– S-a intimplat sa facem acest interviu intr-o zi de iarna, si nu intr-o zi oarecare: este Sfintul Nicolae astazi. Asa ca m-am gindit ca ar fi potrivit sa vorbim putin despre asta… Deci, ce inseamna pentru dumneavoastra aceasta zi?
– Intr-adevar, este o zi de iarna, dar o zi in care nu ninge. Asta trebuie sa spunem in primul rind: nu ninge. Ieri a plouat chiar toata ziua, si alaltaieri a plouat… Este, deci, un soi de zi de toamna in care vom vorbi despre Mos Nicolae. in familia mea, din cite tin minte, ziua asta nu era o zi deosebita, Mos Nicolae nu prea aducea nimic. Daca as fi primit vreodata ceva deosebit, probabil ca as fi retinut aceasta zi, dar asa… La noi in familie, ziua mea de nastere fiind de Craciun, s-a intimplat ca toate cadourile sa se concentreze in ziua de 25 decembrie, dis-de-dimineata. Atunci primeam si darurile de la Mos Craciun, si cele de ziua mea. Acum, ca sa revin la ziua de Mos Nicolae, o sa va spun o istorioara draguta ce mi s-a intimplat in ajun.
Eu am in lista de Yahoo Messenger fel si fel de nume, tot le dau „accept“, dar pe majoritatea nici nu-i cunosc. Si aseara, in ajun de Mos Nicolae, m-am pomenit ca discut pe Messenger cu o fata de prin Brasov – ii stiu doar numele – care m-a cautat sa-mi spuna ca-i Mos Nicolae. Era foarte vesela… Si, fiindca tot era Mos Nicolae, s-a gindit fata asta sa-mi daruiasca o… prajitura cu portocale. Mi-am zis in sinea mea: „Uite, domnule, ca inca se mai pastreaza obiceiul asta!“. Si, cum fiecare asteapta sa primeasca de la Mos Nicolae cite ceva, i-am raspuns si am rugat-o sa-mi dea adresa ei, sa-i trimit niste carti, asa, cadou de Mos Nicolae. M-a amuzat chestia asta, stii… Mai ales ca ea imi scria: „Va trimit o prajiturica!“. Normal ca am intrebat-o: „Ce fel de prajiturica?“. „De portocale!“, zice ea. „Bravo! Uite, eu o sa-ti trimit niste carti!“ Iata, deci, ca obiceiul se pastreaza. insa, in ceea ce ma priveste, Mos Nicolae era mascat de Mos Craciun. Atunci se desfasurau fortele!
– Vi s-a mai intimplat asa ceva pina acum, sa primiti daruri de la oameni care nu va cunosc personal?
– Chiar asa nu mi s-a mai intimplat. Aseara am primit, pe messenger, prima prajitura virtuala, de la aceasta pustoaica – eleva in clasa a X-a la Liceul „Andrei Saguna“ din Brasov (mi-a spus si in ce banca sta).
– Imi spuneati cindva ca, pentru dumneavoastra, iarna este un anotimp de „trindaveala“…
– Da. Eu asa il percep. Asta poate si fiindca eu vad totul din prisma Dolhasca, locul unde am scris foarte mult. Ei bine, la Dolhasca si in general, iarna nu mai scriam, sau scriam foarte rar. Iarna doar citeam. Fiind la Dolhasca, unde era o cale ferata spre Falticeni, unde erau si liniile spre Suceava, asteptam cu nerabdare iarna pentru ca atunci, din cauza zapezii, liniile de cale ferata deveneau nepracticabile. Si asta ma bucura fiindca asa nu mai puteau sa vina inspectorii… Era liniste si alb. in copilarie am prins niste ierni superbe, cu zapezi pina la geam, niste ierni foarte bogate. Asa a fost, de pilda, iarna anului 1954, cind Ionel Teodoreanu a murit inghetat pe strada. Ei bine, eu eram un copil pe atunci, locuiam tot in Iasi, pe strada Socola, si – cum casa noastra avea doar un nivel – tin minte ca zapada acoperise cam jumatate din camera si a trebuit sa-mi fac drum, sa sap ca sa ies. Asa erau iernile pe aici, nu puteam iesi din casa decit daca-mi croiam drum cu lopata pina la poarta si, de acolo, pina la spital, care era foarte aproape de mine. Acum nu vezi ce vreme avem? Iernile de azi sint uscate si geroase, stii ca-i iarna nu dupa cum e vremea afara, ci dupa cum pun astia de la televizor „codul galben“. Numai asa mai stii si tu ca-i iarna, cind te ia cu spaima uitindu-te la televizor si vazind cam ce se intimpla prin alte parti. Dar in Iasi a fost si inca mai este liniste. Doar cind eram prin clasa a IV-a am prins o iarna apriga, de s-a inchis circulatia, nu mai circulau tramvaiele, nu se mai putea merge…
– Iarna de obicei vine cu aroma de cozonac, de prajituri, cu parfumul bradului…
– Le simt teribil pe toate, mai ales cozonacii si bradul… Tin minte ca, pe cind eram prin clasa a IV-a, stateam la Belcesti, unde taica-meu era sef de halta. Si tin minte ca, de Craciun, tata a facut un brad foarte frumos acolo. Se adunase tot satul sa-l vada, a venit si corul bisericii care ne-a colindat jos, pe peron, tata si mama le-au aruncat bani si apoi i-au chemat in casa, sa-i ospateze, sa beie… A fost foarte frumos, iar acel Craciun de la Belcesti mi-a ramas de-atunci in minte. Aveam vreo 8-9 ani… Si mai retin un alt Craciun impresionant, cu o aroma speciala, care a intrat in viata mea acum vreo 3 ani, prin 2004. Eu fusesem elev al Liceului National, actualul Colegiu National. Ca fost elev, am organizat acolo un soi de cerc de creatie si lectura. Era, de fapt, mai mult un cerc de lectura, ca veneau fetele si luau carti cu toptanul de la mine si apoi mi le restituiau. Ei bine, acest cerc intrase intr-un fel de concurenta cu cel dintr-un alt liceu, cu elevii de la „Emil Racovita“, un liceu mai periferic. in cercul nostru era si o fata care scria foarte bine, careia ii facusem si o prezentare, o si publicasem. Lou o chema, de fapt asa ii spuneam eu…
– E cea din poeziile dumneavoastra?
– Nu. Aia din poezii este de fapt Tamara. Asta-i alta. Era o fata foarte draguta, ii placeau metalistii, traia foarte… Apoi s-a lasat de metalistii astia si acum este studenta. Ei, si fata asta, in ziua de Craciun a anului 2004, si-a adus intreaga clasa si m-au colindat pe palier, iar cei citiva vecini ai mei au iesit atunci foarte uimiti ca sa vada colindul asta. A fost foarte frumos fiindca ei cintau extraordinar. I-am primit pe toti in casa, le-am dat cite un volum din Fluturii din pandispan (care tocmai aparuse) pentru fiecare. Au fost cuminti, n-au prea baut, iar lunganca aia care isi adusese clasa imi tot facea cu ochiul. Era foarte simpatica si cuminte-cuminte… Asta era culmea. imi tot facea cu ochiul in semn de: „Uite ce bucurie ti-am facut!“. Apoi i-a trecut, anul urmator n-a mai venit… Dar zile in sir vecinii s-au mirat. Cu un an inainte de chestia asta tocmai divortasem de Tamara, care plecase definitiv din Iasi si care, fiind profesoara, obisnuise vecinii cu elevii care-i colindau ei de Craciun. Iar acum toti se mirau ca, iata, venise si la mine o clasa intreaga.
– Foarte draguta intimplare… Dar, vreau sa va intreb, cum explicati asemenea gesturi de puritate la un tineret care, spun multi, este dezinteresat si indiferent la tot?
– Sa stii ca nu toti sint asa. Astia erau foarte simpatici, desi sint tot elevi pe care-i vezi cu cercei in limba si-n buric, pusti care par penibili, dar care, de fapt, sint foarte romantici. Atitudinea lor vine, cred eu, si dintr-un soi de disperare a virstei. Eu, fiind cu Cercul asta – il botezasem „Clubul imbecililor“ (si asta tot la initiativa unei eleve care citise cartea Conjuratia imbecililor, ce tocmai aparuse), fiindca n-avea nici un rost sa-l numim „Club de creatie“ – aflam de la fete tot soiul de lucruri (mi le spuneau pe rind, una cite una, sa nu afle ceilalti). Tin minte ca era o fata, Bocancel ii spuneam eu, care era metalista. Umbla cu niste pantaloni largi si avea un cercel in limba (pe care si-l pusese singura).
Era o tipa foarte buna la engleza, acum este studenta si are parul vopsit in verde, a ramas tot uschita… insa, dincolo de asta, era o fata foarte cuminte, foarte spasita. imi amintesc ca, odata, o vazusem pe Lou umblind pe strada, chiar pe Cuza Voda, cu un baiat. Ea tinea in mina un trandafir lung-lung si defila cu ala alaturi… M-am enervat si-am sunat-o atunci pe Bocancel. I-am zis: „Mai, umbli si tu cu mine pe strada cu un trandafir in mina? Ai curaj?“. Ea spune: „Am! Dar beti o bere cu mine?“. Si, uite asa, fata aia cu pantaloni largi – cred ca isi calca fundul pantalonilor cu bocancii, asa de largi erau – a umblat cu mine pe strazi, cu un trandafir in mina. Mi-a facut si mie o placere si am baut si o bere impreuna… Tot in cercul asta mai erau si alte eleve, toate foarte bune la invatatura. Baieti nu prea veneau, era doar unul care era cam misogin si care scria cu un mare dispret fata de femei (cu chestii gen: „da’ cine-s femeile…“, „ce-s femeile astea…“, etc.). Dar si asta, pina la urma, era un tip ok.
– In anotimpul asta de trindaveala cum va petreceti timpul?
– Stau in casa si, daca nu ma uit la televizor, stau la computer si ma enervez de cite ori imi pica Internetul si Messengerul… in rest, nu pot spune ca am tabieturi… Beau cafea, dar asta a inceput la mine pe la 32 de ani. Pina atunci n-am prea baut. Apoi m-am molipsit de la prima sotie si-am inceput sa beau din ce in ce mai multa. De cind am plecat din Dolhasca si pina am reusit sa prind un post de corector in Iasi au trecut vreo 8 ani si in perioada aceea am inceput sa ma inhaitez cu fel si fel de oameni. Stateam la parinti si incepusem serios sa beau. Toti imi spuneau ca-i timpul sa ma las, sa ma opresc, iar eu stiam ca nu era un efort pentru mine sa nu mai beau. Efortul era tocmai sa continui sa o fac. Am lasat deci bautura, dar de cafea nu m-am putut lasa. Prin 2003, doctorii mi-au impus sa renunt si atunci am trecut la cafea decofeinizata. insa la cafea pentru mine nu-i important doar gustul ei, ci si efectul, ceea ce iti provoaca in cap. Uneori mai beau si ceai negru, il amestec cu cafea si fac un soi de cocteil care-mi da o pofta de vorba teribila. Dupa un ceai ca asta, daca eram singur in casa, dadeam un telefon si stateam la taclale cite o ora cu cineva.
– Cu cadourile de sarbatori cum procedati? Mergeti prin magazine?
– Da. Dar de obicei imi place sa daruiesc carti.
– Si fiicei dumneavoastra?
– Si ei tot carti ii dau. O sa vina acum, de Craciun, din strainatate si voi merge cu dinsa sa aleg bradul si cadourile… Trebuie sa spun ca intotdeauna am avut brad de Craciun. Si nu unul din plastic, ci brad-brad. Aveam vreo 40 de ani, venisem din Dolhasca la Iasi, locuiam la parinti, si tot faceam brad. Ai mei de acum nu mai faceau cadouri jucarii sau alte chestii. Primeam de la ei pijamale, se tot adunau, ajunsesem sa am vreo 7-8 perechi de pijamale. Pina le-am spus: „Mai lasati-ma cu atitea pijamale!“. Apoi, cind s-a nascut Andreea, fiica-mea, totul s-a canalizat pe cadourile ei. Iar acum, sincer sa fiu, imi face mare placere sa daruiesc carti. Mai ales ca trimit ce-mi place mie, am oarecum gustul format. Mai sint cite unii care comenteaza: „Aaa, iar imi dai o carte?!“. Le spun: „Lasa, domnule, citeste. Uita-te pe ea o data, de doua ori, de trei ori… o sa vezi ca, pina la urma, o sa-ti placa“. „Da, dar Muntele vrajit… E un ditamai volumul…“. „Pai da, trebuie sa te chinui putin cu el, dar, pina la urma, o sa-ti placa!“ Este frumos sa faci toate astea… Este frumos sa mergi cu cineva sa alegi cadouri de Craciun. Cind esti singur…
– Ati fost vreodata singur de sarbatori?
– Da! Este… Am fost si singur, cind n-a venit nimeni (nu ma refer aici la astia care iti intra in bloc si suna la usa sa te colinde). Este trist, foarte trist. Chiar anul trecut mi s-a intimplat asa. Am fost singur, chiar singur de Craciun. Brad aveam, facusem un brad foarte frumos, il impodobisem…
– L-ati facut pentru dumneavoastra?
– Da. Ma rog, nu eram chiar asa de sigur ca voi fi singur, dar, pina la urma, am fost chiar singur. Si a fost trist. Foarte trist!
Ce ati spune unui om care-i singur de Craciun?
N-ai ce sa-i spui. Poti doar sa taci. Sau sa-i zici sa astepte, ca poate mai vine un alt Craciun, poate se mai asaza lucrurile pina atunci. Dar este neplacut, mai ales de sarbatori, de Pasti… Craciunul este dureros cind esti singur. Si de Anul Nou cind stai singur este cam pustiu, esti cam pustiit. Atunci nu te mai ajuta chiar nimic, nici televizorul, nici altele.
– Credeti ca nu ajuta televizorul?
– Nu, deloc! Singura chestie care te-ar putea ajuta cit de cit in asemenea momente este muzica clasica. Sa asculti asa, in nestire, si Bach, si Chopin… Dar, dincolo de toate, ramine o infinita tristete fiindca in perioada asta, de obicei, iti faci planuri, bilanturi. Trebuie sa te gindesti la ce ai facut in anul ala, la ce o sa faci anul viitor…
– Totul este sa mai ai putere…
– Trebuie sa ai. Doar nu o sa te sinucizi! Uite, chestia asta cu sinucisul nu ca nu o inteleg, dar mi se pare tare nasoala. Domnule, daca tot mori, daca tot este inevitabila chestia asta (fiindca n-am auzit pe nimeni care sa spuna ca a trait 700 de ani), de ce sa-ti accelerezi disparitia?
– Dar, intr-un fel sau altul, cu totii ne acceleram plecarea…
– Ai dreptate, asa este. Cu totii facem asta, dar o facem intr-un mod oarecum placut, cu cafea, cu tigari, cu mai stiu eu ce… Ne acceleram disparitia, dar nu ne aruncam in hau deodata. Nu ne tragem un glonte in cap (ma rog, aici e si complicat sa o faci fiindca iti trebuie o arma, un permis de portarma. La americani e mai usor). Plus ca este si inestetic, sa te gaseasca singur in casa, agatat de clanta usii cu o curea… Este sinistru, iti trebuie putere sa o faci si mai ales putere sa te arunci in streang. Eu, in tara asta, as face un serviciu de asistenta pentru sinucigasi. Sa fie cineva pe care sa-l suni, cu care sa vorbesti, care sa te ia cu cite ceva pina iti trece pasa asta. Fiindca majoritatea gesturilor de genul asta sint niste nesabuieli de moment, nu-s gindite. Foarte putine sint facute cu cap. Foarte putini isi spun: „Da, o sa ma sinucid!“ si se gindesc la asta o zi, doua, trei, cinci si, pina la urma, chiar o fac. Din cauza asta spun ca singuratatea este urita, mai ales de Craciun. Naste idei de genul asta, care pe mine unul ma sperie…
– Iarna nu va sperie?
– Nu. Poate si fiindca stau in oras. Cind eram la tara uneori aveam o reactie ciudata, nu stiu daca s-o numesc teama, dar ma blocam. Erau pacientii care trebuiau transportati la Falticeni, era greu sa pleci iarna cu el pe drum, era cit pe ce sa moara omul cu zile. Ce puteai sa faci? Dar ma descurcam, m-a ferit Dumnezeu sa nu pot trimite pe cineva la un spital unde aveau alte conditii. Pe de alta parte, la tara omul nici nu prea venea la doctor de sarbatori. La Dolhasca raminea spitalul gol, venea bolnavul si-mi cerea sa-l las sa se duca acasa macar de Craciun si de Anul Nou. Nu voiau sa stea in spital. in oras este invers, spitalele se aglomereaza de sarbatori. Dar acolo asa era. Nu cred ca la Pasti este la fel, doar de Craciun toti doreau sa mearga acasa. Si, cind se intorceau, dupa Anul Nou, era aglomeratie, caci bolile li se agravau. insa oamenii se lasa in voia Craciunului, indiferent cit sufera. Plus ca, la oras, iarna te sperie cind vezi toata avalansa asta de oameni care pornesc in goana dupa cadouri, dupa alimente, dupa fel si fel de chestii… Din cauza asta nici nu prea intru in magazine, toata foiala asta ma oboseste si ma intristeaza. Parca ar fi sfirsitul lumii!
– Mai stim sa ne bucuram de un dar? Si mai stim sa daruim?
– Da! Cred ca da! Depinde si de la cine primesti. Sint insa si cadouri placute, de mare tandrete! Este aiurea insa ca unele daruri au ajuns deja oficializate: de Mos Craciun, de Mos Nicolae… insa, pentru mine, un cadou, indiferent cu ce ocazie il dai, pastreaza in el tandretea omului ce ti l-a daruit. Eu am simtit intotdeauna asta de Mos Craciun, mai ales ca atunci era si ziua mea de nastere (cit am descusut-o pe mama ca sa aflu cind anume m-am nascut exact, pe 24 decembrie, pe 25 dimineata, daca era zi sau era intuneric…). Un timp senzatia asta m-a calauzit, m-a tinut si m-a facut sa cred ca, daca m-am nascut pe 25 decembrie, trebuie sa am o anumita decenta in comportamentul meu. Data asta, ziua cind s-a nascut Iisus, imi impunea un anume comportament. A avut o mare importanta chestia asta un timp…
– Acum mai credeti in asta?
– Nu prea.
– Din cauza virstei?
– Probabil. Am devenit mai indiferent.
– Preferati sarbatoarea Craciunului sau cea de Anul Nou?
– Evident, prefer Craciunul. Fiindca atunci sint si cele mai frumoase obiceiuri, si mai multe zile in care se sarbatoreste… Tin minte ca, pe cind eram in clasa a III-a, la Belcesti, facusem un brad de Craciun urias. Eu eram pe atunci indragostit de o fata cu mult mai mare, eleva la un liceu din Iasi si care venise de sarbatori acasa. Si stiu ca mi-a dat o carte de povesti cadou, iar eu eram extrem de dezamagit de asta. Nu stiu de ce, nu stiu ce ma asteptam eu sa primesc… Dar nu ma asteptam sa-mi dea o carte, desi citisem Aventurile lui Tom Sawyer, Aventurile lui Gordon Pym… in orice caz, ma asteptam la ceva deosebit si stiu ca am fost extrem de dezamagit ca mi-a adus o carte de povesti, pe care nu stiu daca o mai am. Pe fata asta o chema Cecina. Dupa aia, pe cind aveam vreo 40 de ani, am scris eu niste poezii cu Cecina. Si, intr-o zi, ma pomenesc cu un telefon, era o tipa din Galati extrem de furioasa. imi spunea ca ea este Cecina, ca-i casatorita si ca de ce scriu eu poezii asa neserioase despre ea.
Am incercat eu sa-i spun ca Cecina este un personaj, ca nu este vorba de ea, ca nu este singura Cecina din tara asta, dar nici n-a vrut sa auda. Era usor enervata, voia sa-mi impuna sa nu mai scriu niciodata poezii cu numele asta. Desi erau niste poezii decente, despre o iubire puerila si ciudata.
– Domnule Brumaru, Nicolae Steinhardt avea un obicei: de fiecare data, in ajunul Craciunului, citea Colindul de Craciun semnat de Dickens…
– Pina la Colindul lui Dickens trebuie sa citim Jurnalul fericirii al lui Steinhardt. Este o carte hranitoare, foarte buna. Stiu ca exemplarul pe care-l am eu a ajuns tricolor, l-am subliniat in vreo trei culori. Steinhardt a ajuns foarte citit de tinerii din zilele noastre.
– Nu este o moda oare? Si sa citesti Steinhardt, si Cioran…
– Cu Cioran am avut si eu probleme. Era una care citea numai Cioran. Dar numai cartile lui! Si era atit de mare contrastul intre exuberanta acestei fete si toata nebunia asta cu Cioran. I-am zis odata: „Mai, dar asta nu s-a sinucis…“. Ea era fixata, incepuse cu alcoolul, fiindca stia ea ca Cioran bause, se apucase sa bea si sa-l citeasca pe Cioran. Tin minte ca i-am dat odata o carte despre schizofrenie. I-am zis: „Lasa-l pe Cioran. Ia cartea asta, citeste-o si apoi mai vorbim!“. Ei bine, a luat cartea aia – o carte grea, cu termeni de specialitate – si a citit-o din scoarta in scoarta, a subliniat-o aproape pe toata si, la final, tot Cioran mi-a cerut sa-i imprumut. Era o moda cum era pe timpuri nebunia asta cu Nichita, cind toti incepusera sa bea vodca fiindca si Nichita bea. Dar asta cu Cioran m-a enervat, a fost o apetenta teribila a tuturor catre Cioran. Nimeni nu stie ca Cioran era un disperat numai cind scria, altfel nu era deloc asa pesimist. Nimeni nu a inteles ca, si daca scrii despre tristete, trebuie sa ai o veselie, macar motorie, care te face sa misti pixul pe hirtie.
O alta chestie nostima, legata de Cioran, mi s-a intimplat aici, in Iasi, la Libraria Humanitas. Eram inauntru, ma uitam la carti, si vad o tinara foarte durdulie, cu o colega alaturi, cauta Tratatul de descompunere. Nu m-am putut abtine si i-am zis: „Domnisoara, nu inteleg. Explicati-mi si mie de ce va place atit de mult Cioran? Uitati-va cum aratati dumneavoastra, cum sa cautati Tratatul de descompunere?. Iar ea mi-a dat un raspuns de m-a lasat lampa. Zice: „Generatia noastra (cred ca ma vazuse cu parul alb si se stia ca facind parte din generatia asta superba) simte si gindeste cum simtea si gindea Cioran!“. Am stat eu si m-am gindit apoi si am realizat ca are dreptate. Ca si eu, ca sa nu fiu acum ipocrit, pe cind eram in clasa a IX-a, notam intr-un soi de jurnal (pe care l-am regasit recent): „Ma descompun!“. Ei bine, pe vremea aia, pe cind aveam eu 14 ani, habar n-aveam de Cioran. Si-atunci ma intreb ce dracu’ se descompunea in mine atunci? Fiindca aveam totusi sentimentul acela de descompunere, de cadere, intr-un trup de o puritate teribila.
– Dar acum, iarna, ce ar trebui sa citim? Poezie? Evtusenko?
– Nu. Pe Evtusenko l-am cunoscut anul acesta, la Neptun, si mi se pare un tip foarte cabotin. Recita ceva – recita foarte bine –, era suplu, se tinea foarte bine si era imbracat ca un papagal, cu niste culori stridente. Cind recita se adresa unui anumit om din sala si a spus o poezie in care se tot repetau cuvintele Da si Nu. Si a venit in fata mea, foarte insistent, si mi-a zis sa spun mereu Da la poezia aia a lui. Si, cind mi se dadea cuvintul, eu spuneam Niet! Am tot tinut-o asa pina a inceput toata sala sa rida si, la final, am spus, cu lehamite, un Da. Dar, dupa parerea mea, iarna trebuie citit Dickens, care este absolut fermecator. Am si acum acasa un volumas din copilaria mea, publicat in Colectia „Cheia de aur“, ce contine povestirile de Craciun ale lui Dickens. Pe de alta parte, ideea asta cu cititul in ziua de 24 decembrie mi se pare cam riscanta. Ajunul Craciunului are aerul ala special, de sfintenie…
– Trebuie deci doar sa asteptam…
– Exact. Sa ne lasam asa, in ziua, strabatut de ginduri, de idei, de credinta ca exista Dumnezeu, ca nu esti singur. Eu am avut senzatia ca exista Dumnezeu prin ricoseu. Cu citiva ani in urma, ma simteam foarte singur si, stind eu si citind in fotoliu si uitindu-ma pe pereti, am avut in mod net, senzatia ca nu sint singur, ca nu poti fi singur, ca exista Dumnezeu. Ca nu ai cum sa fii singur, esti cu Dumnezeu. Este ceva foarte… Probabil foarte rar se intimpla sa ai senzatia asta ca te apropii, ca faci parte din El, ca poti comunica cumva, ca este intr-adevar.
– Va rugati? Aveti momente in care spuneti o rugaciune?
– Da. Ani de zile am spus Tatal nostru. Chiar il scriam. Apoi imi faceam eu, rugaciunile mele. Am caiete intregi scrise cu Tatal nostru si cu rugaciunea mea: Ajuta Doamne pe… (si acolo puneam numele persoanei). Chiar m-am uitat de curind prin caietele astea.
– Le mai aveti?
– Sigur. M-am uitat recent prin ele cautind niste poezii. Si am gasit doar liste nesfirsite de oameni pe care ma rugam sa-i ajute Dumnezeu. Nu erau neaparat prieteni foarte apropiati, pe unii dintre ei ii vazusem doar o singura data. Dar scriam rugaciunile astea pentru ei. Si le scriam cu un scris mic, ordonat…
– Constient…
– Da, exact. Nu le scriam in graba. Iar chestia asta a durat la mine cam pina la inceputul anului 2006, dupa boala prin care am trecut s-au mai atenuat lucrurile.
Dar si acum stiu ca, atunci cind fac ceva gresit, ceva care nu este bine, in mod automat stiu ca voi fi pedepsit cindva pentru ce am facut. Poate nu in acel moment, dar vine pedeapsa. Si imi spun atunci ca nu trebuia sa fac anumite lucruri fiindca acum trebuie sa platesc pentru ele.
– Aveti dreptate, intotdeauna platim!
– Asa este. Nu scapi. Eu asa simt legatura cu Dumnezeu, prin pedepsele pe care le primesc daca fac ceva aiurea. Pedepse care vin intotdeauna. Vin foarte exact! Este si asta o chestie, sa crezi in Dumnezeu stiind ca esti pedepsit de el!

Iasi, 6 decembrie 2007