameni, cât încă mai există ţelul material, averea, puterea care dă naştere la asemenea reacţii, totul va fi groaznic.

Doar Dumnezeu ştie ce va urma! Şi Papa, când a venit, a spus: „România este grădina Maicii Domnului!” Vorba aceasta o ştiam şi eu, demult, se spunea între monahi aşa ceva, şi realizez că doar o minune ne poate salva.

Căci ce la oameni nu e cu putinţă este cu putinţă la Dumnezeu! Şi atunci minunea este posibilă oricând, iar nădejdea trebuie să ne fie ancoră, aşa cum spune Pavel.

Iar cei care rabdă până la sfârşit vor fi fericiţi şi mântuiţi!

Un interviu de Fabian ANTON

Mănăstirea Văratec, 1999

[1] Reproducem mai jos două dintre dedicaţiile făcute de domnul Gabriel Liiceanu către Zoe Dumitrescu-Buşulenga: „Doamnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, care în anii studenţiei mi-a hrănit pasiunea pentru bine şi frumos, acest modest omagiu de stimă şi admiraţie. Gabriel Liiceanu, octombrie 1981” (dedicaţie pe volumul Încercare în politropia omului şi a culturii) „Doamnei Zoe Dumitrescu Buşulenga, recunoştinţă pentru frumuseţea pe care mi-a dăruit-o în anii studenţiei G. Liiceanu, iulie 1987” (dedicaţie pe volumul Epistolar, Editura Cartea Românească, 1987).