– Domnule Paleologu, vă ştiu un mare admirator al femeilor…

– Da, sunt!

– Merită?

– Da! Sigur! Singura speranţă sunt femeile!

– În toată nebunia asta în care trăim?

– Da! Întîi, remarcă, femeile în general sunt mai curajoase, au o mai puternică vocaţie naturală a suferinţei şi sunt, în general, bune. Cînd o femeie este integral rea este madam Ceauşescu sau alta similară.
Noi, bărbaţii, după cum spunea şi Iorga, suntem amestecaţi. Avem şi bine şi rău în diverse proporţii. Dar o femeie, în general, are răutatea transferată integral în anumite specimene. Celelalte sunt libere.
Eu n-am văzut decît rareori o femeie rea. Am văzut o femeie supărată sau nervoasă. Dar rea n-am văzut. Evident că sunt şi specii d-astea, dar sunt specii mai monstruoase.
În realitate femeile sunt nădejdea umanităţii. Singura! Mai ales că, pentru o femeie problema eroismului nu-i o problemă de glorie. Ele sunt eroice tot timpul. D-aia eroismul lor este anonim.
Sunt cîteva mari eroine ale vieţii noastre. De pildă Elisabeta Rizea sau Adriana Georgescu. Şi multe altele, pe care nu le ştiu eu. Dar sunt multe!
Însă ele niciodată nu fac din asta o chestie de glorie, de încordare, de supremaţie. Ele au eroismul acela necesar atunci cînd n-ai altă soluţie. Eroismul, în realitate, nu este o profesie şi nu este o vocaţie, nu este o specialitate. Este o soluţie într-o circumstanţă cînd n-ai altă soluţie. Căci, dacă ai avea alta, n-ai recurge la asta.
Iar femeile sunt mult mai des în situaţia asta şi totuşi n-au nici un fel de pretenţie de glorie, de eroism. Şi nici de publicitate. Natura lor este eroică. Dar nu li se face omagiul acesta fiindcă cine nu pretinde nici nu este recunoscut ca atare. Cine pretinde că este genial convinge pe toată lumea. Dar cine nu pretinde nu obţine recunoaştere decît poate mulţumită unor circumstanţe.

– Mulţi afirmă că, în societatea românească actuală, femeile aproape că sunt inexistente, nu se pot afirma…

– Nu. Este un fenomen foarte alarmant care ţine de această apropiere, de venirea lui Antihrist, de această imbecilizare a societăţii pe plan mondial. Dacă n-ar fi decît Noua Ordine Mondială pe care o tot anunţă doamna Madeleine Albright şi domnul Clinton – care este ceva hitlerist.
Noua Ordine Mondială este aceeaşi cu Noua Ordine Europeană a lui Hitler. Ei vor să propună o lume, un sistem de omogenizare şi de egalizare totală. Acesta este exact drumul pentru Antihrist.
Şi acest lucru se constată în fenomenele vizibile, privind numai la cît de multe femei poartă pantaloni. Eu sunt un inamic al pantalonilor la femei din mai multe motive. Mai întîi că graţia unei femei constă în felul în care-şi poartă fusta, cum şi-o ţine cînd coboară scara, cum şi-o aranjează… Gesturile pe care le au femeile cu pantaloni încep să fie indecente pentru că îşi permit să se mişte oricum. Cu o fustă nu poţi face asta.
Se spune că femeile poartă pantaloni fiindcă aceştia sunt mai practici. Nu sunt practici deloc! Este o prostie să spui aşa ceva! Eu cred că-i mult mai agreabil să porţi o fustă. Bine, nu ne stă bine nouă, bărbaţilor (decît poate fusta aceea grecească sau scoţiană, alea sunt pitoreşti).
Acum văd femei ce poartă o încălţăminte monstruoasă, înaltă, mare, oribilă. O încălţăminte ce dă un mers dizgraţios, un mers sacadat şi vertical. E oribil!
Se întîmplă deci fenomene din acestea ce ne dau nouă, bărbaţilor, motivaţia de a le privi cu indulgenţă pe femei sau de a spune: „E, femeile sunt femei… Sunt fiinţe infantile!”
Sunt infantile, este adevărat, dar acesta este farmecul lor. Mai cu seamă atîta timp cît îşi păstrează feminitatea (pe care şi-o pierd cu feminismul, cu pantalonii şi cu politica).
Ca să revin deci… Eu cred că această netezire a drumului pentru pierderea valorilor umane, pentru egalizarea valorilor, este născută din noua mentalitate propusă de lumea aceasta yankee, cum că nu toţi ar merita dar că ei sigur merită. Este acea „political corectness”, care este o tîmpenie fără margini şi care este o idee monstruoasă şi antiumană. Ideea că orişice este egal cu orişice. Că Mozart şi muzica pop este tot cultură. Că nu trebuie să facem diferenţieri şi discriminări, nu trebuie să spunem că unul este mai grozav decît altul. Nu-i adevărat pentru ei. Toţi sînt la fel.
Mentalitatea care se propagă şi se propune în această nouă viziune a lumii, în Noua Ordine Mondială, este ca omul să nu aibă drame, să nu sufere, să nu aibă lipsuri, să fie egalizat şi cretinizat pe bază de prosperitate. Dar asta tot cretinizat se cheamă.

– Domnule Paleologu, în politică de pildă avem femei în adevăratul sens al cuvîntului?

– A fost doamna Margaret Thacher, care a fost o femeie extraordinară, o femeie feminină, care purta cercei, care avea bucurii feminine şi care a fost un formidabil om de stat. Era extraordinară!
A mai fost încă una, Tansu Çiller, care a fost prim-ministru în Turcia. Era simpatică. Mie mi-a plăcut!
Însă nu cred că înrăirea societăţii se produce prin femei. Sunt şi specimene îngrozitoare, ca doamna Madeleine Albright – care este negaţia feminităţii, ceva cu totul îngrozitor.

– Şi, cu toate acestea, aici am primit-o aşa cum am primit-o…

– Asta din cauză că suntem îngrozitor de epataţi de America. Peste tot auzi: „America! America!” Asta-i tot ce spunem.

În America s-a investit atîta speranţă şi speranţa asta a fost dezamăgită total. Total, total!

Dacă am fi mai atenţi am vedea că, de 50 de ani încoace, America are o politică detestabilă. Detestabilă şi capitulardă aproape tot timpul. Este capitulardă dar, prin capitulardismul acesta, a ajuns să fie singura mare putere. Asta mulţumită lui Reagan, lui Soljeniţîn şi a Papei Woytila.

Aceştia sunt oamenii care au răsturnat comunismul. Şi nu întîmplător au fost două atentate, la scurt interval, împotriva lui Reagan şi a Papei. Printr-un miracol providenţial au scăpat amîndoi căci normal nu aveau cum să scape.

Aici este, iarăşi, un semn vizibil transcendent. De ce au ratat aceste două atentate care trebuiau să reuşească?!

Acum, revenind la femei, să ne oprim puţin şi la cazul Clinton, la povestea lui…

Eu am fost foarte bucuros că n-a reuşit acel procuror Starr să-l înlăture pe Clinton pe motivul acesta. Mi-am spus că, în sfîrşit, mentalitatea puritană americană de data asta n-a funcţionat. Şi, în circumstanţa aceea, am ţinut cu Clinton.

Însă nu pot să nu constat ce prost gust are. Şi ce comportament…

Poţi să fii un amator de femei, poţi fi un fustangiu. Deşi mie nu-mi place genul acesta. Nu-mi plac deloc oamenii cuceritori, Don Juanii nu-mi plac deloc. Înţeleg oamenii care sunt obsedaţi de femei. Este normal, este un fenomen fermecător. Dar cel puţin să alegem bine.

S-a găsit matracuca aia abjectă şi cu încă una, anterioară… Şi apoi locul unde au făcut-o, şi cum au făcut-o… Este o dovadă de ţopîrlănie maximă. Nu pot face credit unui astfel de om ca om de stat.

Au fost oameni de stat care-au fost cu metrese, cu aventuri… A fost şi Ludovic al XIV-lea, şi Ludovic al XV-lea… dar ei erau la un nivel omenesc şi normal, nu la nivelul ăsta… Aveau un nivel de civilizaţie şi de societate care era altfel decît cel de acum…

– Dacă tot a venit vorba de erotism, există un document fermecător, corespondenţa de dragoste dintre Lisette Georgescu şi Paul Zarifopol…

– Nu le ştiu…

– Am o copie a lor…

– Sunt foarte îngrijorat de reacţia mea în momentul în care aş avea acces să le citesc. Tare mi-e teamă că n-o să-mi placă. Zarifopol era cam libidinos. Eu ştiu nişte chestii de la moartea lui Caragiale. El a fost atît cu nevasta cît şi cu fiica lui Caragiale.

– Domnule Paleologu dar Lisette ştiu că trecea în societate drept o femeie destul de drăguţă şi…

– Foarte! Foarte! Era foarte agreabilă şi foarte drăguţă. Dar şi el era un tip foarte reuşit, un om de mare distincţie…

– Era însă mai în vîrstă decît ea, erau 32 de ani diferență…

– El a murit relativ tînăr, avea 59 de ani. Însă ea era mai tînără.

– Bănuiesc că ştiţi povestea lor…

– O ştiu. Toată lumea o ştie. Mihai Sebastian a aflat-o tîrziu.

– Sebastian o ştia de la Marietta Sadova…

– M-a amuzat cînd am citit în jurnalul lui că a aflat asta „cu uimire”. Toată lumea ştia…

– Varianta pe care o ştiu eu, povestită chiar de Lisette cînd mi-a dăruit scrisorile, este că Zarifopol ar fi murit în braţele ei şi, apoi, ea a chemat servitorul care l-a îmbrăcat şi, cu o maşină, l-a transportat pînă în colţul străzii, ca să pară că a murit acolo…

– Versiunea pe care o ştiam eu – dar poate că nu-i cea adevărată – e că el a fost luat de cumnatul lui şi dus în Cişmigiu, depus pe o bancă de parcă ar fi murit în parc. Asta era versiunea de atunci dar nu ştiu cît de adevărată este. Probabil d-aia a şi fost pusă în circulaţie…

– Domnule Paleologu, în ultimul timp jurnalele abundă de informaţii de acest gen. Şi jurnalul lui Mihai Sebastian, şi al lui Jeni Acterian, şi corespondenţa Lisettei Georgescu sau cea dintre Haig Acterian şi Marietta Sadova… Toate abundă de erotism. Lumea, cititorii, se desfată cu toate informaţiile acestea şi se întreabă, de pildă, dacă-i mai importantă această corespondenţă sau orice alt volum al lui Zarifopol…

– Cartea contează! Restul face parte din viaţa privată.

– Am reuşit să găsesc de curînd şi corespondenţa dintre Philippe Lahovary şi Cella Delavrancea.

– A apărut şi un volum…

– S-a publicat corespondenţa dintre Cella şi Philippe. Scrisorile lui încă nu au fost publicate.

– Am citit cartea. Ştiu că un critic, recenzînd-o, se tot întreba, nu ştia cine-i Mihai. În scrisori se tot pomeneşte de un anume Mihai care face şi drege. Acela zicea că, probabil, o fi regele Mihai, care era copil pe atunci.

Ei bine, nu. Mihai este Mihai Lahovary, băiatul Valentinei Argetoianu, fostă Lahovary. Ea avea doi băieţi, Ion şi Mihai. Mihai a fost coleg cu mine, era mai mare cu vreo 3 ani. A plecat apoi în America şi a revenit în România prin 1944.

Ion a avut o prezenţă mai vie în societate, Mihai nu prea…