Textul de mai jos a fost de fapt un interviu, singurul pe care actriţa Mariana Buruiană a acceptat să-l ofere publicului după 12 ani de tăcere. Îl redau aşa cum a fost publicat acum 13 ani, într-una din revistele celebre ale României:
Începuturile

M-am născut la Arad. Părinţii mei erau tipografi aşa că am crescut într-un mediu cultural deosebit. La biserică ai mei nu mergeau prea des, dar vorbeau foarte mult despre cinste, Adevăr, şi dragostea pe care trebuie să o avem faţă de semeni.
Tatăl meu era un om ferm instalat în doctrina partidului comunist, crezuse cu toată fiinţa în acel regim politic, cu toate că nu avea funcţii. Credea însă cu tărie în principiile de iubire şi libertate care se propovăduiau atunci.
Cînd a realizat însă cît de tare se minte în jur, a reuşit să găsească o scăpare afirmîndu-l pe Dumnezeu. Ţin minte că mi-a povestit cum într-o zi s-a dus la partid şi şi-a depus carnetul de membru. Cînd a fost întrebat de ce, a declarat că l-a descoperit pe Dumnezeu şi prin urmare nu mai poate participa la şedinţe.

Simţeam o înfrăţire a tuturor oamenilor sub o pace cerească

Primele amintiri din copilărie sunt legate de Arad, un oraş cu o lumină deosebită, un oraş cu oameni liniştiţi. Bunicii mei stăteau în afara oraşului şi, în drum spre ei, mă opream la bisericile care îmi ieşeau în cale pe drum: biserica evanghelică, catedrala catolică, biserica ortodoxă… Asta se întîmpla după ce m-am mutat cu părinţii din casa bunicilor, împlinisem şapte ani, dar şi mai înainte, îmi plăcea să stau acolo… Eram bucuroasă de comuniune… Simţeam de fiecare dată unirea, şi pacea, şi o căldură imensă…
Nu vreau să se înţeleagă că eram cine ştie ce copil. Eram ca toţi ceilalţi („rîdeam la toată lumea”, aşa îşi aminteşte mama), mă jucam, mergeam la ştrand cu părinţii, mă bucuram de soare, cîntam, improvizam tot felul de jocuri…
Însă dincolo de toate aveam acest contact deosebit. Nu ştiam că era vorba despre Dumnezeu. Simţeam doar că e un contact deosebit, solar (pacea, sentimentele profunde pe care le simţeam faţă de oameni aveau legătură cu soarele în sensul că soarele, care luminează cumva altfel în Arad, participa la stările mele… ) Simţeam o înfrăţire a tuturor oamenilor sub o pace cerească.

M-am făcut actriţă ca să dau lumină oamenilor

Primul pas spre actorie l-am făcut în liceu. Am o fire mai retrasă, chiar timidă şi, din cauza asta, iubind foarte mult şcoala, mi-am zis că o să mă fac profesoară de limba franceză „cînd o să fiu mare“. Dar, prin clasa a X-a, am cîştigat nu mai ştiu ce concurs de recitări. Atunci profesorii, care mă iubeau foarte mult, au făcut un soi de consiliu şi-au spus: „Uite, ai luat premiul I, eşti foarte bună, ai foarte mult talent. Oricine poate să fie profesor de limba franceză dar nu oricine poate să facă ce faci tu. Nu oricine poate deveni actor.“ Poate că dacă profesorii n-ar fi insistat nu aş fi continuat pentru că nu doream să fac asta. Simţeam însă că au dreptate. Aşa era drumul…
Pe atunci actorul nu era privit cum e văzut astăzi. El era chemat să împărtăşească o esenţă a trăirii omului care venea să-l asculte. Era o împărtăşire a arderii lui interioare direct sufletului celui aflat în sală.
Şi atunci am decis să dau examenul la I.A.T.C. pentru a mă face actriţă şi a dărui lumina oamenilor.

Aveam senzaţia că am venit să cuceresc lumea

Venirea la Bucureşti a fost ceva cumplit. Am dat examen la I.A.T.C. şi am spus că, dacă nu intru din prima, a doua oară nu mai dau. Preferam să fiu profesoară, să studiez texte vechi, mă atrăgea latina… Dar am reuşit de prima dată, printr-un ciudat joc al destinului. Căci erau 10 locuri şi au intrat 15 candidaţi. De la poziţia 8 la 15 toţi eram cu aceeaşi medie şi cei de la Institut au decis atunci să mai înfiinţeze o clasă. Şi aşa am ajuns colegă şi cu Marcel Iureş, şi cu Adrian Pintea, Mirela Gorea, Dragoş Pâslaru, Micaela Caracaş…
Am fost o clasă extrem de dăruită meseriei noastre…Venisem doar cu o valijoară… M-am cazat în fostele cămine din strada 30 decembrie (actuala stradă Franceză). Eram 7 fete într-o cameră, nu aveam apă, era spaţiu puţin, dar aveam senzaţia asta teribilă că am venit să cuceresc lumea.

Fiul meu

Iubindu-mi şi părinţii, şi colegii, şi profesorii, avînd grijă să nu cedez în interior, să fiu fidelă faţă de ceea ce îmi propusesem, probabil că am greşit de multe ori, căci n-am mai fost atît de atentă cu lucrurile sentimentale. Probabil că n-am dat telefoanele care trebuiau date, n-am scris scrisorile care trebuiau scrise, probabil că m-am îndepărtat foarte mult de anumite persoane care nu meritau să sufere. Unii au înţeles asta dar părinţii mei nu au înţeles.
Cînd eram în anul III, m-am îndrăgostit foarte tare şi am rămas însărcinată. Părinţii mei au acceptat cu greu situaţia, se temeau pentru mine, căci n-aveam de nici unele. Se gîndeau să am întîi o casă, sa fiu „cuminte“, să mă aşez, şi abia pe urmă să vorbesc de copii. Desigur că aşa e bine, nu trebuie să fii uşuratic, vreau numai să spun că dacă motivaţia e puternică Dumnezeu te ajută. Aşa că am ales să las viaţa să vorbească. Toată viaţa nu am mizat decît pe acest interior, pe această alegere a adevărului din interior. Este uluitor cînd realizezi cum lucrează în tine acest adevăr.
Am hotărît deci să devin mamă. Atunci au apărut alte probleme, căci a trebuit să mă concentrez pe cum să o scot la capăt.

O întîlnire de suflet cu Nicolae Steinhardt

Eram în 1987, la Timişoara şi am rostit atunci „Scrisoarea a II-a“ de Mihail Eminescu. Am recitat-o într-un anume fel, toţi îmi spuneau că recit ca un bărbat. Ştiţi poate cum începe „Scrisoarea a II-a“:
„De ce pana mea rămîne în cerneală, mă întrebi?
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?
De ce dorm, îngrămădite între galbenele file,
Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile? “
Am spus-o atunci ca o revoltă,nu melancolic, ci ca un refuz al lucrului, ca pe o respingere a stării în care se afla societatea pe atunci… După spectacol a venit la mine tînăr, avea vreo 20 de ani, era într-un muzeu sau într-o sală de conferinţe locul în care ne aflam, mi-a spus că el este din Cluj, că provine dintr-o familie de matematicieni, că vrea să mă vadă la Bucureşti, în spectacole, şi că – prin acele versuri – i-am creat o stare deosebită.
Acest student, a venit apoi la Bucureşti, la spectacolele în care jucam. A văzut odată „Uriaşii munţilor”, în 1988, şi într-o zi a acelui an, m-a întrebat dacă nu vreau să-l cunosc pe părintele Nicolae Steinhardt, căci stăm în acelaşi cartier, şi îl aduce el, dacă doresc. Eu am spus da. Aşa am avut parte de acea întîlnire. Nu mai ţin minte ce s-a vorbit, decît că am stat în prezenţa părintelui şi simpla sa prezenţă îmi făcea bine. I-am făcut un ceai şi i-am pus alături pîine prăjită, căci nu mînca altceva… Apoi, cînd l-am condus înapoi spre casă, l-am susţinut de braţ şi iar m-am simţit de parcă ne ştiam de cînd lumea. Tot acel tînăr m-a dus la Rohia. Eu l-am rugat. Dar nu l-am mai prins în viaţă pe Părintele Steinhardt cînd am ajuns la acolo, în 1989. I-am trimis însă cu inima multe gînduri bune.
Tot atunci am cunoscut o călugăriţă greco-catolică, care mi-a arătat primele rugăciuni şi le-am copiat dintr-un caiet al ei pe cele care mi-au plăcut… „Împărate ceresc, Mîngîietorule, Duhul adevărului care pretutindenea eşti şi toate le plineşti…” îmi era cea mai dragă dintre ele… Maica aceea mi-a dat şi „Vino, Duhule Sfînt“ sau „Bucură-te, Marie“ pe care o recitam împreună cu rozariul…Şi, tot de la ea, am auzit prima dată şi de Medjugorje….

Demisia – un cerc se închide

După ce am terminat facultatea am jucat la teatrul Tineretului din Piatra Neamţ şi apoi aici, în Bucureşti, la Teatrul Bulandra.
De la Bulandra am fost nevoită să demisionez în 1995. Pe atunci director era domnul Ogăşanu. Cred însă că toată decizia privind plecarea mea a avut şi un substrat politic pentru că eu, alături de alţi colegi, am participat la manifestaţiile din Piaţa Universităţii iar domnul Ogăşanu avea, din cîte îmi aduc aminte, o orientare opusă…
Atunci tocmai se montau la Craiova „Danaidele“ – Rugătoarele, în regia lui Silviu Purcărete. Cînd am auzit titlul acesta mi-a batut inima într-un anume fel, şi am dorit sa fiu în acel proiect. N-am făcut nimic, doar am dorit, şi într-adevăr am fost chemată să particip. Spectacolul era făcut în 1995 şi în el se spunea: „Deznodămîntul este de neevitat. Sfîrşitul va veni!“ Era aşa, ca o profeţie pentru perioada aceasta foarte specială dinainte de 2000.
Am cerut voie deci domnului Ogăşanu să pot pleca şi el a acceptat colaborarea. Am intrat deci în repetiţii, dar în decembrie, înainte de premieră, am primit un telefon de la domnul director, în care el îmi cerea să mă întorc de urgenţă la Bucureşti ca să plecăm cu trupa în turneu, la Paris. Trebuia deci să fie amînată premiera din pricina unei „sarcini de serviciu”, apăruta deodată, urma să fie oprită munca a peste 60 de oameni pentru ca eu să vin în Bucureşti şi să joc un rol de 15 minute. Am spus deci domnului director că nu am cum să vin. Şi el mi-a spus: „Atunci, Mariana, plecare din teatru!“ Am rămas cu receptorul în mînă şi i-am spus: „Bine!“ Iar el a zis: „Ah, şi trimite-mi repede hîrtia, ca să te pot înlocui!“
Am închis şi m-am gîndit: ce hîrtie? Cum se poate pleca din teatru? Prin demisie – ca să nu se desfacă contractul de muncă la litera i (adică indisciplină) sau prin transfer? Nu mă vedeam jucînd în altă parte. Aşa că am scris demisia… Mi s-a părut că se surpă o lume… Se încheia un cerc… Am scris deci demisia, şi am trimis hîrtia. Timp de două săptămîni, ne puteam întîlni, se putea schimba situaţia. Probabil că nici unul din noi nu dorea acest lucru. Probabil dacă aş fi insistat, dacă m-aş fi supus, s-ar fi revenit asupra acestei decizii. N-am putut. Am dat telefon să întreb, după două săptămîni, dacă s-a aprobat demisia, şi mi s-a răspuns ca da. Nu consider pe nimeni vinovat.

Nu sînt un „caz celebru“ ci doar un suflet
ce s-a deschis limpezimii lui Dumnezeu

M-am pus deci, din nou, în mîinile lui Dumnezeu. Au trecut cîţiva ani şi problema existenţei se punea din ce în ce mai acut. Mult timp am crezut că o să mor. De exemplu nu merita să-mi obţin pensia căci era atît de mică încît nu merita. Eu n-am cîştigat niciodată mulţi bani deşi, la cît am lucrat, cineva dinafară ar putea crede contrariul. Cînd nu mai era nici o ieşire l-am auzit într-o zi pe băiatul meu spunînd: „Uite mama, nu te speria, nu te descuraja, or să fie şi bani, mă ocup eu…“ El era în anul 4 la conservator şi şi-a luat o slujbă. Mi-a fost greu. Eram obişnuită să fac totul singură şi acum trebuia să accept situaţia aşa cum era. Nu puteam face nimic. Vedeam doar cum se desfăşoară lucrurile. Nu puteam interveni în nici un fel. Descoperisem că aveam o problemă şi cu ochii şi nu mă mai vedeam lucrînd nicăieri aşa, în starea de stres pe care o trăiam cu toţii…
A fost de necrezut pentru că, dintr-odată, balanţa s-a inversat, fiul meu a preluat totul cînd eu nu am mai putut continua.
Am început apoi să traduc pentru editura „Herald“, unde am publicasem volumul meu, „Taina mărturisirii“, am pornit apoi colaborarea, ca asistent universitar, cu Facultatea „Spiru Haret“ unde predau tehnica vorbirii.
Dincolo de toate acestea vreau să vă spun un singur lucru: tot ce am trăit în viaţă, toată experienţa mea din teatru, căsnicia, copilul, tot ce am scris a fost numai pentru a înţelege şi a mă întîlni cu Dumnezeu înlăuntru meu, cu Lumina ce se află în adîncul inimii şi care îmbracă toate lucrurile… Această lumină face posibilă iertarea, ştiţi… Dumnezeu ne duce foarte în adîncuri ca să o putem descoperi…
Nu vreau să mă treceţi la „cazuri celebre“, nu vreau să apar sub un titlu care zice „Un caz celebru de apropiere de Dumnezeu“ sau „Alte cazuri celebre de apropiere de Dumnezeu“. Totul este mult mai simplu şi mult mai adînc. Nu sînt un „caz celebru“ ci doar un suflet ce s-a deschis limpezimii lui Dumnezeu. Atît.
Adică ce-i mai important!