A.D. – Ce e un interviu? O pendulare între lipsa, între golurile de memorie şi bucuria că-ţi aminteşti…
– Haideţi atunci să începem cu amintirile… Noica spunea despre dumneavoastră că aveţi „un alt mod, streng, de a concepe filosofia” şi că, în acelaşi timp, uneori, aveţi „obiecţii brutale, trădînd aproape lipsa organului filosofic”. Suntem în anul 2000, aveţi 84 de ani, şi, pînă acum, aţi rămas un retras sau, cum spunea cineva, un „tip accesibil doar iniţiaţilor”. Pentru toate acestea şi pentru multe altele, spuneţi-ne, pentru început, cine sunteţi dumneavoastră, domnule Dragomir?
A.D. – Cine sunt? Un nimeni! Nu am notorietate fiindcă n-am calităţi social-vizibile şi, îndeosebi, fiindcă n-am urmărit asta niciodată. Sau îmi fac iluzia că n-am urmărit îndeosebi asta şi că, dacă aş fi făcut-o, cine ştie ce ar fi ieşit… Dar, cum nici n-am scris nimic, sunt de fiecare dată foarte mirat cînd mi se spune că sunt ştiut sau cunoscut sau pomenit ici-colo. Nu se înghesuie lumea dar… în fine. Sigur că asta mi se trage din pricina prietenilor pe care i-am avut, îndeosebi a lui Dinu Noica dar şi a lui Mircea Vulcănescu şi a multor altora.
Cu Cioran n-am fost prieten, în înţelesul că, deşi nu era o diferenţă mare de vîrstă între noi ştiam că diferenţa se mărise destul de mult în epoca tinereţii cînd 6–7 ani ajunseseră să reprezinte o generaţie.
L-am cunoscut pe Emil Cioran, pe Luţ, cum i se spunea în familie, la o cafenea care era pe Calea Victoriei, „Corso” se chema. Se întîlneau mai toţi acolo iar Cioran venea regulat. Era Cioran, era compozitorul Tudorel Ciortea, Dinu Noica, Mircea Vulcănescu…
Pe Mircea Vulcănescu l-am avut asistent, am fost elev al lui. El era asistent la Universitate, la catedra de sociologie a lui Dimitrie Gusti. El preda acolo Etica. Am fost un grup în anul acela, printre care şi Mihai şi Mariana Şora – ce mi-au fost colegi şi prieteni – ce eram foarte influenţaţi de Mircea Vulcănescu. A fost primul care şi-a luat osteneala să ne înveţe cum să facem lecturile noastre, cum să facem fişe de autor, cum să conspectăm o lucrare şi, mai ales, ne-a învăţat regula ineluctabilă „Filosofie nu se citeşte decît cu creionul în mînă şi hîrtia în faţă”. Asta pentru ca să-ţi iei notiţe.
E, şi cum spuneam, acolo, la „Corso”, l-am întîlnit pe Cioran… Mai erau cîţiva acolo dar mai puţin cunoscuţi.
– Cu care dintre aceştia v-aţi simţit cel mai înfrăţit? Care v-a fost cel mai apropiat? Noica, Eliade, Ionescu…
A.D. – Nu!!! Staţi puţin… În timp ce eu eram student la Filosofie noi făceam o aşa-numită „Para-militărie”. Adică, o dată pe săptămînă, trebuia să mergem la pregătirea para-militară. Mergeam pe cîmp, sub comanda unui ofiţer, şi făceam şi noi instrucţie, mişcări din astea cu stînga-împrejur, drepţi, şi aşa mai departe. Asta făceam noi exact în timpul în care Mircea Eliade ţinea un seminar la catedra lui Nae Ionescu. Era un seminar despre „Metafizica lui Aristotel” la care Mihai şi Mariana Şora mergeau. Asta fiindcă Mihai n-avea pregătirea para-militară sîmbăta ci duminica.
Aşa că pe Eliade l-am scăpat. Desigur, l-am văzut şi eu la cafeneaua „Corso” dar îţi dai seama că noi, ăştia micii, studenţii care eram acolo, stăteam mai la marginea mesei şi aveam rolul de ascultători, cum era în şcoala lui Pitagora, nu aveam rolul de vorbitori. Fiindcă aveam bun-simţ.
Pe Dinu l-am cunoscut tot aşa, exact aşa. Dar Dinu era mult mai sociabil şi ţinea să cunoască tineri studenţi, „studenţi de viitor” cum se spune. L-am cunoscut la Biblioteca Facultăţii de Litere, unde era bibliotecară domnişoara Marcela Bedreag, un om foarte bun şi sufletist. Asta cred că era prin ’34 – ’35. Şi aşa am rămas prieten cu Dinu Noica pînă la moartea lui. Deci am fost prieteni din 1935 şi pînă prin ’86. Vreo 50 de ani. Chiar socotisem că ne-a legat o prietenie de peste 50 de ani.
– Ne-aţi vorbit pînă acum despre prieteni dar doream un cuvînt de început despre dumneavoastră, despre copilărie, adolescenţă…
A.D. – Sunt născut la 8 noiembrie 1916, la Zalău, în Sălaj. M-am născut întîmplător acolo căci era război, Transilvania era în Imperiul Habsburgic, iar tata era înrolat pe front, mobilizat iar bunică-mea, adică mama mamei, avea pămînt acolo, în Sălaj. Aşa că mama era acolo cît timp soţul ei, adică taică-meu, era plecat pe front. M-am născut deci întîmplător acolo. Mai ales că noi aveam domiciliul în Cluj iar eu mă consider Clujean. Şcoala primară şi liceul le-am făcut la Cluj. Numai facultatea, facultăţile de fapt – adică Dreptul şi Filosofia –, le-am făcut la Bucureşti. Sunt licenţiat în Drept şi Filosofie şi… şi atît.
– Aţi mai avut fraţi, surori?
A.D. – Am avut un frate, da… Era cam cu 2 ani mai în vîrstă decît mine… Am poza lui aici. Îl chema Virgil Dragomir, era inginer, profesor şi prorector la Institutul de Construcţii. Cînd a murit, acum cîţiva ani, era prorector. Surori n-am avut. Eram doar noi doi, singurele odrasle. Cred că, după ce m-am născut eu, s-au lecuit ai mei şi n-au mai continuat… Cum am spus, am făcut şcoala primară şi liceul la Cluj, la Seminarul Pedagogic Universitar, care era un foarte bun liceu fiindcă profesorii de acolo, majoritatea, erau profesori universitari. D-aia îi şi spunea Seminarul Pedagogic Universitar. Ăştia, proaspeţii licenţiaţi, aşa era pe vremea aceea, înainte să devină profesori trebuiau să dea examene de predare şi atunci veneau la liceul nostru, în trimestrul al II-lea, şi dădeau vreo 2–3 lecţii de probă, sub stricta supraveghere a profesorilor noştri de acolo care, cum am spus, erau profesori universitari. Aşa l-am avut profesor pe Daicovici, pe matematicianul D. V. Ionescu, pe Bratu – tot la matematică – şi pe mulţi alţii.
Bacalaureatul l-am dat tot la Cluj, în 1933, dar la facultate am venit la Bucureşti fiindcă am făcut Dreptul. Taică-meu vroia neapărat să fac Dreptul şi unchiul meu, care era profesor de istorie şi membru al Academiei, Silviu Dragomir, îmi spunea că nu trebuie să fac facultatea la Cluj pentru că acolo tata era cunoscut, unchiul meu la fel, erau ştiuţi de toată intelectualitatea clujeană, inclusiv toţi profesorii universitari de la Drept îi ştiau şi ei şi că, astfel, aş fi fost ispitit să trec examenele prin prestigiul alor mei şi nu prin merit propriu.
Aşa am venit la Bucureşti, în toamna lui octombrie 1933. Ţin minte că nu mi-a plăcut deloc. De fapt, retrospectiv, eram un tînăr ardelean, îmbrăcat ardeleneşte, vorbind ardeleneşte, gîndind ardeleneşte şi ţinînd, ţinînd să rămîn aşa. Şi era în 1933. Trecuseră deci ani de zile de la Unire şi tot mai exista încă prejudecata, discriminarea cu ardelenii şi regăţenii. Erau moldovenii şi regăţenii. Asta avea o coloraţie peiorativă în Ardeal şi ni se răsplătea cu vîrf şi îndesat de către cei din vechiul regat, moldoveni şi regăţeni. Aceştia considerau că ardelenii în primul rînd vorbesc o română stricată, că în al doilea rînd sunt nişte papă-lapte, că sunt nişte naivi şi alte calităţi eiusdem farinae.
Deci nu mi-a plăcut deloc aici. Nu îi înţelegeam pe colegii mei ce vorbeau, căci vorbeau foarte iute, fiindcă erau băşcălioşi cum se spune şi pentru că eu nu gustam aşa bine glumele. Nu ştiam să discern şi, mai ales, nu ştiam să răspund cu aceeaşi monedă. Şi, cînd m-am întors în vacanţa de Crăciun la Cluj i-am spus lui taică-meu că eu nu mai vreau să merg la Bucureşti că acolo este tot ce v-am spus adineauri. Şi tata a spus: „Nu, nu.. Tu o să te întorci, o să te întorci… Ţi-e greu? Cu atît mai bine! Te vei duce şi te vei întoarce!”
Aşa că m-am întors, ce puteam să fac… Autoritatea paternă a învins. Dar în iunie, după ce am dat examen, nici nu m-am mai dus înapoi la Cluj pentru că aveam prieteni regăţeni de aici, din Bucureşti. Ştiu chiar că m-am dus la vila de la Predeal a unuia dintre ei. Deci astfel am intrat în societatea bucureşteană. Am făcut astfel Dreptul, cum dorea tatăl meu şi toată familia, „ca să cîştig şi eu un ban”, şi apoi, un an mai tîrziu m-am înscris, în ilegalitate faţă de taică-meu, şi la Filosofie. Şi mi-am plătit din economii taxele pînă cînd unchiul meu s-a întîlnit la Academie cu Negulescu sau cu Motru, nu mai ştiu cu care din ei, care erau profesori la Filosofie, şi ăia m-au trădat! Fără să vrea săracii i-au spus unchiului meu: „Domnule, dar ai un nepot care este un foarte bun student!” Unchiul meu s-a mirat: „Unde student?” „Păi la mine, la Filosofie!” El a spus: „Dar nu-i student… El e student la Drept!” Şi acela i-a spus: „Asta nu ştiu dar ştiu că a dat examen cu mine!”
Aşa am păţit şi cu Iorga. Dădusem examen cu Iorga, în anul II, şi făcusem performanţa de a ieşi la iveală, în capul lui Iorga, acolo, la teze, la examen. El, în fiecare an, alegea una sau două dintre tezele studenţilor, teze care îi păreau lui mai răsărite, şi discuta apoi cu autorii. Ori că anul meu era prost la istorie, ori că, ori că… a fost destul ca Nicolae Iorga să mă aleagă pe mine şi să mă cheme la o conversaţie. Şi, din conversaţie în conversaţie – iar asta ţine loc de „din lac în puţ” – m-a întrebat „Dar cum ai reuşit dumneata, student la filosofie, să faci o asemenea teză răsărită la istorie? Ce legătură ai cu istoria?” Atunci n-am avut încotro şi i-am spus că sunt nepotul lui Silviu Dragomir. Iar el a zis: „Aaaa, aşa se explică!!!” Şi, din momentul acela, a pierdut orice interes pentru mine. Fiindcă era o explicaţie ereditară şi nicidecum un merit al meu.
M-am înscris deci la Filosofie, eram sîrguincios, conştiincios, urmam cursurile lui Negulescu, ale lui Mircea Florian, ale lui Antonescu – la pedagogie, şi ale altora, cîţi mai erau pe acolo. Şi, de prin 1934-35 şi cursurile lui Nae Ionescu, care mă impresionase prin, hai să spunem, personalitatea lui, care era foarte sugestivă dar cu care nu eram de acord.
Şi, într-o bună zi, întîmplare a făcut să ascult un curs de-al lui în care spunea exact ceea ce citisem eu, cu o zi înainte, în Kirkegaard. Mă rog, nu ştiu dacă exact, aşa mi s-a părut mie, un student, un puţoi ca să zic aşa, la 18-19 ani. Şi, din momentul acela, am spus că Nae plagiază. Ceea ce era, evident, o enormitate, o prostie. Ce vrei… la vîrsta mea pot să scuz orice din păcatele tinereţii.
Deci aşa am scăpat de orice molipsire naeionesciană. Dar îmi aduc aminte cum era atunci… Nae intra primul la curs, totdeauna elegant îmbrăcat, dar nu distins îmbrăcat. Nu era însă nici îmbrăcat ţipător. Venea îmbrăcat scump şi asta se vedea. În orice caz, era foarte bine îmbrăcat spre deosebire de Negulescu, de Motru care erau mai cîrpăciţi, mai dascăli îmbrăcaţi. Leafă mică, „remuneraţie mică, după buget…”
Voila… Am terminat facultatea normal, adică am terminat Dreptul în 1937 şi Filosofia în februarie 1939, pentru că, între timp, am făcut armata şi apoi, ne-a dat drumul din armată şi ne-au luat din nou pentru că era istoria cu pactul de la Munchen, cu anexarea Austriei de către Hitler… Mă rog… erau tot soiul de tulburări politice şi ne tot chemau sub arme.
Apoi, în 28 martie 1941, am plecat în Germania. Am fost întîi la Breslau, azi oraşul polonez Wroclaw, pentru că nu obţinusem nici o bursă de stat ci numai o bursă de oraş în Breslau, unde am stat un semestru şi apoi, în toamna anului 1941, am plecat la Freiburg, cu o bursă Humboldt. Am stat acolo din toamna anului 1941 pînă în toamna anului 1943. Am făcut o lucrare de doctorat în Hegel, asta la sfatul lui Heidegger, lucrare pe care, evident, nu am terminat-o. Nu prea poţi termina o teză de doctorat într-un an şi jumătate la Heidegger!
Nu am terminat teza fiindcă am fost mobilizat şi trimis din nou în ţară deşi Heidegger îmi dăduse un certificat cum că aş fi fost în cîteva luni doctor. Mă rog, îi prezentasem deja tabla de materii, ideile principale le discutasem cu dînsul…
Din momentul acela am fost pierdut pentru filosofie, pentru propriile mele interese, şi am mers din concentrare în mobilizare, din mobilizare în concentrare, pînă cînd a urmat… înstrăinarea.
Din ianuarie 1945 pînă în decembrie 1950 am fost la o întreprindere de vîndut oţeluri şi electrozi ale fabricii „Industria sîrmei” din Turda. Eram funcţionar la serviciul de vînzări.
Din 1950 am intrat la editura Tehnică, eram pe un post de stilizator. La editura Tehnică erau foarte multe traduceri din rusă, fiind în 1950. Eram sub piciorul stăpînirii şi tot ce se traducea era din ştiinţa cea mai grozavă, adică de la ruşi. Şi toate astea trebuiau stilizate căci cei ce traduceau erau ba basarabeni, ba ruşi…
Am stat acolo pînă prin 1952 şi apoi am tot trecut de la o editură la alta, m-au pasat de acolo, m-au transferat dincolo, şi aşa mai departe… Am avut şi o seamă de alte mici posturi din acestea, de mizerie, căci începuse deja problema cu dosarul de cadre şi eu aveam un dosar de cadre foarte prost. Studiasem în Germania nazistă, taică-meu fusese jurist-consult şi decan al Baroului Cluj, unchiul meu, istoricul, fusese ministru în două rînduri şi toate astea făceau să am un dosar putred şi nu puteam să intru nicăieri unde să fiu cît-de-cît pe ce vroiam eu. Nu puteam intra în sectorul ideologic. Ceea ce însemna nu numai că nu puteam intra la vreo revistă, ca redactor, dar nici măcar bibliotecar nu eram admis căci şi asta se considera a fi tot în domeniul ideologiei.
Şi uite aşa m-am tîrît după 23 august…
În 1977 am ieşit la pensie şi, de atunci, juisez…Asta înseamnă să fiu la pensie… Uite, sunt 24 de ani de cînd mă bucur că nu trebuie să fac nimic…
– Dar cum vă explicaţi totuşi că în jurul dumneavoastră s-a creat o anume aură de „cel mai important filosof român în viaţă”?
A.D. – Mă întreb cine era concurenţa…
– Ştiu şi eu… Cioran, Eliade… Vulcănescu…
A.D. – Eeee, eu eram mai mic decît ei!
– Studenţii au început să vorbească de dumneavoastră… De ce credeţi?
A.D. – Chiar şi eu mă întreb? De unde şi pînă unde??? Te întreb şi pe matale…
– Nu ştiu cîţi dintre ei vă cunosc personal, cîţi au ajuns în camera aceasta…
A.D. – N-au ajuns… Eu nu am scris nimic … În afară de chestia asta cu „Oglinda” nu am scris nimic şi nici n-am de gînd să scriu. Nu mă interesează! Şi sunt destule cărţi pe piaţă, nu? Nu se simte lipsa mea…
– Poate vor începe să se publice, se vor face poate bani frumoşi pe seama dumneavoastră…
A.D. – Din partea mea… Cred că mi-e tot atît de indiferent cum îmi este şi notorietatea!
– Domnule Dragomir dar… de ce aţi ales filosofia?
A.D. – De ce? Pentru că sunt filosof!
– Eraţi filosof înainte, cînd eraţi student la Drept?
A.D. – Da! Sunt filosof de la 16 ani… De cînd eram în ultima clasă de liceu, cînd mi-a încăput pe mînă o carte a unui eseist francez, o carte în 3 volume… Cînd i-am pomenit lui Sorel Vieru de ea am văzut că era singurul care ştia de cartea asta… Atunci aşa, dintr-o dată, m-am iluminat şi am ştiut că asta este. Citind ce spune autorul în primul volum, citind… îmi aduc aminte şi acum… Aveam 16 ani, eram în prima clasă de liceu. Mi-am spus atunci: „Asta este! Asta vreau să fac!” Şi-n asta am rămas nedezminţit. Adică eu mă simt acasă numai în filosofie şi, aş putea să spun, în metafizică nu în alte branşe ale filosofiei, cum sunt psihologia, sociologia – dacă mai sunt branşe ale filosofiei.
Dar, cum am mai spus, reîntors în toamna lui 1943 de la Heidegger, am renunţat să continui teza începută cu el, mi se părea că n-am cu cine aici. Am vrut să fac o teză în Platon dar n-a ţinut fiindcă m-am dus la Mircea Florian şi el mi-a spus că asta e o teză de elină nu de filosofie. Iar cînd m-am dus la Pippidi, la bătrînul Pippidi, care era profesor de greacă, el mi-a spus că asta e o teză de filosofie nu de elină. Şi atunci am renunţat.
Şi, cum între timp trebuia să-mi cîştig existenţa, am avut diverse slujbe, de toate felurile…
– Şi atunci, fără o operă, cum vă explicaţi că sunteţi „cel mai mare filosof român în viaţă”?
A.D. – Asta mă întreb şi eu! Nu-i vorba numai că n-am operă… Faptul că n-am operă este, să zicem, voinţa mea… asta am decis eu oarecum. Dar că, urmînd această cale, să fiu totuşi cunoscut chiar nu mă aşteptam. Mă miră…
– Tinerii vă ştiu totuşi… Din „Jurnalul de la Păltiniş” al lui Liiceanu, din „Jurnalul” lui Jeni Acterian cred…
A.D. – Mai ales Jeni, jurnalul lui Jeni… Acolo nu-s prea…
– Anticarii de la Universitate vînd toate acestea, vînd pagini în care faceţi un portret superb lui Heidegger…
A.D. – Fac eu un portret lui Heidegger? Mă rog… aşa, între prieteni, cînd venea vorba toţi mă întrebau „Cum era Heidegger”?
– Vă întreb şi eu: cum era Heidegger?
A.D. – Păi ţie acum o să-ţi răspund stereotipic, fiindcă în timp răspunsul s-a stereotipizat… Cînd am ajuns, în fine, la Heidegger, după multe tribulaţii şi după 2 ani de eforturi în ţară, eforturi ca să pot pleca, căci erau anii de război, am intrat în sala de curs. Era mare emoţie pe mine, sufleteşte… Era o sală arhiplină. Aşa era obiceiul ca, în primul rînd, pe toată lărgimea amfiteatrului, să stea profesori, colegi de-ai lui Heidegger. Nu era voie să te aşezi acolo. În rîndul al doilea, erau studenţii de la Private Seminar, cum se chema. Era un seminar privatissim. Şi apoi era mulţimea, studenţi de la toate facultăţile… Iar în ultimele două rînduri erau prelaţii… Freiburg, era un mare centru catolic, şi probabil mai este şi acum, şi veneau, în robe, popii. Asta era sala.
Şi a apărut un tip mic, cu nişte pantaloni prinşi sub genunchi, cu nişte ciorapi pînă sub genunchi, îmbrăcat într-un soi de port de pe acolo, din Pădurea Neagră. Şi tipul acesta s-a dus la catedră, s-a uitat aşa la noi, s-a întors, s-a uitat la tablă şi apoi a plecat din sală. Printre noi era nedumerire, rumoare. Ca să se întoarcă după 2-3 minute cu îngrijitorul de sală, ce venea spăşit cu buretele şi creta în mînă. Ieşise pentru că nu avea burete şi cretă la tablă. Eee, i-a şters tabla, Heidegger a scos nişte hîrtii, iar a aruncat o privire asupra noastră, asupra sălii, şi-a plecat capul ca să citească din hîrtiile lui şi a început să debiteze ale lui.
Arăta exact ca un mic funcţionar de bancă, nimic charismatic… ce gen Nae… nu puteai spune că era nici măcar gen profesor universitar german.
Şi, pe urmă, după ce am fost la cursul lui, am primit ordinul de mobilizare din ţară. După ce mă căznisem 2 ani de zile ca să ajung în fine la Heidegger am primit ordin de mobilizare din ţară. Trebuia să plec imediat.
Mi-am luat atunci inima în dinţi şi m-am dus la Heidegger. El ţinea aşa-zisele ore de vorbire cu studenţii, în care stătea la dispoziţia studenţilor odată pe săptămînă. M-am dus la orele astea şi i-am spus cazul meu, aşa cum era… Şi i-am spus că aş vrea să vorbesc cu el în legătură cu „Sein und Zeit”, cartea fundamentală a lui Heidegger. Şi el mi-a spus: „Da, sigur, ce gen de întrebări aţi avea?” I-am spus eu una sau două întrebări şi el mi-a spus: „Mda… mai bine vii după-masă la mine acasă.” Mi-a fixat deci cînd să mă duc la el, şi, cînd am ajuns, aveam cu mine 7 întrebări. Mi le notasem eu, le pigulisem aşa, în germană, în germana care o ştiam atunci… I-am pus eu prima întrebare şi am aşteptat să îmi răspundă. După un timp de tăcere el mi-a spus: „Mai departe…” Le-am citit atunci pe toate 7. Aproape că n-a stat, nu a ripostat, şi mi-a spus: „Vă voi răspunde dar nu în ordinea dumneavoastră, ci aşa cum vreau eu, aşa cum mi s-au orînduit ele în capul meu!” Şi, te rog să mă crezi, mi-a răspuns de m-a turtit! Adică erau răspunsuri atît de adînci, atît de serioase… Pentru mine… ce termeni de comparaţie aveam? Pe Rădulescu-Motru şi pe P.P. Negulescu… Astfel încît am ieşit de la el năuc.
Şi, în timp ce vorbeam, la una dintre întrebări mi-a spus: „Asta-i heggeliană!” Eu i-am răspuns: „Dar eu n-am citit Heggel!” Iar el: „Dar gîndeşti heggelian! Ce gîndeşti dumneata este gîndire heggeliană. Despre asta pot să scriu şi un articol!”
Pe urmă a venit din ţară răspuns că pot să rămîn. Şi atunci m-am dus la dînsul şi i-am spus că pot să rămîn şi că aş vrea să fac teza de doctorat la dînsul. El m-a întrebat dacă mi-am ales un subiect, eu i-am răspuns că nu iar el a zis: „Atunci vei trata din Heggel!” Asta a fost prima mea temă la doctorat. Mi-a spus: „Hai la mine, la seminar. Dar trebuie să ştii greacă. Cum stai cu greaca?” Eu i-am spus: „Tămîie!” La noi greaca se făcea în ultima clasă de liceu şi atunci abia apucai să înveţi alfabetul, dacă-l învăţai, dacă erai un elev bun. El mi-a spus: „Nu, tu trebuie să înveţi greacă! Uite, îţi recomand eu pe cineva…” Mi-a recomandat deci dînsul un profesor de liceu de greacă şi latină, domnul Fleick. Şi am învăţat cu domnul Fleick pe rupte greacă. Cum s-ar spune acum „intensiv”, curs intensiv de greacă, de 2-3 ori pe săptămînă. După o bucată de vreme Fleick mi-a spus: „Acum ştii destul pentru seminarul lui Heidegger!” Apoi l-a sunat şi pe el şi i-a spus că sunt pregătit şi uite aşa am intrat în seminarul lui, unde erau aproape toţi cu examen de stat, nu simpli studenţi. Şi am stat acolo, pregătind teza, pînă cînd m-au chemat înapoi în ţară căci era război şi mobilizare.
Deci n-am terminat teza, am venit aici şi, de atunci, nici n-am mai putut să fac nimic. Asta e…
– Domnule Dragomir, cu Garda de Fier, cu mişcarea legionară, aţi avut legături?
A.D. – Nu, nici o legătură. Decît că am avut prieteni care au fost legionari…
– Cum vă explicaţi totuşi adeziunile lor la aşa ceva? A fost o mişcare dăunătoare, nocivă?
A.D. – Eeee, nocivă… Pentru asta ar trebui să fixăm ce este bine şi ce este rău şi atunci o să pierdem prînzul… Ce să spun… E adevărat că în tineretul studenţesc de atunci era un puternic curent legionar. Şi datorită lui Nae dar şi datorită Legiunii. Nu am fost niciodată atras de Garda de Fier şi de Legiune. Din numeroase motive, primul fiind că eram un student foarte preocupat, foarte pasionat de filosofie. Nu aveam timp de chestii d-astea. În al doilea rînd pentru că acolo era o combinaţie de misticism şi de violenţă care, în capul meu, era contradictorie şi trăda o lipsă de consistenţă şi o lipsă de seriozitate. Asta în capul meu de atunci. Dar mulţi dintre colegii meu au îmbrăcat cămaşa verde. Şi chiar dintre profesori, Herseni de pildă. Aşa că niciodată nu am avut nici o apetenţă pentru Garda de Fier. Iar ei nu racolau membri, nu veneau să te ispitească, să stea de vorbă cu tine, să caute să te atragă… Nu, nu… Dacă vroiai bine, dacă nu te lăsau în plata Domnului… Asta a fost.. Legăturile mele cu ei au fost deci nule. Dar aveam prieteni care erau legionari, cum era Dinu Noica. Dar eu niciodată n-am ştiut şi nu m-a interesat dacă a fost simpatizant legionar, dacă a fost sau nu înscris în Legiune… N-am ştiut…
Despre unii colegi de-ai mei, cum a fost Frunzetti de pildă, care era mai mic decît mine cu un an sau doi, ştiu că era legionar. Dar asta era moda.
– Mă rog, erau şi Acterienii, şi Eliade, şi Cioran…
A.D. – Ăştia erau prea mari ca să fie simpli legionari. Dar, sigur, fiind ciracii, învăţăceii lui Nae Ionescu erau consideraţi drept legionari. Însă nimeni nu ştia dacă erau înscrişi în Legiune… Nici pînă în ziua de azi eu nu ştiu dacă ei erau înscrişi sau nu în Legiune. Unii spun că erau, alţii spun că nu erau. Nici nu mă interesa. Absolut deloc nu mă interesa chestia asta cu Legiunea, cu Arhanghelii… Ţineam prea mult la viaţă…
– Iubiţi viaţa…
A.D. – Cît sunt viu da. Apoi… o să mai văd! Dar, în orice caz, iubesc lumea…
– Iubiţi lumea dar sunteţi considerat un tip retras, un om care nu frecventează foarte mult societatea…
A.D. – Păi lumea nu se reduce la o societate de cîţiva indivizi pe care-i cunoşti. Lumea înseamnă şi pădure, şi mare, şi animale, gîndăcei, fluturi… Toate astea sunt lumea. E un obicei, cred că nu-i numai al nostru (eu sunt cam contra judecăţilor gen „noi, românii”, care încep cu „noi, românii”) care spune că, dacă n-ai acest orizont de a te raporta minim de la oameni la animale, de la animale la insecte, de la insecte la plante, dacă toate astea nu formează împreună un necontenit prezent, atunci n-ai făcut mare lucru în viaţă. N-ai făcut mare lucru în viaţă dacă n-ai învăţat acest abecedar din vestibulul gîndirii. Ca filosof, fireşte…
– Ce rol au avut prietenii în viaţa dumneavoastră?
A.D. – Dar în viaţa dumitale?
– Au!
A.D. – Vezi? Şi în viaţa mea au avut un rol… Cred că întotdeauna am avut prieteni, buni, foarte buni… Astăzi nu mai am prea mulţi fiindcă cine mai stă de vorbă, cine mai este prieten cu un octogenar? Am vreo 2 prieteni buni, octogenari de-ai mei, cu care mă întîlnesc, cu care conversez, cu care stau de vorbă, jumătate din discuţii fiind: „Da, acela, domnule, cum îl cheamă… Am uitat…” iar din partea lor primind exact aceleaşi replici sau replici de genul: „Era unul aşa, blond, care venea pe la noi prin 1935-1936…”„Nu ştiu, nu mai ţin minte…” Sau: „Da, da, da… îl ştiu… Dar nu ştiu cum îl cheamă, nu mai ştiu…”
Mă rog, prietenii ca prietenii… Dar erau cîteva personalităţi pe care le-am întîlnit şi care au avut un rol foarte important în viaţa mea. Am învăţat şi eu, uitîndu-mă la ei, frecventîndu-i şi, uneori, bucurîndu-mă chiar de oarecare simpatie din partea lor, am învăţat deci ce înseamnă mecanismul oamenilor mai mari din, să spunem, filosofie. Cum a fost Dinu Noica, cum a fost Mircea Vulcănescu şi, înainte de toate, fireşte, pentru experienţa mea, Martin Heidegger. Şi cred că acesta este un lucru nu numai important dar care poate fi ridicat la un anumit rang. Sunt unii care au cunoscut oameni mari şi alţii care n-au cunoscut oameni mari. Oameni mari între ghilimele căci nici tu şi nici eu nu ştim ce este aia „oameni mari”. Dar oameni care nu sunt notorii de pomană, degeaba.
– Vorbim de Dinu Noica… el este acum cît de cît cunoscut. Însă îl pomeniţi pe Vulcănescu iar el nu este prea cunoscut de tineri…
A.D. – Mircea? Cred şi eu… Nu a scris, a publicat Mircea Diaconu acum cîte ceva dar…
– Sunt cele 5 volume de la editura „Eminescu”…
A.D. – S-a ajuns deja la 5 volume? Mă mir…
– Vă întreb atunci… Puţini din tinerii de azi mai au norocul, şansa de a se afla alături de personalităţi ale generaţiei dumneavoastră sau ale generaţiei ’27. Cîţi pot veni la dumneavoastră, cîţi îl pot frecventa pe domnul Paleologu sau cîţi tineri îl frecventau pe Arşavir Acterian de pildă… Şi vă întreb, pentru studenţi, mai ales pentru cei de la Facultatea de Filosofie, ce rămîne de făcut, ce modele au ei dacă lasă nedescoperite toate aceste valori?
A.D. – Eu nu cred că opera unui gînditor are o singură dimensiune. Vulcănescu a lăsat în urmă foarte puţin. Mă mir că domnul Diaconu a reuşit să reunească atîtea texte… E curios. Mircea nu a scris, nu avea nici o ambiţie să publice… Era şi foarte ocupat, a avut întotdeauna slujbe importante în Direcţia Vămilor, la Ministerul de Finanţe… Însă nu era preocupat. În schimb era enciclopedic atunci cînd vorbeai cu el. Enciclopedic!
– Ţuţea spunea că enciclopedismul este un defect, un cancer mintal…
A.D. – Nu mi se pare că ceea ce spune Ţuţea ar fi de luat în serios. Ţuţea vorbea multe, mult prea multe…
– Aşa nici Nae Ionescu nu a scris şi avem totuşi astăzi vreo 30 de volume semnate de el…
A.D. – Dar Nae Ionescu era profesor şi cursurile lui s-au putut tipări. Au fost stenodactilografiate şi apoi se puteau tipări. Pe lîngă asta el scria la „Cuvîntul”, zilnic… Era directorul ziarului „Cuvîntul” şi avea acolo aşa-zisele editoriale, cum le spunem noi acum…
– Bun… şi ca să revenim… ce pot face tinerii?
A.D. – Repet: Nu cantitatea operei contează foarte mult. Pentru Mircea Vulcănescu de pildă tineretul n-a avut decît o singură lucrare, un singur studiu…
– „Dimensiunea românească a existenţei”…
A.D. – Exact. Ăsta a fost publicat în „Izvoare de filosofie”, care nu era o revistă de largă răspîndire, erau un soi de volum de studii. Acolo se publicau studii nu articole de revistă. Însă tinerii au acum la dispoziţie astea… Cred că, numai „Dimensiunea românească a existenţei” dacă ar fi rămas, numai asta de ar fi să o iei şi să o interpretezi şi tot ai avea destul material pentru a-ţi da seama şi cine a fost Vulcănescu şi de ce largi posibilităţi şi orizonturi deschide gîndirea lui. Dar, cînd îl cunoşteai, trebuia să ai olecuţă de răbdare. Căci, indiferent despre ce vorbeai, aveai impresia că el este o orgă. Adică, oriunde apăsai, urma un şuvoi de informaţii, toate foarte bine structurate şi toate serioase. Eu am verificat vreo 2-3 trimiteri bibliografice cînd eram student şi toate erau foarte serioase şi, de fiecare dată, neprezentate fragmentat ci într-o structură întreagă. El nu spunea: „A, de problema asta s-a ocupat Montesquieu în capitolul cutare…” El îţi spunea de toţi care se ocupaseră de problema respectivă. Toţi franţujii, nemţii… Pe urmă, în conversaţiile mele cu dînsul, era la fel. Orice îi spuneam eu, şi cine eram eu, imediat începea… Îşi scotea fişele şi… vorbea. Eu am avut, ani şi ani de zile, în bibliotecă, acolo stăteau, operele complete ale lui Kant, ediţia Cassirer, pe care le-am scos de la dînsul, la cererea Măriucăi şi a surorii ei mai mari, fiindcă ştiam că-l arestează, că o să-l aresteze.
– Este vorba de ceea ce pomeneşte Noica în finalul „Jurnalului de la Păltiniş”?
A.D. – Nu mai ştiu… Poate. Mă rog… dar Vulcănescu era covîrşitor.
– Domnule Dragomir, cum vedeţi dumneavoastră rolul Rusiei în zilele noastre?
A.D. – Cum văd rolul Rusiei? Cu spatele!
– Şi al Americii? Cu faţa?
A.D. – Al Americii? Nu, nu cu faţa… nu sunt cele două feţe…Şi nici eu nu sunt Ianus. Ar mai fi loc de îndreptat în ceea ce se petrece în Statele Unite. Destul loc de îndreptat pînă cînd Statele Unite să aibă autoritatea întemeiată ca să fie prima putere în lume. Ai citit „Înfricoşătoarea Americă”?
– Nu!
A.D. – Citeşte-o! Este un sfat pe care ţi-l dau… La editura „Humanitas” a apărut… Teribilă carte!
– Au trecut 10 ani de la revoluţie… S-a schimbat ceva în România în perioada asta?
A.D. – Dacă s-a schimbat ceva? Evident… Întotdeauna se schimbă ceva în 10 ani… Acum o să-ţi spun un lucru blasfemic: niciodată nu m-a interesat asta! Nu mă prea interesează nici politicul, nici… Sunt un filosof…
– Şi ce rol credeţi că poate avea filosoful în ţara asta?
A.D. – E o întrebare comică… Avea Mihai Şora un text, „Filosoful şi cetatea”. Cred că, dacă este filosof adevărat atunci rolul lui este nul.
– Dar religia? Preoţii?
A.D. – Nu ştiu! Preoţii nu ştiu… Nu ştiu… Pe preoţi nu-i cunosc, nu-i frecventez deloc, nu mă atrag, n-am relaţii cu clerul ortodox şi nici cu cel catolic.
– Iar religia?
A.D. – Nici religia n-a prea avut rol. Şi problema dumnezeirii… Sunt prea mic pentru o problemă atît de mare. Acesta-i răspunsul standard pe care-l dau cînd sunt întrebat aşa ceva.
– Jeni Acterian spunea că sunteţi un om „greu de mulţumit”. V-a mulţumit vreodată ceva?
A.D. – Dacă m-a mulţumit ceva? Desigur. Uite, în perioada asta de pildă sunt foarte mulţumit că mănînc căpşuni. Îmi plac mult căpşunele. Totdeauna sunt şi mulţumit de ceva. De obicei de natură. Natura este o investiţie foarte bună.
– Dacă avem ochi pentru ea. Dacă ştim cum s-o descoperim…
A.D. – Nu trebuie să o descoperi. Nu trebuie. Căci nu poţi să sari din ea afară.
– Dar putem închide ochii.
A.D. – Chiar şi aşa… Rămîi cu tine însuţi. Şi îmi permit a face observaţiunea că faci parte din natură. Fiştecare, cum se spune în Ardeal, face parte din natură. Şi dacă rămîi singur, undeva, într-o cameră. Acolo ai o parte din natură foarte interesantă, pe tine însuţi. Şi eşti oarecum obligat să te mărgineşti la această parte a naturii. Dar nu-i cea mai plăcută. Nici pe departe.
– Tot Jeni Acterian spunea că ar trebui să faceţi diferenţa dintre melancolie şi nostalgie. Care este, domnule Dragomir, această diferenţă?
A.D. – Habar n-am! Dar, în orice caz, nostalgia este un sentiment care implică o mare doză de temporalitate – adică angajează şi problema temporalităţii, în care nu ştim mare lucru – pe cînd melancolia este, cum spun nemţii, o „dispoziţie” care astăzi nu poţi să ştii niciodată dacă este mimată sau este autentică. Astăzi sunt foarte puţini melancolici şi mulţi depresivi. Adică mulţi dintre cei care înainte erau melancolici, plini de „umoare neagră”, mai există ca atare. Astăzi li se spune depresivi. Şi, fiindcă au nu o depresiune sufletească ci o depresie, ceea ce e mult mai şic. Depresie! Depresiune e depăşit, e învechit, e bună pentru octogenari.
– Pentru asta unii vă consideră un pesimist…
A.D. – Eu cred că, în ceea ce priveşte viitorul, nu ştim nici cum să-l apucăm darmite cum să-l taxăm, drept bun sau rău. Dacă vezi viitorul sumbru eşti un pesimist. Dacă vezi viitorul roz eşti un optimist… Aşa se zice… Sau chestia cu paharul… Cred însă că toate judecăţile şi gîndirile de felul acesta intră în ceea ce Aristotel, în „Topice” 4, spune că, despre asemenea probleme nu se poate decide ştiinţific. Nu sunt probleme ştiinţifice adică nu sunt probleme serioase. Problemele serioase fiind, în capul lui Aristotel, cele ce pot fi demonstrate ştiinţific, respectiv cele ce pot fi argumentate silogistic.
– Ce înseamnă viaţa dumneavoastră astăzi, la 84 de ani?
A.D. – Bucurie. Bătrîneţea mă entuziasmează. Abia aştept să uit şi mai multe decît am uitat, să merg şi mai greu cu picioarele decît merg acum… Sigur că mă supără… Îţi mărturisesc că, văzînd de la geam adesea cîte un tînăr alergînd, îmi spun: „Uite, domnule, nici nu ştie ce bine e că poate să facă aşa ceva… Nu ştie!”
– În Sfinţii Părinţi se spune că trebuie să facem mereu diferenţa între „inteligenţa tinereţii şi înţelepciunea bătrîneţii”. Care credeţi că este această diferenţă?
A.D. – Sub rezerva că nu ştiu ce înseamnă „înţelepciunea bătrîneţii” şi că am întîlnit destui bătrîni ţicniţi, apucaţi, bizari şi avînd unica preocupare starea lor biologică, trecînd deci peste asta „inteligenţa tinereţii” este ceea ce grecii numesc o potenţă, o posibilitate. Pe cînd „înţelepciunea bătrîneţii” este o realizare. Dar, cu rezerva că, dacă despre „inteligenţa tinereţii” a scris Aristotel destul, în „Metafizică”, „înţelepciunea bătrîneţii” este o problemă foarte cunoscută, foarte dezbătută. Este atît de discutată şi de întoarsă pe faţă şi pe dos încît s-a reuşit să nu se mai ştie cui şi la ce corespunde această sintagmă. Pe de o parte este întreaga căruţă cu chestii de genul „dacă n-ai un bătrîn să ţi-l cumperi”, „bătrînii noştri spun”, etc. iar, pe de altă parte este „să dăm la o parte bătrînii şi să facem loc tinerilor”, „societatea noastră este o societate senectă, îmbătrînită”, etc. Astea sunt judecăţi ce se pot purta de acolo pînă acolo, care pot să facă parte dintr-un discurs, dintr-un dialog social, la un grup social, sau la un Grup de Dialog Social (şi aici fac aluzie), pînă-n vecii vecilor, Amin. Asta spre bucuria participanţilor, spre înduioşarea celor care citesc reviste în care lucrurile astea sunt spuse, şi a cîtorva care şi-au făcut dintr-asta un piedestal.
– Noica spunea că sunteţi „dracul gol”. Alţii vă spun „cel mai important filosof român în viaţă”. Care este definiţia care v-ar conveni cel mai mult în ceea ce vă priveşte?
A.D. – Da, bine… Eu sunt cel mai mare gînditor român în viaţă aşa cum alţii sunt cei mai mari jucători de golf din România, o ţară în care nu se joacă golf!
– Eee, ziarele spun că a început să se joace şi golf în România…
A.D. – A început, da… Şi, dacă l-am fi urmat pe Raţiu, jucam mult mai mult… Cred că la bătrîni există un amestec, neidentificat cantitativ sau calitativ, între experienţa vieţii şi înţelepciunea gîndirii. Un om care a gîndit 60 de ani şi care, deci, trebuie să fie de la 75 de ani în sus, acela trebuie să ştie să despartă foarte clar ce datorează el experienţei lui de viaţă şi ce datorează lecturilor şi, mai ales, gîndurilor lui. În general bătrînii nu fac această deosebire şi confundă cele 2 ramuri şi rezultatul fiecăreia dintre ele. De aceea au o anumită aroganţă a bătrîneţii. Îi văd şi la televizor uneori. Ei se bizuie pe o judecată fundamentală dar fără fundament: „Eu ştiu mai bine decît voi pentru că sunt mai bătrîn! Am experienţă!” Ca şi cînd experienţa ţi-ar da dreptul şi la altceva decît la o acumulare, la o acumulare de fapte trăite, de gînduri care ţi-au trecut prin cap. Dar vîrsta nu-i ca o bancă de date în care s-au acumulat date. Că poate au fost proaste. Poate sunt putrede astăzi. Poate sunt depăşite. Argumentul depăşirii, al învechitului, este astăzi un argument foarte serios şi din motive care nu are rost să le desluşim aici. Tot ce este temporal mai aproape de prezent este ipso facto mai bun decît era înainte. Acest argument, al temporalităţii, joacă un rol fundamental. Dar, pentru asta trebuie să ştii şi ce rol fundamental a jucat problema timpului din sec. XVII şi îndeosebi din al XVIII-lea încoace şi multe lucruri despre desarea timpului.
– Despre monarhie ce părere aveţi?
A.D. – Ia uite… Nici o părere!
– E mai bine aşa?
A.D. – Nu că e mai bine aşa… Sincer, nu m-a preocupat niciodată problema asta. Dar cred că, o expunere judicioasă găsiţi în scrierile baronului Montesquieu. Pe vremea aia baronii gîndeau!
– Şi o ultimă întrebare: credeţi că tot ceea ce a fost la Păltiniş, toată experienţa aceea, mai poate fi reluată? Şi, dacă da, cu cine?
A.D. – Vă referiţi la problema maestru – discipol?
– Exact!
A.D. – Oricînd poate fi reluată!
– Cu cine? Avem oamenii necesari?
A.D. – Apar ei dacă sunt! Aşteptăm!
– Cît aşteptăm?
A.D. – Pînă apar…
– Şi dacă nu o să apară?
A.D. – Asta e ca şi cu Apocalipsa. Cînd o să vină o să vină. Vom ştii atunci cînd vine Apocalipsa. Nu am dubiu că vom ştii.
Dar, ca să vorbim mai serios, în comentariul la Platon, în ultima parte, aceea cu zeul egiptenilor şi cu scrisul, vedem că această experienţă e fundamentală. Adică trecerea de la educaţia concepută ca orală, maestru-ucenici (discipoli), la educaţia concepută ca instituţie, în care se învaţă de la unul care a scris la alţii care citesc, este o trecere complicată ce implică o groază de lucruri ce nu au fost gîndite serios de masele de cetăţeni şi nici nu s-a scris prea mult serios despre asta. Adică ceva s-a schimbat fundamental cînd s-a trecut de la maestru oral şi discipol oral la maestru autor şi discipol cititor. Dar totuşi un oarecare halo şi o oarecare valabilitate se păstrează pînă în vremurile noastre şi pentru asta stă dovadă Păltinişul.
Păltinişul nu este un fenomen în care un autor, Noica, a avut influenţă asupra unor cititori (Liiceanu, Pleşu, Vieru, etc.). Nu. El este un fenomen al unui maestru, care a fost Dinu Noica, care ţinea să fie maestru, care ţinea să aibă discipoli şi un grup de tineri foarte înzestraţi cărora le-a picat la ţanc un maestru de genul lui Dinu Noica, care l-au iubit pe Dinu şi pentru ce reprezenta el cultural, şi pentru bizareriile lui, şi pentru tot ce astăzi intră în anecdotica Noica. Dar relaţiile scorţoase astăzi nu mai sunt decît între autori şi cititori. Prin educaţie.
E o sarcină foarte grea să răzbaţi singuri, cum este, acum, cazul generaţiei dumitale. E mult mai bine să ai un maestru că te agăţi de el…
– Da… noi nu l-am avut nici pe Nae Ionescu, nici pe Eliade, nici pe Cioran…
A.D. – Şi nici pe Noica.
– Şi nici nu ştiu de vom avea… Văd acum că între noi, tinerii, este o modă de a face pelerinaje, de a lua cuvînt de folos, de la duhovnici… S-a întîmplat cu Părintele Cleopa, acum se întîmplă cu Părintele Papacioc… Cam aici se duc tinerii astăzi…
A.D. – Mda… Călare pe mistică şi pe filosofia religiilor sau, mă rog, pe o filosofie ortodoxă.
– Şi asta pentru că, în altă parte, nu prea avem către cine ne îndrepta… Eu am avut ocazia de a fi în preajma lui Arşavir Acterian, a lui Lucian Boz, a Măriucăi Vulcănescu, a domnului Paleologu, a domnului Şora… Dar alţii…
A.D. – Deşi noi n-avem nici o vină…
– Poate singura vină pe care o aveţi este că nu aţi ieşit ceva mai în faţă…
A.D. – Asta nu e o vină, este o decizie a mea!
– Da, dar, dacă o făceaţi, mai aveam şi noi, tinerii, o şansă în plus, mai aveam pe cine asculta, mai aveam ce învăţa…
A.D. – Se poate dar… cămaşa e mai aproape decît surtucul. Adică am scuza că persoana mea şi ceea ce se întîmpla cu persoana mea era mai important decît a mă juca de-a marele dascăl.
– Ştiţi foarte bine că nu era vorba de o joacă…
A.D. – Nu mă joc deloc de-a dascălul… Nu sunt un dascăl! Nu am nici aplicaţia, n-am nici talentul…
– Dar tinerii caută, vor să afle…
A.D. – N-au încotro. Şi eu, în locul lor, tot aşa aş face.
– Da, însă nu ştiu cum aţi reacţiona dumneavoastră, ca tînăr, după ce aţi cumpăra un volum de Alexandru Dragomir şi apoi aţi auzi, din gura autorului, că el nu a scris nimic…
A.D. – La asta nu pot răspunde decît cu nemţescul „unglaublich”, incredibil. Mă stupefiază! Nefiind deloc interesat în notorietatea mea nu am fost deloc interesat, adică nu m-au preocupat niciodată efectele nocive ale acestui refuz de notorietate. Adică pînă acum nu m-am gîndit niciodată că faptul că nu mă ştie lumea, că nu am scris nimic, că nu am publicat nimic, ar putea să aibă şi laturi negative. Niciodată nu m-am gîndit. Mi-am spus doar că nu mă interesează, că îmi văd de treaba mea şi basta. Dar… ăsta e un risc pe care trebuie să ţi-l asumi.
– Mulţumesc mult pentru tot.
A.D. – Nu ai de ce dragul meu…

 

Bucureşti, 15 iunie 2000