– Domnule Paleologu, trebuie pentru inceput sa spunem ca aceasta convorbire a fost nascuta datorita unor atitudini ostile, mai ales in presa occidentala, privindu-l pe Mircea Eliade si ceea ce aici numim „generatia ’27“. Va multumesc intii de toate ca ati acceptat sa purtam acest dialog si, inainte de a incepe, trebuie sa mentionam ca, de fapt, dumneavoastra nu faceti parte din „generatia ’27“.
– Absolut nu!
– In 1927 aveati vreo 7 ani…
– In 1927 implineam 8 ani.
= Cu toate acestea, tinerii, poate datorita prieteniei ce v-a legat intotdeauna de reprezentantii acestei generatii, de Eliade, de Noica, de Cioran, va considera ca unul ce face parte din „generatia ’27“.
– Sincer sa fiu nu am avut o mare prietenie… Cu Eliade a fost pentru mine, in viata mea, un antecedent interesant. El era nascut pe Strada Melodiei nr. 1 iar eu, 12 ani mai tirziu, pe Melodiei nr. 8, care erau nu chiar vis-à-vis dar erau aproape, in acelasi fragment de strada. Eliade a facut scoala primara la scoala Mintuleasa, ca si mine, iar liceul la „Spiru Haret“, ca si mine. Apoi a debutat, caci acolo a debutat efectiv, fiindca e clar ca a scris cit era in liceu, la revista Vlastarul, revista in care avea un rol important.
Ei, toate acestea le-am avut si eu… Am fost si eu elev la scoala Mintuleasa, am fost si eu la „Spiru Haret“, am fost si eu in redactie la Vlastarul si am considerat toate imprejurarile acestea ca avind ceva auroral si augural, socotindu-l pe Eliade ca pe un frate mai mare, ca pe un frate pe care nu-l urmaream, caci nu eram deloc un eliadist. Ma interesa ce scria, fiindca scria intotdeauna atragator. Aveam 15 ani cind a aparut volumul Oceanografie, pe care l-am citit si rascitit toata viata, pina nu demult. Acum nu mai citesc nimic, dar asta-i altceva… Mi se pare una dintre cele mai inteligente carti care exista in limbile curente, de cultura, ale pamintului. Dar n-am fost eliadist niciodata, nu am fost nici solidar cu generatia tinara de atunci, eu fiind mai tinar cam cu un deceniu si ceva…
Nu am fost solidar cu generatia tinara de atunci
– Erau 12 ani diferenta intre el si dumneavoastra.
– Da. Nu am fost deci niciodata eliadist. Am fost anti-eliadist si, mai ales, anti-generatia tinara. Eu tineam cu batrinii.
– Cind spuneti „generatia tinara“ va referiti la ceea ce numim „generatia ’27“?
– Da. Ii spunem noi acum „generatia ’27“, fiindca asa s-a nimerit pina la urma, sa fie in 1927… Dar e mai corect sa o numim tinara generatie din epoca aceea. Imi aduc aminte de un articol al lui Mihail Sebastian, publicat in Revista Fundatiilor, articol intitulat Paul Zarifopol si tinara generatie. Dar, in momentul acela, cind a fost publicat articolul, disparuse polemica si adversitatea dintre Paul Zarifopol, ca „batrin“, ca om ce a murit la 59 de ani – nu a murit mult prea batrin –, si tinara generatie. Caci Paul Zarifopol era, la inceput, un fel de oaie neagra a acestor tineri, carora li se parea ca el este rationalist, ca e „batrinatic“, ca vine cu lucruri rasuflate, ca nu aspira la simtul pateticului, la patosul si la dramatismul generatiei tinere si, mai cu seama, la mentalitatea aceasta – dupa mine ridicola – a „disperatilor“. Fiindca toti se dadeau disperati, toti erau sub efectul volumului lui Cioran, volum care mie mi-a displacut si care m-a oripilat atunci.
– Va referiti la Pe culmile disperarii.
– Da. E un volum care nici acum nu-mi place. Cioran imi place ca scriitor francez. El este un mare artist al prozei franceze si un lamentabil publicist roman scandalagiu. Asta este! Din fericire a plecat in Franta si s-a frantuzit. Altfel ar fi ramas un caraghios. Asta era opinia mea si mi-o pastrez si acum. Eliade era oarecum solidar cu Cioran, dar el avea radacini mai adinci in culturile generatiilor anterioare si avea relatii personale bune cu oameni din generatia batrina.
– Domnule Paleologu, daca tot am ajuns in punctul acesta in care discutam despre ceea ce dumneavoastra numiti „generatia tinara“ si „generatia batrina“, dati-mi voie sa va citez dintr-un articol scris in 1927 de Nae Ionescu. Spune asa aici: „La toate rascrucile care comanda drumurile activitatii s-au instalat batrinii; sterpi, neputinciosi, cu mentalitate de vagmistru, umil cu cei mari, tiranic cu cei mici; invidiosi, lipsiti de generozitate, nestiind ce insemneaza bucuria de a avea un elev; alegindu-si creaturile dintre toti cei lipsiti de demnitate si de libertate de spirit; nevazind in tinerii invatati decit «negri» de munca, buni a le scoate reviste pe care batrinii le «diriguiesc», a le purta geanta, a le organiza conferinte, a le face reclama in gazete, sau a scrie studii pe care «batrinii» le iscalesc. (As vrea sa mi se spuna ca am calomniat!). Asa e! Incapacitatea de adaptare a batrinilor la noile conditii de viata, neputinta lor creatoare, inabusa viata noastra publica si inchirceste energiile natiunii. Nu exista astazi – decit cu disparent de rare exceptii –, in Tara romaneasca, om trecut de 50 de ani care sa nu ocupe locul unuia mai tinar si mai capabil. Cei mai multi dintre ei o simt. Dar cine este asa de nebun incit sa renunte la «drepturi cistigate»? Stau deci. Stau si fac scoala tinerimii.
Scoala lor: a rutinei si a ruginei, a lipsei de curaj si de demnitate personala, a „cuminteniei“ si lipsei de generozitate. Si asa crestem cu totii; in mentalitatea oamenilor de casa, a lipsei de personalitate, a lasitatii de gindire si de creatie. Sintem prudenti – si imbatriniti inainte de vreme. Si cum sintem noi – asa ne este si tara. Sa ne miram ca popoarele din jurul nostru duc viata in cu totul alt ritm, in ritmul victorios al creatiei?“ Si Nae Ionescu incheie acest articol spunind: „Alte neamuri au avut norocul ca in razboi sa le moara si batrinii. Noua ne-au murit numai tinerii…“
– Acest text al lui Nae Ionescu, text pe care nu-l cunosteam si pe care imi pare bine ca l-am aflat astazi, nu-mi infirma o parere (caci opinia mea este ca Nae Ionescu a fost unul din cei mai inteligenti oameni de pe planeta asta. Foarte multi nu cred asta fiindca nu l-au cunoscut sau fiindca nu stiu ce este inteligenta). Stiu ca Nae a afirmat multe prostii la viata lui – de aceea si scria numai la gazeta, adunind putin in volume –, dar acest text, pe care mi l-ai citit, este de o idiotenie formidabila, formidabila, si de o timpenie fara pereche. Dar… este interesant de vazut un lucru… Textul acesta se numeste Batrinete, dar ar fi trebuit sa fie intitulat Despre prosti, caci foarte multi tineri erau de o prostie colosala…
– Domnule Paleologu, credeti ca un asemenea text, publicat in 1927, a pornit lupta lui Cioran, a lui Eliade si a celorlalti impotriva batrinilor?
– Nu cred, desi s-ar putea… S-ar putea sa fi impartasit si ei acea stare de febrilitate si de orgoliu idiot ce o aveau tinerii la vremea aceea. S-ar putea sa fi avut si ei asta… Am citit insa si texte bune, scrise tirziu, cind oamenii astia erau batrini si destepti. Nu erau destepti fiindca erau batrini. Erau destepti si batrini. Un destept este destept, batrin sau tinar. Dar un idiot e idiot mai ales cind e tinar. Iar, cu virsta, devine autoritar – ceea ce da idioteniei lui un anumit aplomb. Dar tot idiot este. Iar textul acesta al lui Nae Ionescu mi se pare de o timpenie fara pereche. Si imi pare bine ca am, inainte de moarte, dovada asta clara ca epoca aceea era o epoca de imbecilitate. Nu e vorba de Eliade, care era un om foarte inteligent, dar care avea marota aceasta juvenista, ideea asta stupida cu „sa faceti loc tinerilor!“ E o prostie ideea juvenismului! Acum citiva ani l-am cunoscut la Bucuresti pe ambasadorul Germaniei. Acest om vorbea cea mai frumoasa franceza pe care am auzit-o, avea o cultura europeana clasica de mina intii, o cultura germana si franceza in primul rind si era un om formidabil de inteligent. Ultimul lui post a fost cel de la Bucuresti si, fiindca implinea 65 de ani urma, in mod implacabil, sa se pensioneze. Sa faca „loc pentru cei tineri“! „Sa terminam cu batrinii!“ cam asta-i mentalitatea si acum in Occident.
– Nu-i vorba numai de Occident. A fost intotdeauna si la noi…
– La noi a fost intotdeauna, dar mai mult la nivel de gargara verbala. Punerea in actiune a acestui principiu stupid cu „dati afara batrinii si puneti tinerii“ este o colosala barbarie. Fiindca nimic nu spune ca tinerii sint mai destepti. Personal va spun ca nu este asa. Omul tinar este prost chiar cind este destept! Chiar cind are insusiri de remarcabila inteligenta, tineretea il impinge la stupiditate din cauza exagerarii, din cauza retoricii. Nu mai spun ca multi tineri, la inceput, cind fac pe grozavii, sint luati ca buni si abia mai tirziu se vede cit de idioti erau. Dar erau idioti fiindca erau idioti. Repet: idiotul ramine idiot la orice virsta. Deci exista si multi batrini idioti. Majoritatea batrinilor sint idioti nu fiindca sint batrini, ci fiindca sint idioti. Eu am tinut cu batrinii in cultura romana, fiindca il admiram pe Paul Zarifopol si il admiram pe Titu Maiorescu, care era batrin fata de mine si care murise de mult, cind m-am nascut eu. Aveam foarte multe relatii personale, prin familie, cu intelectuali batrini. Adica ce insemna „batrini“? Oameni care atunci aveau 40, 45, 50 de ani. Astia erau batrinii… Iar ceilalti aveau de la 18 la 20-30 maximum si se credeau mai destepti, fiindca aveau numai tineretea. Imi revine acum aceasta furie de atunci, oroarea de tineri.
Am oroare de acesti tineri cretini! Si asta nu pentru ca, acum, sint foarte batrin si gasesc in asta o satisfactie – ca nu este nici o bucurie sa fii batrin, nu e nici o bucurie sa te apropii de moarte, insa este normal sa accepti apropierea de moarte si sa iti modifici existenta la vremea care trebuie, pentru a te pregati de moarte. E singurul lucru inteligent pe care il poate face un om de la o virsta incolo. Or, acesti tineri activi, majoritatea, nu au incetat, nici daca au imbatrinit, sa continue sa se creada oameni ai vietii si nu ai mortii. Idioti! Evident idioti!
– Dar, domnule Paleologu, Mircea Eliade, care era numit „seful generatiei ’27“ (desi Arsavir Acterian, de pilda, spunea ca adevaratul sef al generatiei 1927 era, de fapt, Mircea Vulcanescu), pasea totusi pe linia trasata de Nae Ionescu in articolul din care v-am citat, pornea si el lupta impotriva batrinilor. Un alt celebru reprezentant al acestei generatii, Emil Cioran, avea chiar un articol numit Dictatura reumatismului.
– Titlul nu e rau… Ma amuza titlul acesta… Dar, tot timpit este!
– Bun… Insa toti acestia – Eugen Ionescu, de pilda, care se falea cu faptul ca, mergind pe Calea Victoriei, cind vedea o mutra mai acra, scotea palaria in fata lui si ii spunea tare: „Boule!“ – de unde credeti ca aveau comportamentul acesta? Doreau sa epateze, doreau sa…
– Din dorinta de a epata, din nevoia de a se reliefa, de a se pomeni un gest remarcabil si profetic poate… Dar e o prostie!
– Evident ca este o prostie…
– Un tinar fudul are o fudulie – imi place cuvintul si stiu ce inseamna – inoperanta, care nu functioneaza multa vreme. Asta dureaza putin si se termina inainte sa te gindesti. Si asa ramii timpit cum ai fost… Pentru ca, in general, daca sintem atenti in jurul nostru, vedem ca juvenismul este o veche boala mentala, care nu a aparut in anii ’20. Este ideea aceea ca „frumoasa-i tineretea“. Nu e frumoasa deloc! Batrinetea nu e nici ea urita. Batrinetea e frumoasa, fiindca aduce niste perspective, niste corecturi in mentalitate, niste tolerante, niste tandreturi si niste severitati pe care le impune persistenta mortii, impunatoare si importanta, de care tinerii nu au habar. Eu nu sint un anti-tinar, caci omul destept este destept, tinar sau batrin tot aia e. Nu exista deosebire decit intre prosti si destepti. Unica deosebire fundamentala, din care se nasc toate conflictele lumii si toate suferintele omenirii, de mii si mii de ani, vine din contradictia si din inadaptarea pe care o instaureaza existenta si coexistenta desteptilor si prostilor. Asta este marea problema! Si aici nu este de gasit un modus vivendi. Prostii trebuie dispretuiti, trebuie denuntati si trebuie scosi din lume (acum exagerez eu, bineinteles… ce ne-am face fara prosti?). Nu-i vorba ca ne folosesc prostii ca sa-i fraierim noi pe ei. Tot ei ne fraieresc pe noi! Uite, am observat un lucru foarte interesant… Romanul s-a invatat sa-i admire pe escroci. Escrocul si smecherul par mari reusite intelectuale. Ma frapeaza foarte tare ca am auzit de sute de ori, poate chiar de mii de ori, sintagma „e periculos de inteligent!“. Dar numai prostul este periculos, pacatele mele!!! Inteligentul este benefic. Insa lupta cu prostii s-a dus si se va duce intotdeauna chiar ipocrita si fandosita si, mai cu seama, capitulind si folosind destepti care sa faca pe prostii ca sa nu-i jigneasca pe prosti. Inutil! Prostul are un singur lucru sigur: detecteaza inteligenta infailibil si se mobilizeaza, operant si functional, contra ei. Prostul uraste inteligenta! O uraste! La noi, de pilda, remarc ca totdeauna prostul il banuieste pe cel inteligent de planuri machiavelice, de planuri sinistre, de planuri demoniace. Teza asta cu „e periculos de inteligent!“, cu „pericolul inteligentei“ este o obsesie veche a cretinilor. Asta este politica lor! Or, toata epoca aceea ’27 a fost un triumf al cretinilor!
– Pai, ei nu stiau asta? Nu realizau ca sint stupizi, ca sint penibili si idioti?
– Ca isi dadeau sau nu seama este o chestie fara importanta, caci la virsta lor nu ducea la nimic ca iti dai seama sau nu. Un om tinar rareori este activ si creator. Auzi: „A, e un mare poet tinar!“ Se poate asta… Se poate. Dar marele poet e, de regula, poetul batrin. Dar sa zicem ca ar fi asa… Calitatile acestea intelectuale nu se distribuie pe virste, le are omul cind apuca sa le aiba. Daca apuca sa le aiba toata viata inseamna ca le are si la batrinete si la tinerete. Daca apuca sa le aiba numai la tinerete inseamna ca este un tinar imbecil glorios…
– Dar acesti „cretini“ dadusera Pe culmile disperarii – volum premiat pe atunci.
– Premiat de niste batrini…
– Eugen Ionescu daduse un fabulos Nu, care, in fond, era tot o bravada.
– Era o carte de bravada, dar macar era o farsa sincera. Era un farseur sincer, onest prin sinceritate. Adica, el nu credea altceva, dar voia sa epateze, voia sa sperie, voia sa faca impresie…
– Dar si asta era o carte premiata tot de batrini… Ca si Mathesisul lui Noica… Toate acestea erau doar carti de bravada? Doreau doar sa epateze cu ele?
– Cred ca mai era ceva… Era o anume vetustete a cadrelor universitare importante. Multi carturari importanti, nu atit prin talent, cit prin munca lor – care este, a fost utila si este si acum de referinta –, au imbatrinit. Iar imbatrinirea lor le dadea o dizgratie camuflata. Adica dizgratia se discernea numai de oamenii foarte perspicace, fiind altfel ascunsa de autoritatea lor stiintifica, presupusa si pretinsa. Este foarte adevarat ca multi batrini sint imbecili. E limpede asta! Dar nu fiindca sint batrini, ci fiindca sint imbecili. Nu se intimpla niciodata ca un om care este destept in tinerete sa devina imbecil la batrinete. Ramolit da, ramolit poate sa fie. Dar imbecil nu. Sigur, ramolismentul este o forma de imbecilizare – in sensul latinesc al cuvintului, imbecilitatea fiind o neputinta. Dar aceasta bravada de juventute este o obraznicie. Aici sint insa anumite nuante… De pilda, bravadele lui Nae Ionescu erau, in primul rind, amuzante. Ii amuza pe ei, in primul rind, sa faca toate acestea si sa se laude apoi ca le-au facut. Ii amuza, mai cu seama, pe batrinii care erau destepti, caci nu lipseau nici aia. Sa mai remarcam un lucru… Batrinii cu care se luptau, cu care pretindeau a se lupta, pe care-i atacau si pe care-i condamnau la disparitie acei tineri, erau oameni cam de 40 de ani, cam in jurul acestei virste si chiar mai putin de atit. De pilda, Mihai Ralea care, in epoca aceea, avea in jur de 40 de ani si care era tipul batrinului, detestat ca batrin, caci avea o cultura veche, o cultura cu trimiteri la secolul anterior, adica o cultura serioasa.
– Textul din care v-am citit, textul lui Nae Ionescu, este scris pe cind autorul avea 37 de ani, un om nici el foarte batrin… V-as intreba totusi, daca Nae Ionescu nu ar fi deschis aceasta lupta, daca nu dadea tonul in acest razboi, credeti ca ucenicii lui, Eliade, Cioran, Tutea, s-ar mai fi razboit cu batrinii? Sau, daca Nae Ionescu i-ar fi temperat putin, s-ar mai fi nascut un volum precum Pe culmile disperarii?
– Acum, faptul ca mai exista sau nu un volum precum Pe culmile disperarii mie imi este indiferent. Este o carte mediocra, ce ma plictiseste mortal. O carte care nu are nici o valoare literara sau are una foarte modesta. Marea creatie a lui Cioran este cea frantuzeasca, facuta atunci cind el era deja un batrin.
– Dar, fara atitudinea aceasta a tinerilor de atunci credeti ca mai existau carti precum Maitreyi sau Isabel si apele diavolului?
– Isabel si apele diavolului? E o carte de o slabiciune… E ilizibila, o prostie!!!
Erau comentate si, cred eu, dadea bine sa te faci ca-ti plac. Dadea bine sa citesti textele acestea, faceai pe revolutionarul.
Era o moda.
Era o moda idioata, dar o moda… Ca orice moda, era idioata. Acum, modele sint idioate fiindca sint mode, dar exista si mode mai agreabile, mai gratioase si mai frumoase. Altele sint mai urite si mai timpite. Modele nu sint de aceeasi valoare in timpul unei epoci. Au fost mode pline de farmec si pline de idei ingenioase, cum au fost si mode de o timpenie cumplita. Cum vedem noi acum: sintem innebuniti de modele actuale, care sint de o idiotenie fara pereche.
– Deci Cioran, Eugen Ionescu, Arsavir Acterian sau Jeni Acterian citeau toate acestea „ca sa dea bine“?
– Era o emulatie si un fel de solidaritate… Acum, trebuie sa spun ca Jeni Acterian era cu desavirsire la antipod fata de generatia tinara de atunci. Ea nu gusta deloc gargara asta patetica pe care o aveau si Cioran, si Arsavir.
Existentialismul lor…
Iti povesteam cindva despre o reuniune de tineri burgheji, confortabil instalati, cu mijloace de viata foarte rafinate si foarte subtiri si, printre ei, se afla si Arsavir Acterian. Domina acolo un climat de disperare intelectuala si cel mai disperat era Arsavir, adica tocmai cel ce o ducea, materialiceste, cel mai bine. Sigur, poti fi disperat intr-o circumstanta oarecare de viata, nu din cauza ca ai o filozofie a disperarii – ca aia nu e o filozofie, ci o prostie –, dar poti sa o ai fiind foarte bogat sau fiind foarte sarac. Sigur ca mai mare este disperarea saracului, e mai legitima decit a bogatului – care este impostura, cvasi-impostura. Insa imi pare bine ca avem discutia aceasta acum, imi pare bine ca este inregistrata, caci imi readuce in suflet revolta mea de atunci, de cind aveam 16-17 ani, 20 de ani, cind eram un inversunat anti-juvenil. Iar iubirea si admiratia ce o aveam pentru Eliade era „cu toate ca“… Acum, intr-un fel, mi-am gasit compensatia. Am putut sa-l atac pe Eliade la virsta matura, pentru slabele lui creatii literare, mai bine zis incercari, nu creatii, pentru slaba lui literatura. In afara de un singur roman al lui, o foarte buna carte de proza, ingenioasa, convingatoare si frumoasa, o carte normala, absolut normala, adica batrineasca, singura carte care nu este stupida din toata creatia lui epica. Huliganii, de pilda, e un roman interesant documentar, dar, in rest, ca mai toate romanele lui, este de o perfecta stupiditate.
– Eliade considera Noaptea de sinziene drept cel mai bun roman al sau.
– El spunea ca-i capodopera lui. E o carte scrisa la batrinete, a scris-o dupa bombardamentele de la Londra, la care a asistat. E o carte care are citeva pasaje reusite. Caci omul, odata cu virsta, pricepuse cite ceva din viata si luase citeva elemente autentice, pe care le putea identifica in realitate. Insa este o carte cu parti bune, nu-i o carte buna.
– Domnule Paleologu, o alta problema ce se ridica referitor la „generatia ’27“ este daca a fost sau nu o generatie cu credinta in Dumnezeu.
– Unii aveau impresia ca cred, insa nu cred ca credeau! Probabil credeau, dar credeau ca da bine sa te faci ca nu crezi. Credeau oricum in alt Dumnezeu decit in Dumnezeul la care se refera religiile traditionale.
– Cioran spunea: „Sintem toti, in frunte cu Eliade, niste fosti credinciosi, sintem toti niste spirite religioase fara religie“.
– Citatul este din volumul Exercitii de admiratie, o carte frumoasa si buna, scrisa la batrinete. O carte ce nu putea in nici un caz sa o scrie la tinerete. Era prea timpit sa scrie un asemenea volum la tinerete. Era prea timpit ca stare, sau ca o conditie momentana. Era la el o genialitate in germen, care s-a vazut mult mai tirziu, dupa ce a invatat ca lumea frantuzeste, citindu-i pe marii autori. Citindu-i bine, cu memorie vizuala si afectiva. Si asa a ajuns mare scriitor, insusindu-si arta matura a genialitatii frantuzesti.
– Dar erau ei „niste spirite religioase fara religie“?
– Nu! Cred ca erau niste oameni care nu dadeau doi bani pe religie, dar care dadeau destul de multi bani pe afectarea ei.
– Credeti ca Nae Ionescu era un tip credincios?
– Da! Asta cred!
– Si atunci ei de ce ar fi fost doar „niste spirite religioase fara religie“?
– Ar fi fost sau nu, nu putem sti. Erau ipocriti. Faceau pe grozavii. Cu unul care face pe grozavul nu poti sa stii care este gindirea lui reala. Face pe grozavul si pentru el principala chestie este sa faca pe grozavul, nu sa fie inteligent.
– Multi se intreaba daca Eliade era un om credincios, daca era ortodox. Tot Cioran spune ca faptul ca Eliade a scris un tratat de Istorie a Religiilor, ca a facut un „inventar al sfintilor“ nu dovedeste atitudine religioasa.
– Sigur, nu asta inseamna.
– Si, atunci, era Eliade un om credincios? Era un ortodox veritabil?
– Problema de a fi ortodox sau a fi neortodox ar trebui redusa la lucruri mai simple. Problema nu se pune asa – a fi ortodox sau a fi catolic.
Problema este: era un om credincios sau nu?
Eu cred ca era. Dar asa cum este credinta la omul tinar: ea exista, daca omul nu e timpit. Caci eu cred ca necredinta este dovada de timpenie. Asta-i clar si trebuie repetat! A te declara necredincios este o proba de stupiditate. Si vad acum asta la generatia mea, la oameni care au ramas cramponati de incredulitatea lor de atunci. Incapatinati sa nu creada, ca sa nu fie considerati niste fraieri, niste persoane ce iau in serios niste iluzii. Insa, a nu crede e semn de prostie. E clar asta! Iar prostul nu poate crede in Dumnezeu, chiar daca el isi imagineaza ca crede.
– Citeam un studiu pe tema asta. Se spunea acolo: Eliade era credincios? Sigur ca nu. Nu avea cum sa creada in Dumnezeu atita timp cit a vrut sa fie incinerat dupa moarte, cit timp nu a facut nici un gest ca ar fi un om credincios.
– Problema cu Eliade este ceva mai complexa… Intii de toate, a fi incinerat se decide nu numai de cel care moare, ci si de supravietuitori.
– Se pare ca Eliade a decis asta.
– Poate sa fi decis el… Daca este asa, este cea mai buna dovada ca a persistat prostia juvenila in el. Eu cunosc oameni, apropiati mie din familie, care – din fericire – au fost inmormintati crestineste fiindca, pina la urma, le-a venit mintea la cap. Erau inscrisi, abonati, la crematoriu… Se abonasera, avind in cap ideea ca este mai igienic, ca, in loc sa putrezesti, arzi. Ceea ce este o timpenie maxima, caci putrezirea nu se produce la vedere, se produce in pamint.
– Am auzit chiar glasuri din Biserica Ortodoxa ce propuneau sanctificarea lui Eliade.
– Eu cred asa: aici nu este vorba sa judecam precum ipocritii si fariseii si bigotii. Trebuie sa judecam omeneste. Omul este capabil de a pacatui, pentru ca asta este o ispita perpetua in firea omului. Acest pacat, pacatul necredintei, ataca pe cel mai credincios. Daca acela mai este si reclamagiu sau om care da spectacole sau da reprezentatii de virtuozitate, acela se mai joaca si de-a necredinta. Dar poate sa fie intrutotul un om credincios. Un gest semnificativ nu inseamna nimic. Tocmai ca gesturile semnificative sint insignifiante pina la urma.
– Si o ultima tema pe care as vrea sa o dezbatem, pe care nu se putea sa nu o discutam atunci cind vine vorba de Eliade si de „generatia ’27“, este asa-zisa apartenenta fascista, legionara, a lor. S-au scris zeci de volume pe tema aceasta… Va intreb, domnule Paleologu, a fost Eliade fascist?
– Sigur nu! Sigur nu!
– Exista un text, aparut in Italia, in care se spune: „In scrierile lui Eliade din anii ’30–’40, dar si in opera succesiva, chiar daca intr-un mod mai putin evident, este cu putinta de sesizat nu numai distrugerea lumii moderne, ci si intemeierea noului Reich prin sacrificarea evreilor.“ Este un text semnat de Fernando Nessi in 1998.
– Este un text fara importanta.
– Da, dar multi mi-au spus, mai ales in strainatate: „Nu-l putem recupera pe Eliade, nu-l putem tipari, din cauza climatului acesta, din cauza ca era fascist.“
– Asta-i o timpenie! Exista multi timpiti si astia probabil fac parte dintre ei. E evident! Ce fascist? Nu exista fascism la un om inteligent! A, exista oameni inteligenti care admira poate o politica mai autoritara. Un om inteligent care nu gusta sistemul electoral sau toata gargara aceasta asa-zis democratica. Un om care nu crede in democratie. Se poate accepta aceasta chestie, fiindca democratia e un lucru destul de putin convingator. Si toti astia care fac din fascism o culpa sint niste idioti. Cartea doamnei Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionescu: uitarea fascismului, este o carte cretina, de parca asta e problema oamenilor, sa nu uite fascismul. Nu e problema mea fascismul! Stiu precis ca fascismul a fost oribil, ca trebuie evitat, dar nu ma preocupa mereu sa fac investigatii „cine o mai fi fascist“. Nu sint securist si nu-mi place problema securistica de a investiga constiintele oamenilor.
– Insa, toate aceste idei distrug o opera. Sint editori englezi care spun: „Nu-l putem edita pe Eliade, caci este fascist!“
– Timpit este acel editor! Nu mai discut despre acel dobitoc. E clar. E limpede.
– Si toate aceste idei ajung apoi la noi…
– Astea sint polemici politizante idioate. Ca numai idiotii gindesc politiceste mereu.
– Prin asta incercindu-se distrugerea lui Eliade? Sau a lui Cioran?
– Poate ca unii nazuiesc la asta, dar ei sint stupizi si nu-si dau seama ca nu vor putea.
– De ce credeti ca nu vor putea?
Fiindca n-au talent! Fiindca-s idioti! Clar!
– Credeti ca accepta un asemenea motiv? Nu trebuie sa lamurim mai clar?
– Nu! Idiotul n-are motive. Idiotul este idiot!
– Dar vin apoi studentii, tinerii, care au in cap ideea asta: „Nu-l putem citi pe Eliade! Eliade era fascist!“
– Cum sa nu-l poti citi daca esti inteligent! Poti citi, ca ai ce citi! Romanele mai putin, ca sint slabe, dar ai ce citi. Eseurile de pilda, care sint formidabile.
– In volumul lui Claudio Mutti se spune ca Eliade promova „romanismul“.
– Nu promova nici un romanism! S-ar putea sa fi recurs la ideea asta, fiindca a fost un fel de nada: „a fi roman“, „a fi bun roman“… „A fi bun roman“ insemna, de fapt, „a fi sau a nu fi idiot“.
– Nae Ionescu scria pe tema aceasta cu „roman si bun roman“… Spunea ca Itic de pilda poate fi roman, dar ca bun roman nu va fi niciodata.
– Bun roman nu poate fi? Itic poate fi la fel de bun roman ca orice Stan Papusa. N-are nici o importanta asta… A fi bun roman sau rau roman, sau bun francez sau rau francez, a fi neamt bun sau neamt rau este o prostie! Unii sint mai preocupati de aceasta mincarime patriotica sau patriotarda care este stupida. Fiindca patriotismul duce la foarte mari prostii. Nu am prea mare pretuire pentru patriotismul impins la retorica. Dar trebuie sa-ti iubesti tara fiindca este tara ta, fiindca e normal sa-ti iubesti tara si oamenii, fiindca-i cunosti mai bine, le stii mai bine pasurile, ai venit printre ei, poate ca ai prieteni printre ei, te intelegi numai prin simt, numai prin privire cu unul sau cu altul si ai aceeasi critica – severa deseori –, fiindca este tara ta. A face insa din patriotism o dogma este o culme de dobitocie!
– Dar generatia ’27 a facut din patriotism o dogma…
– Ei si ce-i cu asta? E o prostie!
– Insa tinerii, daca isi aleg modele, de acolo isi aleg.
– Foarte rau! Dar stii, prostiile sint recurente, reapar. Dar tot prostii sint!
– Eliade spune despre romanism, intr-un articol din 1934: „Termenul de romanism este cu desavirsire compromis. Insa cine mai are curajul sa spuna in public ca-i nationalist? I se raspunde indata ca este hitlerist, ca-i huligan, ca-i rasist, e fascist, e mercenar si ca vrea razboi. Ar trebui sa se stie ca romanismul nu inseamna nici fascism, nici sovinism, ci pur si simplu dorinta de a realiza un stat organic, unitar, etnic si echitabil“.
– Aici se pot discuta amanunte: ce inseamna un „stat etnic“? De ce este asta un criteriu fundamental pentru un stat? Nu mi se pare interesant… Etnicitatea este o valoare de alta natura, care se lupta sa coincida cu nationalitatea cuiva dar nu este un element epuizant al problemei.
– Deci probleme de tipul celor care se ridica acum: era sau nu Eliade un om credincios sau era sau nu Eliade un fascist, un legionar, nu sint importante?
– Sigur ca nu. Asta cu legionarismul… Nici Nae Ionescu nu a fost legionar, e o prostie cumplita…
– Sint documente care atesta ca ei au candidat pe listele Miscarii Legionare.
– Or fi candidat… Candidatura este pofta de a ajunge la ceva, la o functie parlamentara sau mai stiu eu la ce… A candida nu inseamna insa nimic, decit ambitie.
– Deci Eliade avea ambitii legionare?
– Da de unde, da de unde!
– Si atunci de unde toata aceste atacuri?
– Isi aduc aminte de epoca si pun in conexiune lucruri care intre ele sint eterogene.
– Si neimportante?
– Poate ca le-au dat importanta cei in cauza, la epoca respectiva, dar…
– Dar pentru tineri asta e important? E important ca tinerii sa stea sa studieze documentele pe la Biblioteca A-cademiei pentru a vedea clar daca Eliade a fost sau nu legionar?
– Asta-i o prostie! E o dovada de prostie crasa!
– Deci nu-i important, nu ajuta la nimic?
– Sau e important pentru a detecta imbecilitatea.
– Dar se spune ca nu poti sa vorbesti despre opera lui Eliade pina nu-i cunosti viata.
– Asta-i o alta chestie… Nu poti vorbi despre cineva pina nu-i cunosti viata, intreaga lui viata, cu toate avatarele ei, dar asta nu inseamna sa fii partinitor si patimas.
– Si atunci, in memoria dumneavoastra, acum, ce ramine din Eliade?
– Inteligenta! Asta spune si el de fapt chiar la inceputul volumului Oceanografie: „Aceasta este o carte de inteligenta!“ De inteligenta! Repet, repet, repet!!! Totul conteaza numai prin inteligenta! In rest e zero!
– Deci asta-i tot…
– Nu! Asta e totul! Toata valoarea scrisului este chestie de inteligenta, nu de altceva. Inteligenta este totul! Ce nu, este idiot si trebuie respins (acum nu putem respinge totul, fiindca este prea multa prostie pe lume. Sintem constrinsi sa-i recunoastem existenta invincibila si non-eliminabila). Nu-i putem extermina pe prosti. Din pacate nu putem! Si, daca am putea, ar fi rau caci am ramine prea putini.
– Va multumesc mult, domnule Paleologu!
– N-ai pentru ce!

Interviu realizat in februarie 2005