– Doamnă Zoe Dumitrescu-Buşulenga, întîi de toate vă mulţumim că aţi acceptat să purtăm această convorbire aici, într-un adevărat paradis terestru care este chilia maicii Eufrosina de la Sfînta Mănăstire Văratec. Pentru început, aş vrea să vorbim de o declaraţie răscolitoare pe care aţi făcut-o recent într-un interviu difuzat de postul naţional de televiziune…

– Am auzit şi eu că a fost difuzat filmul, nu 1-am văzut… Nu mă anunţase nimeni…
– În acel interviu spuneaţi un lucru care a contrariat pe mulţi, şi anume că odată, de va fi să fie, aţi dori să ajungeţi la Sfînta Mănăstire Văratec şi să vă călugăriţi, să fiţi tunsă în monahism… S-a înţeles bine această declaraţie a dumneavoastră?
– De ajuns la Mănăstirea Văratec, am ajuns de mult. în ceea ce priveşte dezideratul în legătură cu intrarea mea în monahism, acesta rămîne să se împlinească, dacă Dumnezeu va vrea!
– Dar de unde această dorinţă? De ce tocmai această dorinţă?
– Ştiţi, în general, bătrîneţea este un moment – o perioadă de timp, mai bine zis – în care se fac nu atît bilanţurile, cît se iau perspectivele în legătură cu Dincolo, cu Verticala. Şi atunci, cum am zis că abandonez – cum credeam că am abandonat toate preocupările legate de meseria mea, cum credeam că le-am încheiat pe toate, şi am fost dezminţită profund, în fiecare zi (prezenţa dumneavoastră aici o dezminte) – am zis, deci, că-mi rămîne numai această întoarcere pe Verticală exclusiv. Fiindcă, zice undeva Patericul: „Dacă omul nu rămîne decît cu Dumnezeu, crezînd că numai el şi Dumnezeu sînt pe lume, atunci acela nu este om înduhovnicit!” Deci aşteptam şi încă aştept şi eu momentul în care să înţeleg că nu mai există decît o legătură între Dumnezeu şi mine.
Însă, atîta vreme cît voi fi tulburată de treburile acestea lumeşti, nu voi putea împlini acest deziderat.
În ceea ce priveşte Văratecul, sînt legată de multă vreme de această Sfîntă Mănăstire. Sînt, poate peste 27 de ani de atunci. A fost o apropiere făcută, ca probabil toate lucrurile, de Sus.
După moartea lui Sadoveanu, soţia lui, buna mea prietenă Valeria Sadoveanu, casa lor de la Neamţ fiind transformată în casă memorială, venea aici vara, în casa măicuţei Benedicta Braga, sora marelui Arhimandrit, dragul nostru Roman Braga (dînsul nu mai era în închisoare, ieşise în 1965 şi plecase, cu sănătatea sa şubrezită, mai întîi în Brazilia, la Mato Grosso, apoi trecînd în America unde a şi rămas pînă în ziua de astăzi). Valeria venea vara aici şi, în casa măicuţei Benedicta, îşi petrecea vacanţele – vacanţe mai lungi, alături de prietenii ei. Cum printre prietenii ei m-am numărat şi eu, de prin 1975 am început să vin aici şi, încet-încet, am intrat în atmosfera monahală a Văratecului, care este o atmosferă cu totul particulară. După ce Valeria a plecat dintre noi, în anul 1985, am rămas eu în locul ei. Şi, cum măicuţa Benedicta plecase între timp, cu ucenicele ei, în America, am rămas cu singura dintre ucenicele ei, care era maica Eufrosina – pe atunci foarte tînără, singură şi cu o mulţime de greutăţi.
Soţul meu trăia încă şi ne-am hotărît amîndoi să fim un sprijin al măicuţei Eufrosina. Veneam, deci, la Văratec în vacanţe din ce în ce mai lungi şi, după ce m-am întors din Italia, soţul meu se prăpădise între timp, în 1993, am hotărît, împreună cu sora mea, să ne instalăm într-un fel la Văratec, sora mea luînd pe umeri toată, să zicem aşa, opera de împămîntenire a noastră aici.
Măicuţa Eufrosina, care are şi ea acum două ucenice, a primit cu bucurie ideea noastră, aşa ajungînd ca noi să stăm la adevărata noastră vatră, la Văratec, cam opt-nouă luni pe an. Restul, două-trei luni, le petrecem la Bucureşti.
Trebuie să spun că întîlnirea mea cu Văratecul a fost pentru mine o întîlnire puţin stranie. Am scris undeva despre felul în care am realizat că acest loc este un loc sacru, un „topos sacru” cum 1-am numit eu atunci. Am realizat asta de la prima întîlnire. Ştiţi cum? Pe drumul de la Piatra-Neamţ pînă la mănăstire. Aţi văzut cum se desfăşoară acest drum, pe serpentine… Este ca o scenă turnantă, care îţi ia ochii şi te nedumereşte. Nu-ţi dai seama în ce punct cardinal te afli decît dacă, ştiu eu, este soarele clar la apus ori clar la răsărit. Eşti peste tot, cum aţi şi văzut, întîmpinat de coline, de tăpşane, lanuri, coborîşuri, suişuri ale drumului… Sînt tot felul de minunăţii care se descoperă la fiecare întorsătură de drum, la flecare cotitură. Şi ai impresia că drumul ăsta duce undeva unde se va petrece ceva. Are o frumuseţe deosebită şi un mister în el acest drum… Aşa mi s-a părut mie atunci şi imediat mi-am amintit, cu obsesiile mele de cultură elină, de Delphi. Acolo, pînă ajungeai la templu, trebuia să faci un pelerinaj de vreo patruzeci de kilometri pe jos. Doar aşa te puteai întîlni cu Zeul, cu Dumnezeu. Am avut, deci, aceeaşi senzaţie, că merg către o Taină mare, către o Epifanie, că aştept o Epifanie, o dezvăluire, o descoperire a lui Dumnezeu.
Ajungînd aici, puţin ameţită, puţin năucită, am şi intrat în rînduielile zilnice ale mănăstirii. M-am împrietenit cu toată lumea, m-am întîlnit cu toţi stareţii de la mănăstirile din jur (era o vreme a stareţilor bătrîni încă, oameni foarte evlavioşi, foarte monahi, toţi veniţi de copii în mănăstiri). Astfel teritoriul meu a ajuns să se întindă pînă la Putna, pînă la Suceava, la Mănăstirea Sfîntul Ioan cel Nou.
De atunci, fireşte, în timp au intervenit adînciri ale contactului cu centrul acesta, adînciri din ce în ce mai insistente, ce au culminat cu această aproape mutare a noastră, a surorii mele şi a mea, aici. Ceea ce urmează, sau ce s-ar putea întîmpla, v-am spus…
– Vă doriţi din toată inima acest drum…
– Evident! Dar să vă spun şi de unde vine această dorinţă a mea. În primul rînd, unul dintre bunicii mei, cel din partea mamei, a fost preot. De mic copil, am crescut sub ochii lui pioşi, cînd mergeam în vacanţă (el era preot la Mărăşeşti). Acolo am făcut primele spovedanii, primele împărtăşanii… Bunicul mă spovedea, lucru care pentru mine, o fată foarte sensibilă, timidă şi chinuită de întrebări lăuntrice, era foarte solemn şi pe care-1 luam foarte în serios. Acolo mă simţeam într-o atmosferă foarte duhovnicească, bunicul meu fiind de o mare pioşenie (de altfel, a şi murit ca un Sfînt, a avut o moarte extraordinară). Apoi a venit vremea să intru la şcoală, unde am fost crescută de maicile catolice, franceze şi germane, de la Sfînta Măria – Pitar Moş, cum se numea pe atunci.
Acolo am avut, evident, contactul cu măicuţele acelea foarte doritoare să crească în sufletele copiilor credinţa. Ele ne duceau în fiecare dimineaţă, înainte de a intra la ore, la Capelă. De la vîrsta aceea, de pe la şapte ani, am reuşit să învăţ Tatăl Nostru şi Ave Măria, în limbile respective. Lucrurile acestea s-au întipărit în mine, nu avea cum să fie altfel…
Apoi, familia mea avea o casă la Sfînta Mănăstire Ţigăneşti. Era o casă de peste 100 de ani, unde ne petreceam weekend-urile şi vacanţele, reuşind astfel să cunoaştem o serie de maici extraordinare, de un devotament, de o rîvnă cum rar se mai întîlnesc. Îmi amintesc acum de măicuţa Leonida, ce fusese stareţă, care suferise îngrozitor de pe urma ruşilor. Fusese dată afară într-o căruţă, a căzut din căruţă şi şi-a rupt şira spinării şi stătea întinsă tot timpul pe pat, citind Psaltirea cel puţin o dată.
Ceva mai tîrziu, fiind bolnavă de plămîni, am ajuns la Clinica de la Cluj, unde am fost operată şi unde îngrijeau de bolnavi maicile franciscane, care erau nişte infirmiere perfecte, dar care şi aveau această înclinaţie tipic catolică pentru dialog (numită de mulţi prozelitism). Dar, fiindcă eram într-un moment de criză, eram operată, eram bolnavă – treceam, deci, printr-un moment mai greu –, toate acestea au prins rădăcini, au crescut în mine. Maicile acestea mereu veneau pe la mine, am şi acum un crucifix de la ele – Mîntuitorul crucificat pe mormînt – un crucifix păstrat de mai bine de şaizeci de ani.
Evident, contactul cu mănăstirea Ţigăneşti a continuat şi de-a lungul tinereţii mele, iar apoi, luată de activităţile, de „meseriile” mele, am pierdut contactul cu mănăstirea, venind doar în concedii şi rămînînd mai mult doar cu duhovnicii mei de acasă (am avut norocul, şansa de a avea nişte duhovnici admirabili).
Iată, deci, cum am ajuns şi aici, la capătul unei vieţi în care, din cînd în cînd, iar apărea mănăstirea, iar apărea monahismul… Şi, evident, pe deasupra am avut credinţa, pe care nu mi-am părăsit-o niciodată.
– Să înţelegem, aşadar, că semnele lui Dumnezeu nu au încetat să vi se arate, chiar dacă traversaţi perioade mai tulburi…
– Ştiţi cum… Vedeţi ce am eu la gît? Este o cruce grecească. Am umblat cu ea veşnic şi, dacă mă întrebau, spuneam că este trifoi şi ei îşi închipuiau că e trifoi.
Nu ştiu dacă îi cunoaşteţi pe unii dintre foştii mei studenţi… Sînt cîţiva studenţi pe care îi simt mai apropiaţi din acea perioadă, Alex. Ştefănescu, Sandu Anghelescu, Dan Mihăilescu, regretaţii Nichita Stănescu şi Ioan Alexandru, apoi Valeriu Râpeanu, etc. Ei ştiu, foarte bine, ce am făcut eu pentru ei, cu nişte riscuri…
Trebuie să vă spun ceva, eu îmi asumam riscurile dar am fost foarte apărată, tot timpul apărată de Sus. Cînd am spus cuiva că m-a condus un deget, a spus: „Aha! A fost manipulată!!” Dacă se poate spune aşa, fără să blasfemez pe nimeni, m-a manipulat Dumnezeu!
Eu îmi făceam cursurile, şi asta o spun la toate interviurile pe care le dau, ca să se afle (studenţii mei de atunci pot mărturisi ce spun acum), ca şi cum nu eram în lumea aceea, ca şi cum eram între cele două războaie. Aşa cum am învăţat eu, aşa cum m-am format eu, aşa îi învăţam şi pe ei.
De pildă, în anii teribili ai proletcultismului, cînd, printr-o întîmplare, am ajuns la Catedra de Română, am văzut că şeful Catedrei făcea un curs despre Eminescu în care îl scotea de origine slavă, îl făcea numai autor al Împăratului şi proletarului.
Am asistat pe atunci la centenarul naşterii lui Eminescu, în 1950. Dacă aţi şti ce centenar a fost…
Sadoveanu şi Călinescu stăteau, săracii, pe scena aceea aşa, crucificaţi – nu ştiu cum să vă spun. De jur împrejur erau personalităţi, preşedintele Uniunii Scriitorilor, directori, esteticienii timpului etc.
Sadoveanu părea impasibil, dar Călinescu era tulburat teribil, căuta întotdeauna modalitatea de a răsturna, prin mimică sau prin gesturi, ceea ce spunea. Iar ceea ce spunea făcea să pară şi puţin hazos. La el, era o tactică de regizor genial. Profesorul Vianu luase, de pildă, lucrurile astea dramatic şi făcea totul cu o rezervă gravă şi plină de sentimente adînci de durere umanistă văzîndu-şi valorile răsturnate. Călinescu încerca, însă, să-i ducă…
Eminescu era pe atunci cunoscut pentru Împărat şi proletar (cenzurat), Scrisoarea a treia (nici ea întreagă) şi pentru o prăpădită de postumă, Viaţa, care fusese o joacă a lui, o traducere dintr-un preromantic englez. Cu asta s-a făcut centenarul Eminescu.
Dar eu la curs, la seminar, făceam cu totul altceva. La seminar, luam textul Eminescu şi, împreună cu copiii, îl interpretam. Tot! Nu ne păsa nici măcar de Împărat şi proletar.
De altfel, în anul Eminescu, am făcut o ediţie de autor la Editura Coresi în care nici n-am băgat Împărat şi proletar. Este, poate, o impietate la adresa poetului, dar, pentru mine, a fost un fel de răzbunare post festum.
Ţin minte că, în anii aceia, 1-am adus pe Gala Galaction, în 1953. M-am dus la decan şi i-am spus: „Tovarăşe decan, studenţii îmi cer Gala Galaction!” El era un om foarte cumsecade, Boldan îl chema, dar întîi s-a speriat. Îmi zice: „Ce faceţi??” I-am spus: „Dacă studenţii îl vor… Ştiţi că el a fost socialist în tinereţe, era prieten cu N.D. Cocea şi cu Arghezi. A publicat la edituri socialiste…” În fine, am început eu să-i fac aşa, o teorie… Boldan începuse să se înmoaie. Şi am continuat: „Şi apoi, ştiţi că el a slujit şi în sinagogă!” Atunci s-a înmuiat de tot şi mi-a spus: „Ştii ce, tovarăşa Zoe… Dumneata ştii, eu nu ştiu nimic!” Şi în ziua aia nici n-a venit la facultate. Şi eu 1-am adus pe Galaction, m-am dus la el acasă, 1-am luat (ne şi cunoşteam puţin dinainte). A fost o zi admirabilă. Mi-aduc aminte că la asta a participat şi Romeo Vulpescu, alt mare student strălucit al meu, foarte apropiat mie…
Şi n-am păţit nimic. Era în 1953!!
Eu, în vremea aceea, eram chemată la cadre din două în două săptămîni, fiindcă tata era ascuns (tata fusese demnitar în guvernul Maniu din 1928). Deci, numai asta-mi lipsea…
Mai tîrziu, cînd profesorul Vianu m-a cerut la el la catedră, am început cursurile de literatură universală şi comparată. Şi m-am gîndit cum să fac educaţie, cît de cît, religioasă a copiilor… Atunci le-am recomandat în primul rînd, chiar pe bibliografia generală, cea afişată, Biblia. A venit la mine secretarul de organizaţie, care-mi fusese şi student: „Doamna Zoe (căci Tovarăşă nu îmi spunea decît decanul, toţi ai mei îmi spuneau Doamnă), ce faceţi, doamna Zoe? Se poate aşa ceva??” L-am întrebat: „De ce? O lume întreagă, dacă scoateţi cartea asta, o să vă spună că sînteţi nişte inculţi! În toată lumea, Biblia este prima carte a lumii! Şi voi, ce? Sînteţi nişte ignoranţi? Vreţi să ne facem de rîs? Eu am o răspundere aici, predau literatură universală şi comparată… Dacă la literatură universală şi comparată nu pun Biblia pe primul rînd atunci ce să fac?!” Şi, în final, au acceptat (probabil bibliografia mai este printr-o arhivă, pe undeva…) Dar studenţii îşi aduc aminte de aceste lucruri.
Şi cum făceam… Începeam aşa: „Hai să vedem cum s-au desfăşurat cosmogoniile în diverse religii şi în diverse popoare!” începeam cu Egiptul, apoi cu India şi apoi ziceam: „Hai acum şi în Iudeea, să vedem ce s-a întîmplat la evrei”. Şi ajungeam la Biblie, începeam cosmogonia, Geneza… Copii ascultau şi eu le vorbeam despre cosmogonii, le explicam totul şi apoi spuneam: „Şi mai este o cosmogonie undeva, în care se vorbeşte despre cuvînt!” (Cuvîntul întrupat, cosmogonia de la începutul evangheliei lui Ioan). Nu le spuneam Evanghelistul Ioan – spuneam Ioan din Patmos, ca să nu se supere nimeni.
Apoi ajungeam la poezia de dragoste la popoarele vechi. Luam iar Egiptul, India, şi iar ajungeam la evrei, la Cîntarea Cîntărilor. Sigur, ei credeau că voi da o interpretare laică. Eu dădeam o interpretare ambiguă, între laic şi sacru. Dar, ceea ce a fost interesant este că am îndrăznit o treabă de care îmi face plăcere să-mi aduc aminte. Le-am zis: „Poezia evreilor, chiar şi cea religioasă, este o poezie a sufletului omenesc, o expresie ontică, o expresie a fiinţei. Şi, iată, cel mai mare poet al lor, David, regele David, a făcut o carte întreagă, Psalmii, iar fiul lui, Solomon, a scris Cîntarea Cîntărilor”. Şi am început să le citesc din Psalmi. A fost, pentru ei, o surpriză aşa de puternică, încît le-a rămas întipărită în minte. Le-am citit atunci Psalmul 50,1-am citit aşa, actoriceşte puţin, şi le-am spus: „Ia uitaţi-vă cum se înşiră stările sufleteşte, cu ce îndemînare le pune…” Le-am spus apoi şi anecdotica, fiindcă pentru nişte copii anecdotica fixează nişte idei. Le-am spus, deci, împrejurarea, să spunem picantă, în care David face în Psalmul 50 o mărturisire de căinţă, căci trimisese pe generalul Urie, generalul lui, la război, în prima linie, ştiind că avea să moară, fiindcă se îndrăgostise de soţia lui (pe care o văzuse într-o seară, spălîndu-se în grădină). Deci Psalmul 50 este Psalmul de pocăinţă, celebrul Psalm de pocăinţă pe care-1 rostim toţi în momente de pocăinţă. Nu vă pot spune ce răsunet a avut asta în sufletul copiilor.
M-am întîlnit ceva mai tîrziu, la Ţigăneşti, la casa noastră, cu un preot. El era cu stareţa. M-au oprit şi Părintele mi-a zis: „Doamna Buşulenga, vă mulţumesc!” Nu-1 cunoşteam şi 1-am întrebat: „Pentru ce, Părinte?” Zice: „Ştiţi, fiica mea, care v-a fost studentă, citeşte Psalmii de cînd cu dumneavoastră… De la mine nici nu voia să audă!!”
Copiilor trebuie, deci, să le sugerezi mai degrabă decît să le impui. Vedeţi, părinţii, tatăl sau mama, dacă impun, în general, copilul are o reacţie de rezistenţă. Dacă însă începi să-i sugerezi nişte lucruri mai speciale, el este atras şi poate chiar, uneori, fascinat.
Aşa era şi aici, mai cu seamă că era vorba despre lucruri interzise. Cine s-ar fi gîndit atunci, pe vremea aceea, să le dea copiilor Psalmii?
– Spuneţi-mi, fiindcă aţi adus vorba de studenţii dumneavoastră şi de toate aceste lucruri, de ce o altă parte a studenţilor dumneavoastră – îmi vine în minte acum în primul rînd Gabriel Liiceanu – pun accentul pe cu totul altceva în ceea ce vă priveşte. Este o întrebare mai delicată şi, dacă nu doriţi, puteţi să nu-mi răspundeţi…
– Vreţi să… Eu n-aş vrea să spun nimic despre Gabriel, care a fost unul dintre copiii mei buni…
– V-am dat doar un exemplu…
– Ştiu. Dar uitaţi-vă, am aici nişte cărţi. Foştii mei colaboratori din Institutul „Călinescu”, atunci cînd mi-au editat volumul omagial, au publicat şi nişte reproduceri, dedicaţii către mine ale unora dintre cei care m-au cunoscut. Ei bine, dedicaţiile lui Gabriel sînt, cu tristeţe pentru el trebuie să spun, o dezminţire flagrantă a ceea ce spune el apoi…
– Le vom alătura convorbirii noastre, cu acceptul dumneavoastră…1
– Sigur, dacă vă interesează… Cu toate că o să spună Gabriel că este un mod de…
– Vă spun şi de ce… Sînt o mulţime de tineri care au auzit de dumneavoastră din două surse: unii care spun: „Iată un om cu care merită să vorbeşti!” şi alţii care spun: „Era un profesor bun, dar a făcut atîtea nenorociri, atîtea compromisuri… „Iată, două categorii de oameni care descumpănesc un tînăr de 27 de ani, care nu are ocazia de a vă întîlni, de a sta aici, cu dumneavoastră şi a discuta cum facem noi acum… De aceea vă întreb acum: ce părere aveţi de aceste acuzaţii şi cum se poate răspunde la aşa ceva?
– Eu nu am răspuns niciodată! Niciodată!
– De ce?
– Pentru că mi se pare nedemn din partea mea să mă cobor la o astfel de polemică fără fond. Pentru că… n-am spus-o eu, o spune Gabriel, în dedicaţii. De ce a făcut apoi toate acele acuzaţii nu ştiu.
L-a supărat faptul că am apărut la televiziune, în zilele Revoluţiei, după căderea lui Ceauşescu, adusă cu sila de doi membri ai Institutului, cărora le spusesem: „Ce să căutăm noi acolo? N-are nici un rost!” Este adevărat, eu am crezut în Ceauşescu în anii 1965-1972, cînd a fost deschiderea…
– Vom ajunge şi la acel subiect…
– Nici o problemă! Dar atunci, cu televiziunea, a fost o chestie care nu-mi aparţine. Am fost dusă de doi colegi, nici nu vreau să le dau numele, ca să nu cadă oprobriul şi pe ei… Prefer să iau totul asupra mea…
-Aşa este creştineşte…
– Sigur, mai ales că discuţia pe care o purtăm se desfăşoară în Postul Mare… Dar, fiindcă aţi pronunţat numele lui Gabriel, vă pot spune că reacţia lui a provocat o mare durere pentru mine. Pentru că el, chipurile, mi-era foarte devotat. Iar apoi, dintr-odată, cu un răsunet colosal, a făcut declaraţiile acelea la emisiunea lui Sava. Eu eram la Roma pe atunci şi am înţeles că apoi a venit domnul profesor Ianoşi, tot la regretatul Sava, dezminţind ceea ce a spus Gabriel (cu atît mai mult, cu cît Ianoşi fusese preşedintele Comisiei de doctorat a lui Gabriel iar eu fusesem membră în Comisie).
– Ce este mai trist este că acea convorbire cu Iosif Sava a fost publicată, încăpînd apoi pe mîinile unor tineri care iau în serios aceste lucruri.
– Ştiu, ei nu au apucat decît asta, ce a spus Gabriel despre mine.
– Consideraţi, deci, că este mai bine să nu se dea o replică…
– Este mult mai bine! Eu nu m-am lăudat nici cu meritele mele şi nici nu mă scuz pentru ceea ce se presupune că au fost compromisurile mele.
Dar, fiindcă tot a venit vorba, eu vă întreb, cum se putea face ceva fără compromis? Şi în ce sens spunem compromis?
Eu am fost băgată în partid în 1967. Notaţi bine acest an! Ceilalţi, pe care Gabriel nu i-a băgat de seamă, sau nu-i bagă de seamă, erau înscrişi de prin 1950 pînă în 1965. După 1965, erau alte vremuri… Eu tot nu mă înscriam, dar Ion Gheorghe Maurer şi domnul Mizil, care au vrut să bage intelectuali în partid, m-au făcut să intru în partid în 1967.
M-am dus atunci la duhovnicul meu, la părintele Mateescu… Ce să vă mai spun, fac aici mărturisiri… Mi-e şi jenă, să mă apăr aşa… E penibil!
– Nu este vorba de apărat. Lămuririle acestea sînt însă de folos tinerilor, celor care o să citească acest volum.
– E adevărat!
Deci, am intrat în partid în 1967. Nu eram nici ca ilegaliştii, nici ca cei care s-au înscris, din oportunism, ca să obţină nişte avantaje sau nişte posturi. Eram deja la Universitate, îi eram profesoară lui Gabriel şi altora… Am fost băgaţi şi în Comitetul Central, dar de ce Gabriel nu se întreabă: Paler a fost în Comitetul Central? Breban a fost în Comitetul Central? D.R. Popescu a fost în Comitetul Central? Am fost băgaţi toţi deodată, nu ne-a întrebat nimeni nimic, vreţi sau nu vreţi…
Mi-a fost o ruşine îngrozitoare atunci, că nu avea nimic de-a face credinţa mea cu comunismul. Şi atunci am încercat un singur lucru, să salvez valorile, pentru a le putea transmite tinerilor. Şi asta am făcut, cum am spus cu mîna pe inimă.
Nu poate nimeni să spună că mi-am minţit copiii! Niciodată! Nu poate nimeni să spună că i-am indus în eroare!
– Spuneaţi adineaori că, la un moment dat, aţi crezut în Ceauşescu…
– Da!
– Vă întreb atunci, ce au însemnat Ceauşescu şi Partidul Comunist pentru dumneavoastră?
– Partidul Comunist a fost ceva cu totul… în 1967, cînd am fost înscrisă în Partid, mi-a fost ruşine să mă duc acasă să-i spun tatei chestia asta, ar fi făcut explozie… S-a obişnuit el apoi cu gîndul, dar… pentru noi Partidul Comunist era o gogoriţă, o sperietoare. Cînd au venit sovieticii în ţară, cu oamenii lor instalaţi pe tancuri vă daţi seama ce reacţie am avut faţă de ei…
Faţă de Ceauşescu, a fost, însă, cu totul altceva. Pentru că în 1965 a fost deschiderea. Nu uitaţi că atunci s-au deschis închisorile, din toamna lui 1964 pînă la începutul lui 1965. N-a mai fost atunci nici unul închis politic.
Dar nu ştiu cum aţi fi reacţionat dacă aţi fi ascultat discursul lui din balcon, în 1968… Puteţi întreba asta şi pe orice fost legionar din ţară. îmi spunea un prieten al meu, fiul unui fost comandant legionar care murise: „Am plecat, după discursul lui Ceauşescu din Piaţa Palatului şi, dacă vedeam o maşină cu ruşi, i-aş fi strîns de gît!”
Asta a fost reacţia românilor în clipa aceea. Mă emoţionează teribil chestia asta… Noi nu am intrat în Cehoslovacia şi asta a fost treaba care ne-a convins. Că s-a spus pe urmă că Ceauşescu era înţeles cu ruşii, că… Astea sînt nişte prostii! Nu era nimeni înţeles cu nici un rus! Ce-am tremurat noi atunci, cum îl trăgeau unii de mînecă: „Mai încet Nicule, mai încet!” şi Ceauşescu o luase… Deci comunismul acela naţional ni s-a părut că o să fie…
Din nefericire, deschiderea aceasta a durat numai vreo opt ani, pînă cînd a pus mîna pe putere soţia, Cabinetul doi. Şi atunci s-a terminat! Şi atunci s-a terminat şi pentru mine!
Acesta a fost compromisul pe care 1-am făcut! Ca să salvez valorile am făcut asta. Dar, cînd am fost băgaţi în Partid, nu ne-a întrebat nimeni dacă vrem, puteţi să-i întrebaţi şi pe Paler, şi pe Breban… Nimeni nu ne-a întrebat nimic, ne-au dus şi, cînd ne-am auzit numele, am rămas trăzniţi… Ce făcusem noi?
Căci trebuiau intelectuali, le trebuiau intelectuali şi atunci au pus intelectuali în prima linie.
– Dar veneaţi dintr-o lume în care, totuşi… Văd în spatele dumneavoastră un volum semnat de Mircea Vulcănescu şi ştiu că aţi avut ceva legături cu familia Vulcănescu. Bănuiesc că aţi cunoscut majoritatea intelectualilor din generaţia ’27, pe Cioran, Eliade, Ionescu, Noica…
– Sigur că i-am cunoscut. Chiar acum lucrez la un volum de portrete, în care îi includ şi pe ei. Noica, de pildă, mi-era foarte drag…
– Ştiţi probabil că şi de dînsul se spune că a f acut anumite compromisuri ca să poată publica.
– Ştiţi, eu nu vreau să spun nimic despre nimeni. Unii dintre noi sîntem acuzaţi că am făcut compromisuri. Au făcut şi alţii, dar, fiindcă erau foarte tineri, nu a băgat nimeni de seamă.
– Este atunci corect ca un tînăr să ia azi un volum semnat de Noica sau despre Noica şi apoi să audă că şi Noica a fost un colaborator, că nu a făcut nimic bun pentru cultura noastră? Cum trebuie să reacţioneze acel tînăr?
– Tînărul nu are nici o vină, dar, vorba Mîntuitorului: „Vai de cel prin care vine sminteala!” Adică de cel care tulbură inimile tinerilor, spunîndu-le aceste lucruri, distrugînd nu numai nişte oameni, ci şi nişte opere.
– Problema este că cei mai mulţi cred aceste lucruri şi au tendinţa de a nu mai da apoi importanţă: „ Ce să mă mai complic cu Noica, dacă a făcut ce a făcut pe timpul lui Ceauşescu?! De ce să-1 mai citesc? ”
– Este posibil aşa ceva?! Ceea ce mă doare cel mai tare este că discipolii lui nu-1 apără pe Noica aşa cum ar trebui…
– Păi mai sînt discipoli ai lui Noica?!
– Mă refer în primul rînd la Gabriel şi Andrei…
– Dar ştiţi bine că Noica îi pusese cît-de-cît pe un drum. Acum unde a ajuns domnul Liiceanu sau domnul Pleşul
– Unu-i editor, celălalt e ministru…
– Fost ministru!
– În fine, om politic! Dacă e vorba să vorbim aşa, şi noi aveam două feţe: una de fond – eram nişte umanişti, nişte oameni de cultură care transmiteam valori mai departe (căci, după părerea mea, asta este esenţial) – şi o altă faţă, publică.
– Dacă tot a venit vorba despre Noica, spuneţi-mi cum credeţi că ar fi reacţionat Noica de i-ar fi văzut astăzi pe domnii Liiceanu şi Pleşu?
– S-ar fi îndurerat Dinu…
– Credeţi?
– Ooo, teribil! L-ar fi costat îngrozitor…
– Unii spun că le-ar fi dat dreptate şi i-ar fi ajutat…
– Aaa, din punctul acesta de vedere… Şi eu i-aş ajuta! Adică, ştiţi, cînd ajungi la o adevărată înţelepciune, nici nu mai răspunzi la aşa ceva. Dimpotrivă! Nu mai nutreşti nici un fel de resentiment faţă de cei care te-au lovit. Asta, dacă eşti creştin!
– Spuneţi-mi, fiindcă am vorbit despre Noica şi de generaţia ’27, credeţi că mai avem astăzi acest gen de valori în ţară? Mai avem oameni la care tinerii s-ar putea duce să ia cuvînt de folos, cum se spune aici, în mediul monahal?
– Am aici, pe birou, Patericul. Noua traducere a Patericului făcută de un tînăr extraordinar, Dan Ungureanu (fiul criticului literar Cornel Ungureanu), care are treizeci şi unu de ani şi care a terminat Ecole Normale la Paris. Este unul dintre copiii mei de suflet, un tînăr care a tradus din greacă direct acest volum, într-o versiune teribilă…
– Dar cîţi tineri din zilele noastre mai fac aşa ceva?
– Asta spun şi eu! Eu îi „pescuiesc”, ca să spun aşa. Mai am şi un alt copil extraordinar, pe Valentin Ioan Istrate, care şi-a dat licenţa în teologie şi care acum îşi dă doctoratul în Anglia. Are o teză excepţională, pe care i-am prefaţat-o eu şi care curînd va fi publicată.
– Deci mai avem şansa de a ne salva…
– Nădăjduiesc! Şi apoi, mai e ceva. Nu uitaţi că avem ASCOR-ul.
– Dar are el priză la public? Nu vi se pare că adună, de fiecare dată, aceleaşi persoane? Dacă ar fi să prindă orice tînăr din Bucureşti acele conferinţe ale ASCOR-ului, să ştie cine a fost Vasile Voiculescu, ce însemnă Pateric, ar fi altceva… Dar tinerii nu ştiu, pornim prin Bucureşti şi îi întrebăm şi…
– Să le spui de Pateric, că a tradus Dan Ungureanu Apoftegmele, o să spună ce înseamnă asta?
– Deci cum putem face să oferim tinerilor cît mai multe soluţii de acest gen?
– Nu ştiu, sinceră să fiu… ASCOR-ul din Iaşi lucrează foarte frumos, sub directa conducere a I.P.S. Daniel, cei de la Galaţi lucrează splendid (de obicei făceam o conferinţă pentru ASCOR-Galaţi şi era plină sala mare a Teatrului), Prea-Sfinţitul Cassian fiind extraordinar în această privinţă, însufleţind toată lumea pe care o întîlneşte. Mai sînt şi cei de la Suceava, împreună cu P.S. Pimen, un om admirabil şi el. Dar nu putem ieşi din acest cercuri restrînse…
– Credeţi că mai ştie cineva de Rugul Aprins, de Sandu Tudor ori de Codin Mironescu? Au auzit tinerii de Părintele Sofian, de Părintele Ghiuş, de Părintele Băbuş? Locuiţi aici, după cum ne-aţi spus, în casa părintelui Roman Braga. Cîţi tineri îl cunosc?
– Este un părinte nemaipomenit. Ştiţi că, atunci cînd a ajuns în America, toţi îl făceau comunist? Căci slujea aceleaşi valori ca şi noi, le ducea mai departe fără să ţină seamă de accidentele puterii temporale.
Mă gîndeam adesea ce s-ar fi întîmplat la noi, dacă românii ar fi fost la fel de cruzi ca italienii, care au ucis actori care ar fi fost colaboraţionişti cu fasciştii, în Franţa, la fel s-a întîmplat, scriitori mari au fost executaţi.
Vedeţi, se judecă la modul următor: una este să faci pact cu sovieticii care ne-au ocupat ţara sau să faci pe turnătorul… Au fost unii care aşa au făcut şi, pentru că au mărturisit, au fost foarte lăudaţi…
– Nu sînt mulţi. Este domnul Paleologu, poate la dînsul vă referiţi?
-Nu zic nume…
– Sînt doi-trei…
– Da, dar pentru aceeaşi culpă bietul Dan Amedeo Lăzărescu a fost făcut praf… Eu nu mai înţeleg nimic şi, probabil, nici tinerii nu înţeleg. Cei iertaţi să fie cei care au mărturisit că au făcut pactul cu diavolul…
– Domnul Lăzărescu nu a mărturisit asta, nu s-a spovedit în public, dacă se poate spune aşa…
– Adică dacă s-a mărturisit, se iartă?! Şi aici păcatul mărturisit este pe jumătate iertat?! Să fim serioşi!
Una este să fi făcut pactul cu diavolul şi alta este să fi intrat în partidul ăla tîrziu, fără vrerea ta şi fără să aderi la viaţa lor de activişti.
– La începutul convorbirii noastre, aminteaţi de mănăstirile din jurul Văratecului şi de marii duhovnici de aici. Spuneţi-mi, pe părintele Cleopa l-aţi cunoscut?
-Da.
– Ce părere v-a făcut Părintele?
– Admirabilă!
Cînd am ieşit din chilia sa, soţul meu, un om care avea credinţă, dar care nu era un practicant, era profund tulburat, iar eu i-am spus: „Parcă-i Dumnezeu!”
Asta mi-a inspirat, cu barba aceea albă… Parcă era Dumnezeu-Tatăl, în pozele acelea cromolitografiate din copilăria mea. Era extraordinar de frumos şi de impresionant bătrîn.
Au fost nişte momente extraordinare petrecute în chilia sa, cînd ne vorbea în stilul său cunoscut de acum, la lumina candelei…
– Iată o lume apusă, ca să spun aşa…
– Da, noi, cei duşi…
– Spuneţi-ne, noi am sosit aici, să vă tulburăm liniştea, dar credeţi că mai are rost ca tinerii să se îndrepte către cei mai în vîrstă, să ia un cuvînt de folos? Mai slujeşte cuvîntul de folos în epoca televizoarelor, a antenelor parabolice şi a discotecilor?
– Eu, din moment ce am venit aici, încerc să mă îmbunătăţesc şi să lepăd de la mine negaţia şi mînia. Dar eu sînt profund împotrivă faţă de aceste mijloace de popularizare a multor năzdrăvănii, a multe neadevăruri.
Şi vremea în care trăim este o vreme întoarsă. Păcate strigătoare la cer devin legiferate… Este, deci, o mare tristeţe, dar acesta este cursul probabil.
Acum ceva timp am dat un interviu pentru ziarul Azi şi m-au întrebat ce părere am despre imaginile de la televizor. Le-am spus că eu nu sînt un om al civilizaţiei imaginii, ci al culturii cuvîntului. Fiindcă imaginea dislocă spiritul – cuvîntul îl construieşte, îl edifică.
Deci, în momentul de faţă, este o luptă între imagine şi cuvînt. Cuvîntul era izvorît din Cuvînt, fiindcă de asta se cheamă cuvînt şi de aceea se spune: „Spuneţi-le Cuvînt Avva!” în Pateric. Spuneţi, deci, cuvînt întăritor, cuvînt pe care poţi să-ţi fixezi mintea, sufletul…
Imaginea te năuceşte… Succesiunea imaginilor la televizor pe mine mă năuceşte, foarte multe, din nefericire, fiind şi imorale, obscene.
Cei de la Azi m-au întrebat ce părere am despre muzica actuală, dacă mai există posibilitatea de a reveni la ceea ce a fost. Şi le-am răspuns că, după părerea mea, nu cred că se va putea reveni uşor de la manele la Johann Sebastian Bach.
Nu ştiu cum este drumul înapoi!
– Dar drumul înainte, finalul, cum va fi? Va găsi ţara aceasta drumul cel bun?
– Dacă ar înceta vrajba, ura între oameni, ar fi posibil. Dar acum se ciocnesc oamenii şi mai vizibil decît înainte. Pe vremea aceea se turna pe ascuns. Acum toţi se toarnă, se lovesc, se urăsc, se insultă pe faţă. Dacă asculţi oamenii politici vorbind între ei, îţi vine să fugi!
Aşa încît, atîta vreme cît nu vor conteni vrajba, ura dintre oameni, cît încă mai există ţelul material, averea, puterea care dă naştere la asemenea reacţii, totul va fi groaznic.
Doar Dumnezeu ştie ce va urma!
Şi Papa, cînd a venit, a spus: „România este grădina Maicii Domnului!” Vorba aceasta o ştiam şi eu, de mult, se spunea între monahi aşa ceva, şi realizez că doar o minune ne mai poate salva.
Căci ce la oameni nu este cu putinţă este cu putinţă la Dumnezeu! Şi atunci minunea este posibilă ori-cînd, iar nădejdea trebuie să ne fie ancoră, aşa cum spune Pavel.
Iar cei care rabdă pînă la sfîrşit vor fi fericiţi şi mîntuiţi!