– Domnule David J. Goa, sînteţi cunoscut îndeosebi pentru studiile de lingvistică pe care le-aţi scris precum şi pentru lucrările creştin-ortodoxe publicate. De aceea aş vrea să purtăm o discuţie despre limbaj şi ortodoxie. Există un limbaj ortodox de care ne putem sluji în zilele noastre? Sîntem noi în stare să detectăm toate subtilităţile acestui limbaj?

– Sînt total de acord cu dumneavoastră, există foarte multe subtilităţi atît în limbajul Sfintei Scripturi cît şi în textele Sfinţilor Părinţi. Discutam aseară cu I. P. S. Lazăr Puhalo şi încercam, împreună cu cei prezenţi, să facem o distincţie între cuvîntul „moarte” şi termenul „mortalitate”. După cum am observat atunci cu toţii, în şirul de aur al Sfintei Tradiţii, cuvîntul „moarte” este folosit pentru o categorie duhovnicească ce desemnează absenţa lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu „este Duh şi El este Suflarea Vieţii”. Pe cînd „mortalitate” desemnează condiţia umană creată. „Mortalitatea” n-are nimic de-a face cu absenţa lui Dumnezeu, este ceea ce sîntem. Sîntem muritori, nu nemuritori. Sufletul nostru este muritor şi singurul mod în care el poate ajunge la Dumnezeu este doar dacă primeşte dragostea lui Hristos. Iată deci doar un exemplu în ceea ce priveşte realitatea limbajului ce, de foarte multe ori, poate fi întors pe-o parte şi pe alta. De aceea trebuie să fim extrem de atenţi şi să nu folosim termeni ce ar aduce mai multă confuzie. Apoi trebuie să fim atenţi şi la modul în care ne folosim de tot acest tezaur ortodox pentru a putea înţelege experienţa umană în această lume secularizată. Putem noi găsi cuvintele necesare pentru a vorbi publicului, credincioşilor, celor neiniţiaţi sau savanţilor? Multe lucrări ortodoxe sînt excesiv de pioase, cel puţin după părerea mea. Multe din scrierile ortodoxe actuale nu mai aduc deloc cu cele ale Sfinţilor Părinţi. Dar şi Sfinţii Părinţi, în Imperiul Bizantin de exemplu, foloseau în textele lor un limbaj extrem de alambicat şi de elaborat. Găsesc toate aceste texte fermecătoare dar, fiindcă am studiat temeinic această perioadă, ştiu că nu ajută prea mult să îi vorbeşti în aceşti termeni omului modern. Este un limbaj ce intimidează sau, şi mai grav, plictiseşte. – Semiologul Umberto Eco pomeneşte, în multe din lucrările sale despre naşterea limbajului, de contradicţiile existente în Sfînta Scriptură. Aminteşte el de citatul: „Din aceştia s-au format mulţimea de popoare care s-au aşezat în diferite ţări, fiecare după limba sa, după neamul său şi după naţia sa ”. Ceva mai încolo, tot în Geneză, se spune: „În vremea aceea era în tot pămîntul o singură limbă şi un singur grai la toţi ”. Eco, de pildă, pune un mare accent pe faptul că aceste două citate se contrazic… – Trebuie să fim atenţi la cîteva aspecte… Întîi de toate trebuie să spun că, din punctul meu de vedere, Cartea Facerii nu este o relatare istorică ci o scriere duhovnicească. O devalorizăm în clipa în care o interpretăm din punct de vedere istoric sau ştiinţific. Părerea mea este că ne aflăm în faţa unui text revelator despre dimensiunile duhovniceşti ale limbajului. Există un eseist american foarte cunoscut care, printre multe lucruri foarte inteligente, a spus, în urmă cu vreo 50 de ani, că „America şi Anglia sînt despărţite de o limbă comună”. Mi-a venit în minte acum acest aforism pentru că punctul de vedere duhovnicesc al Cărţii Facerii atunci cînd se referă la „o singură limbă şi un singur grai” cred că se referă la capacitatea de a-ţi înţelege aproapele şi străinul. Heidegger – deşi nu ştiu cît de potrivit este să-l menţionăm pe Heidegger într-o astfel de discuţie – are foarte multe lucruri extraordinare spuse despre limbaj. El a afirmat că „limba este poiana fiinţei”. Limbajul este deci cu atît mai important cu cît pune într-un cadru firesc şi orientează relaţiile interumane. Cele mai adînci dimensiuni ale limbajului stau, pe de-o parte, la baza vocabularului, iar – pe de alta – adună oameni ce nu au un limbaj comun. Oamenii au capacitatea de a asculta cu sufletul atunci cînd cineva li se adresează într-un limbaj pe care nu-l înţeleg. – Există o diferenţă între limbaj şi limbajul duhovnicesc? Se referă oare acele citate la faptul că popoarele vorbeau limbi diferite dar se exprimau într-un singur grai duhovnicesc? – Trebuie să observăm că Sfînta Scriptură ne oferă modalitatea prin care ne putem orienta şi prin care putem transcende particularitatea oricărui limbaj şi oricărei culturi. Începem să distingem în Sfînta Scriputră, mai ales în pasajul referitor la Turnul Babel, cum oamenii şi grupurile umane încep să se folosească de limbaj ca de o fortăreaţă în loc de a-l folosi ca pe o punte prin care se putea relaţiona şi a-i înţelege pe cei din jur. Iată cum limbajul profund participă la viaţa şi la frămîntările duhovniceşti ale oamenilor. – În zilele noastre avem ori interpretări ştiinţifice sau istorice ale textelor ortodoxe ori ne lovim de impasibilitatea teribilă a credincioşilor care ascultă sau citesc fără a se strădui să şi priceapă ccea ce aud sau văd. Cele două tabere sînt comparate, prima, cu atitudinea tipic occidentală iar cea de a doua cu atitudinea estică, balcanică. Dintre aceste două căi pe care s-o alegem? – Ştiţi bine că, indiferent în care din aceste două tabere v-aţi situa, vă plasaţi într-o fundătură. În această privinţă cred că puteţi şi trebuie să învăţaţi din Occident: acum 100 de ani, în America, doi foarte bogaţi magnaţi ai petrolului, ambii creştini protestanţi, au plătit nişte profesori universitari să scrie, într-o formă cît mai concisă, cam în 100 de aforisme să spunem, ceea ce era mai important de ştiut despre creştinism. Această scriere apoi s-a extins, a fost adnotată şi a fost intitulată „Fundamentele”. Cartea aceasta a dat naştere termenului de „fundamentalism” ce, astăzi, este folosit mai ales cînd ne referim la lumea musulmană. Însă rădăcina fundamentalismului este, iată, în California. A fost de ajuns un asemenea volum pentru a se naşte apoi fundamentaliştii, conservatorii şi evangheliştii. În secolul al XIX-lea a început în Germania şi Anglia dezvoltarea studiilor biblice ca o disciplină şcolară nu doar ca un act apologetic. Noile instrumente ale lingvisticii, arheologia, antropologia şi istoria au fost chemate să ajute şi ele la acest proces. De asemenea trebuie observat că, în America, ambele tabere – modernişti sau conservatori – se raportează la Sfintele Scripturi într-un fel extrem de actual. În America a fost un proces foarte ciudat atunci cînd teoria evoluţiei a fost pentru prima dată introdusă în şcoli. Mulţi s-au întrebat atunci dacă Darwin are dreptate sau dacă varianta Genezei este cea corectă. Şi asta pentru că majoritatea protestanţilor au considerat că teoria evoluţionistă a lui Darwin este un atac, o ameninţare la adresa Cărţii Facerii. Să luăm deci aminte. Dacă întrebi grupul conservator dacă Geneza este o relatare istorică îţi vor răspunde că da. Dar, dacă nu-i întrebi, vor fi convinşi că textul are doar o dimensiune duhovnicească. Veţi vedea că lipsa adevăratei credinţe îi face să privească totul din punct de vedere istoric. Pe de altă parte, în tabăra moderniştilor, vei găsi aproape 100 % fii preoţilor conservatorilor. Oameni care, atunci cînd erau tineri şi cînd au citit pentru prima dată teoriile lui Charles Darwin, au fost confruntaţi din această cauză cu nişte reacţii foarte violente din partea părinţilor. Este vorba, în fond, de o luptă între părinţi şi copii. – În România s-au publicat pentru prima dată „Evangheliile apocrife”, editate de un tînăr cercetător. Ele sînt însă considerate erezii. Avem şi cîteva volume de Istorie a religiilor, dintre care mai cunoscute sînt cele semnate de Mircea Eliade şi Jean Delumeau. Însă mulţi dintre credincioşi le privesc cu scepticism considerînd că nu te poţi baza pe nişte cărţi scrise de nişte „foşti credincioşi”. În Statele Unite sau Canada asemenea texte cum sînt primite? – Cu siguranţă că şi la noi, printre protestanţii şi catolicii conservatori, aceste texte vor fi privite în acelaşi fel, inspirînd teamă şi fiind considerate erezii. În ceea ce mă priveşte nu mă sfiesc deloc să afirm că ele chiar sînt, de la bun început, texte eretice. Ele nu se încadrează în canonul scripturistic pentru nişte motive destul de clare. Dar, deşi aşa pare, atitudinea mea faţă de ele nu este deloc aceeaşi cu atitudinea conservatorilor. Tinerii de fapt nu trebuie să aleagă între conservatori şi modernişti căci ambele tabere greşesc. Atunci cînd abordează textele Sfintei Scripturi ambele tabere se folosesc de unelte greşite. Ca să spun aşa, cum abordează politica aşa abordează şi Sfintele Scripturi. Am spus de multe ori că, în ceea ce priveşte studiile biblice, în America şi în Europa a fost un război de 100 de ani între 2 tipuri de fundamentalişti. Pe de o parte au fost fundamentaliştii ce au interpretat literar Sfînta Scriptură iar, pe de altă parte, îi avem pe fii acestor fundamentalişti, ce încearcă să demoleze opţiunile părinţilor. Dincolo de asta nu putem distinge decît faptul că o adevărată întîlnire cu Sfînta Scriptură lipseşte cu desăvîrşire ambelor tabere. Aceasta este, de fapt, problema. Eu am început să fiu interesat de ortodoxie atunci cînd am realizat că aveam o perspectivă radicală, care nu era nici conservatoare şi nici modernistă. – Părintele Teofil Părăian, unul din marii duhovnici ai românilor, recomanda tinerilor ce veneau la el în căutare de cuvînt de folos, printre altele, şi citirea zilnică a cel puţin 2 capitole din Noul Testament. Unii afirmă că lucrul acesta este exagerat şi că, oricum, tineretul nu are capacitatea de a înţelege aşa cum trebuie cuvîntul Scripturii. De aceea vă întreb, dacă ne-am despovăra de celelalte texte, de influenţe, de studii ştiinţifice sau de alte lucrări mai mult sau mai puţin importante, credeţi că am reuşi să înţelegem aşa cum se cuvine textul Sfintei Scripturi? – Cea mai mare luptă a mea a fost să nu mai gîndesc dialectic. Din punctul meu de vedere Părintele Teofil a înţeles foarte bine cuvîntul lui Iisus: „Lăsaţi copiii să vină la mine!” Se vede că Părintele Teofil a deprins, în timp, înţelesul acestor cuvinte. Însă majoritatea oamenilor ce deţin anumite funcţii de conducere în Biserică, mai ales preoţii, au tendinţa de a confisca anumite părţi din Biblie şi de a nu le oferi credincioşilor, de a nu le explica. Aşa se comportă ei de fapt cu tot ceea ce nu înţeleg şi cu tot de ce se tem. Se tem de multe ori ca o fetiţă de 13 ani să nu le dezvăluie, astfel, propria ignoranţă. Pe de altă parte, una din cele mai vechi metode de a citi Sfînta Scriptură, o metodă pe care a folosit-o însuşi Iisus, ca bun evreu ce era, a fost următoarea: Scriptura se citeşte doar împreună cu alţi oameni şi numai cu voce tare. Asta pentru că, atunci cînd citeşti Sfînta Scriptură, citeşti cuvîntul lui Dumnezeu iar cuvîntul Lui trebuie auzit. Liturghie asta înseamnă şi în liturghie găsim toate răspunsurile. Liturghia ne spune că Sfînta Scriptură trebuie citită prin rugăciune. Rezultă că, în clipa în care eu citesc Sfînta Scriptură, nu o citesc ci mă rog. Şi, prin rugăciunea mea, îi cer Domnului inimă sensibilă şi auz pentru ceea ce pasajul din Scriptură vrea să îmi comunice. Pe de altă parte, nu cred că este „ceva” de înţeles în Sfînta Scriptură, cred că asta-i o pistă falsă. Scriptura nu era decît dialogul dintre Dumnezeu şi poporul său. Noi facem deci parte din acest dialog în viaţa cotidiană, pe măsură ce ne raportăm la lumea din jur, pe măsură ce interacţionăm cu Sfinţii Părinţi, sau cînd citim Noul şi Vechiul Testament. Mă uimeşte însă faptul că unii preoţi se consideră bodyguarzii dialogului cu Dumnezeu. Şi mă uimeşte că nu-şi dau seama că, ce fac ei, tot erezie se cheamă. Ştiu o mulţime de preoţi, din tot soiul de religii, care au o teamă imesă faţă de adevărata viaţă duhovnicească. De fapt asta este valabil nu numai cu preoţii, sînt o mulţime de oameni care se alătură unui ţel tocmai pentru a-l distruge. Ca să dau doar un exemplu ce aici, în România, este foarte la îndemînă nu vă amintesc decît de un singur nume: Ceauşescu. Un preşedinte, un şef de stat, un conducător ce se angajase să construiască oraşe şi care, de fapt, în cele din urmă, le-a distrus. Cînd aşa ceva se întîmplă atunci acolo este băgată coada diavolului. Rugaţi-vă deci pentru preoţi şi nu uitaţi: Iisus a spus „lăsaţi copii să vină la mine!” – În monahismul românesc a existat cazul unui Părinte, Ghelasie se numea, vieţuitor al unei mănăstiri athonite de aici, ce, pe parcursul a 13 ani, a publicat o serie de cărţi – neînţelese de majoritatea cititorilor – în care încerca o reinventare a limbajului ortodox. Avem nevoie de astfel de iniţiative? – Este foarte interesant acest caz şi aş vrea să ştiu mai multe despre el. Este greu să mă pronunţ altfel. Ce anume făcea acest Părinte? – În cărţile sale, de pildă, folosea 2 tipuri de cuvinte. Erau „cuvintele divine”, scrise întotdeauna cu majuscule, şi cuvintele diavoleşti, scrise normal. A scris şi a publicat acatistul poetului nostru naţional, Mihai Eminescu, lucru ce a deranjat pe foarte mulţi căci se consideră că Mihai Eminescu era departe de a fi un om cu o viaţă sfîntă. Citisem toate aceste cărţi ale Părintelui, văzusem cîteva filme în care dădea cuvînt de folos, auzisem cîteva convorbiri înregistrate cu el. Pe mulţi îi zăpăcea şi mulţi îl vorbeau de rău căci nu se puteau ridica, din punctul meu de vedere, la înălţimea teoriilor lui. Am auzit deci, pînă să-l cunosc, fel şi fel de teorii bizare despre acest Părinte. În cele din urmă am considerat însă că este mai bine să nu mai ascult nimic din ce ştiam şi să mă duc să-l cunosc. Am plecat deci spre mănăstirea unde vieţuia şi, cu greu, după multe insistenţe, am reuşit să ajung la el şi să-i vorbesc. L-am găsit nevoindu-se într-o odăiţă plină de cărţi şi de plante puse la uscat, ghemuit pe un scaun ce ţinea loc de pat, cu o fereastră mereu deschisă în faţă. I-am spus cine sînt, i-am spus că l-am citit şi că am vrut să îl cunosc, că venisem la el să îmi spună un cuvînt de folos. Mi-a răspuns şoptit: „Tăicuţule, du-te înapoi acasă. Te-ai lămurit. Altceva n-am ce spune!” A fost unul din cele mai grăitoare cuvinte pe care le-am primit. – Cazul acesta este foarte interesant pentru mine şi îmi pare rău că nu pot citi în engleză scrierile acestui Părinte. În Biblie se spune aşa la un moment dat: „Doamne, ia inima mea de piatră şi dă-mi o inimă de carne!” Asta ce înseamnă? Înseamnă că Dumnezeu vrea să ne implicăm. Cînd vorbim de tradiţie trebuie să punem accentul nu pe nostalgie ci pe modul în care putem deveni contemporani. Nu te numeşti contemporan dacă te raportezi la tot soiul de mode, căci modele vin şi pleacă. Atunci cînd o modă este noul la Paris ea este deja învechită la Londra. Credinţa trebuie să ne facă mai atenţi la ceea ce este în jurul nostru. O reinventare a limbajului este necesară atîta timp cît ea ajută să ne angajăm şi mai mult în viaţa duhovnicească a lumii. Povestea acestui om, a Părintelui Ghelasie, este minunată. Nimeni nu poate ştii ce anume a făcut ca acest Părinte Ghelasie să ajungă la acest nivel duhovnicesc, cum a lucrat Duhul Sfînt cu el de-a lungul vieţii şi ce ne va transmite Părintele Ghelasie după moartea sa. În principiu, ideea scrierii unui acatist pentru un poet naţional pe care mulţi nu-l privesc ca pe un sfînt este o idee ce se înscrie perfect în tradiţia creştin-ortodoxă. Cîţi sfinţi n-au fost mari păcătoşi? Foarte puţini! Marii sfinţi au fost şi mari păcătoşi! Cîţi sfinţi au avut oare credinţă neclintită? Ştiu că, la ortodocşi, nu se cuvine să discuţi astfel dar, dacă este să vorbim cinstit, există foarte mulţi sfinţi ce au avut idei ce nu au fost deloc încadrate în Sfînta Tradiţie. Însă nu asta-i problema. Ortodoxia nu are o tradiţie puritană. Englezii şi comuniştii au asemenea tradiţie, nu ortodoxia. Ortodoxia nu este un sistem totalitar, nu suportă doar un singur mod de abordare, un singur punct de vedere. Ortodoxia înseamnă lauda lui Dumnezeu, o laudă adusă cu mintea, cu inima şi cu sufletul. Sfînta Tradiţie este deschisă acţiunii lui Dumnezeu în lumea noastră. Asta nu înseamnă că trebuie neapărat să inovăm, să reinventăm, dar înseamnă că trebuie să fim deschişi atît către nou cît şi către celălalt. Iată de ce povestea Părintelui Ghelasie rămîne pentru noi o adevărată filă de Pateric. – Domnule David J. Goa, să încheiem această convorbire cu o altă pildă. Fiindcă aţi adus vorba de Pateric ştiţi, desigur, că acolo găsim multe pilde şi cuvinte de folos dar, de fiecare dată, în sutele de pagini ale Patericelor găsim şi cîteva cuvinte despre tăcere. Am vorbit atîta, cum se cuvine să încheiem? – Simplu. Tăcînd! – Vă mulţumesc mult!