Pseudologia Fantastica

by Fabian Anton

Page 2 of 5

AMNESIA (5)

Port șal pepit, port nori și port cuvinte
port trupul ăsta fără de culori
port toamna ce îmi bîntuie prin minte
port felul tău discret de a ști să mori
și amăgiri și crize și tramvaie
și cîntece obsecene și copii
care se joacă fericiți prin ploaie
port zîmbetul vulgar de peste zi
și coapse tatuate cu parfume
sîni grei de așteptare și tăceri
și pleoapele închise și un nume
pe care-l schimb de cîte ori mi-o ceri
port mitocani care slujesc altare
port legi dictate de analfabeți
port sfinți ce se ascund prin calendare
și  munți și flori presate și poeți
apuși de mult dar mult mai vii ca burgul
în care tot flanez de atîția ani
port ceaiuri mov și crini și port amurgul
acestei țări de sfinți și de golani
și multe port în sufletu-mi de ceară
cu un firesc, nimicitor resort
toate mi-s rugăciuni seară de seară
numai pe tine nu vreau să te port

 

Maica Bededicta (Acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga) – Avva Glicherie cel de peste mări

O figură aparte o făcea în acele vremuri ieromonahul Glicherie, un Părinte cu mare viață duhovnicească. Noi îi spuneam Avva Glicherie cel de peste mări. Am avut ocazia să-l cunosc în primăvara lui 1958, cu cîteva luni înainte de a pleca la Domnul, cînd a venit pentru ultima dată în țară.

Avva Glicherie

Era moldovean de prin Bacău, crescut într-o familie cu un trecut ceva mai dificil, cu un tată ofițer de armată, dur și intransigent, căsătorit de trei ori. Sătul de viața avută în familie, cu o mamă vitregă ce nu-l înțelegea și cu un tată mult prea drastic, a plecat de acasă și a bătut la poarta mănăstirii Neamț.  Pe vremea aceea, în 1905, stareț la Neamț era vestitul Narcis Crețulescu, care l-a primit cu brațele deschise pe Glicherie, în scurt timp numindu-l chiar econom al mănăstirii și ceva mai tîrziu, în iarna lui 1913, Prea Sfințitul Antim l-a hirotonit preot.

De atunci avea să se schimbe viața Părintelui Glicherie. În plin război, prin 1914-1915, la porțile Neamțului a cerut adăpost un localnic ce abia sosise de peste mări și țări, tocmai din Canada. Căuta refugiu, adăpost în timp de război. I s-a dat adăpost tocmai în chilia Părintelui Glicherie și așa s-au împrietenit.

După ce a trecut războiul omul s-a întors în Canada și i-a trimis Părintelui o cartă anunțîndu-l că parohia românească de acolo are nevoie de un preot. Vine? Părintele Glicherie era pe atunci duhovnic la Rădeni, devenise faimos, toți credincioșii îl iubeau. Veneau la el la spovedit și maici de aici, de la Văratec, și de la Agapia, venea lume din toată zona asta.

Vreo șase-șapte ani a stat părintele la Rădeni și mult au mai tras de ei canadienii să-l aducă la ei acasă. Într-un final, prin 1921, Înaltul a acceptat cererea și i-a dat binecuvîntare să plece. Un an și jumătate a stat Glicherie acolo ca preot, dar nu i-a plăcut deloc și a cerut să vină înapoi în țară. Și s-a întors, Înaltul l-a primit înapoi, însă atîtea epistole primea de la credincioșii pe care-i păstorise peste ocean încît după un timp și-a schimbat părerea și a revenit în Canada.

A fost preot și în Regina, și în Windsor, și în Cincinnati… Dar unde nu a slujit. Oriunde era nevoie de un preot, avva Glicherie era primul care se oferea voluntar.

S-a stins prin 1958, uitat de moldovenii lui, iubit de emigranții care au găsit un loc mai primitor peste ocean.

Din volumul Maica Benedicta (Acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga)
„Oameni și întîmplări din trecutul mănăstirii
Văratec – convorbiri cu Fabian Anton“
în curs de apariție la editura „Vremea“  

Arhim. Arsenie Papacioc: „Să nu vă temeţi de nimic, dacă-l iubiţi pe Stăpânul a toate, Domnul Hristos!“

Scrisoarea de mai jos a fost adresată de Părintele Arsenie Papacioc maicii Agafia Roșca, cea care l-a adăpostit timp de un an de zile într-o chilie a mănăstirii Văratec pentru a-l salva astfel de arestare. Textul face parte din volumul de convorbiri duhovnicești „Chipuri de lumină la mănăstirea Văratec“ semnat de maica Benedicta (acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga) și apărut la editura „Vremea“.

 

Scumpă şi mult dorită Măicuţă Mare, Agafia

Dragostea Bunului Dumnezeu nu m-a părăsit deloc, aşa a simţit inima mea. Aici nu sunt fără lucrare în obşte şi zic că este prilej să constat ajutorul nesfârşit al dragostei lui Dumnezeu.

Vă trimit cu deosebită dragoste bucurie şi să fiţi cu adevărat prilej de mare şi adâncă bucurie că una după alta – urmărindu-vă viaţa – v-a dat prilejuri să vedeţi dragostea şi minunile lui Dumnezeu.

Măicuţă Agafia şi prea scumpă Ţaţă Evghenia. Vă am în dragoste mare că evlavia şi preţuirea mă îndeamnă să vă spun, şi una şi alta mă îndeamnă zic să vă păstrez cinstea şi prezenţa în toată viaţa mea. Fac parte din casă şi nu lipsesc de la necazuri şi vreau să ne bucurăm împreună de Casa Domnului Dumnezeului nostru.

Aud că nu sunteţi prea sănătoasă şi aceasta mi-a dat întristare omenească, dar ştiu că preţuiţi necazurile şi le înţelegeţi duhovniceşte. Mă conving mereu că acestea sunt arătarea dragostei Bunului Dumnezeu pentru unii din noi. Vă pomenesc neîntrerupt şi vă păstrez în taină încrederea şi nădejdea.

Veseliţi-vă Măicuţă şi nu cedaţi din nerăutatea cu care v-a împodobit Dumnezeu sufletul. Aceasta este puterea cea mai trainică spre împărăţia Dragostei, dragoste care te face să vezi că dincolo de păcat, de durere şi de moarte, există virtute, fericire şi nemurire. Şi iarăşi Măicuţă, dragostea satisface şi împlineşte nevoia de a trăi viaţa în plinătate, adică în sfinţenie.

Să nu vă despărţiţi de marea nădejde ce ştiu că o aveţi. V-a încercat Bunul Dumnezeu şi v-a dat la vreme gusturi bune şi apoi se iveşte un început de bătrâneţe înduhovnicit cu care să vă încununaţi făgăduinţele din inimă, şi casa, şi mănăstirea, şi cinul.

Măicuţă Mare Agafia, în limbajul nostru nu cunoaştem bătrâneţe şi nici întristare. Îngerii nu obosesc în veac şi nici nu sunt întrecuţi în vitejie. Să aveţi pace adâncă şi nu vă clintiţi pe frumuseţea Golgotei noastre.

Surioara Ileana e gata să vă bată la uşa vieţii, cu gând cu totul curat, să vă măriţi bucuriile şi dragostile. Eu am o mare bucurie şi cred că va găsi prilej deosebit să-şi împlinească gândul ei de foc. Daţi-i prima blagoslovenie în lucrarea cea mare a Bunului Dumnezeu.

Să rămânem cu toţi veselindu-ne că pentru inima mea se aprinde un foc mare şi inima mea este inima voastră. Să nu vă temeţi de nimic, dacă-l iubiţi pe Stăpânul a toate, Domnul Hristos. Păstraţi-vă în el şi fiţi fiice ale binelui. „Numai binele poate pune voinţa în mişcare.“

Vă trimit, Măicuţă Agafia, îndemn spre virtutea răbdării şi a sfintei iubiri şi să vă fie viaţa o rugăciune şi să vă fie timpul la mare preţuire şi toate să vă fie pentru Dumnezeu.

Lucraţi mai puţin şi odihniţi-vă mai mult. Ţineţi cont de ajutorul odihnei că poate veţi fi de o mare folosinţă în curând.

Să rămâneţi plină de dragoste şi şi veselită cu adevărat, să fiţi blagoslovenia casei şi iubirea şi bucuria tuturor.

Îmi amintesc cu respect de cum aţi început zborul nesfârşit şi îngeresc şi rămâneţi neuitată în inima mea pentru frumuseţile deosebite şi tainice pe care le ştiu, respectând copilul cel nevinovat pe care încercaţi să-l desăvârşiţi cu darul Bunului Dumnezeu, Ţaţă Evghenia.

Dragostea lui Dumnezeu să vă încălzească inima şi casa.

EXCLUSIV: Un concert dirijat de George Enescu

Un prieten din Berlin[1], care studiază muzica, mă roagă să-i scriu ce părere am des-pre George Enescu.

Acest prieten l-a ascultat cândva, dar de atunci a învăţat multe într-ale muzicii, astfel că nu-şi mai poate da seama de va­loarea reală a „maestrului“.

Îmi permit ca, pe această cale, să-i răspund:

George Enescu este muzicianul cel mai complet al timpurilor noastre.

Nimeni altul nu cred să întrunească pe violonist, pe diri­jor, pianist, compozitor şi pe violoncelist (lucru pe care nu-l cunoaşte multă lume), cu atâta pricepere şi virtuozitate.

Ni­meni altul n-are să dirijeze „Simfonia Fantastică“ a lui Berlioz aşa de minunat cum am auzit-o diri­jată duminică, 15 noiembrie, şi seara să cânte, tot atât de minu­nat, „Ciaconna“ de Bach şi „Sonata nr. 3“ de Grieg.

Asistând la repetiţiile „maestrului“ îţi poţi da seama de înalta cultură muzicală ce posedă.

La repetiţia „Concertului Brandenburghez“ nr. 2 de Bach, pentru violină, flaut, oboi şi trompet, se îmbolnăvise domnul Jianu, flautistul. Atunci „mae­strul“, ca să nu „sufere“ repetiţia, cu cea mai mare seninătate, a fluierat întreaga partitură a flau­tului. Să vă mai redau impresia facută asupra celor câtorva?

Altădată, pentru a exemplifica mai convingător un pasaj din a V-a de Beethoven, s-a aşezat la pian: destinul batea la uşă. Parcă o întreagă orchestră începuse să cânte sub vraja degetelor lui.

La repetiţia uverturii „Tanhauser“, instrumentistul care cânta din „picollo” nu sco-tea efectul strident cerut de partitură. Atunci Maestrul se coborî de pe estradă şi se duse la dânsul arătându-i cum trebuie ţinut instru­mentul pentru obţinerea efectului dorit şi demonstrând, tot cu acel prilej, cum trebuie bătute castagnetele.

La una din obişnuitele şedinţe muzicale ţinute la maestru aca­să un tânăr violonist italian, în trecere prin Bucureşti (îmi scapă numele), este rugat să cânte „So­nata“ lui Cesar Franck, dar cu mâhnire s-a constatat că nu avea cine să-l acompanieze, deoarece nu se găsea partitura pianului! Atunci „maestrul“, cu naturaleţea care-l caracterizează, a luat loc la pian, acompaniindu-l, pe dinafară şi fără greşeală, pe tânărul italian, rămas puţin stupefiat.

Şi câte şi mai câte se pot po­vesti despre acest geniu al muzicii care, într-o singură săptămâ­nă, are trei repetiţii pentru reci­tal în faţa unui auditoriu restrâns, trei repetiţii cu orchestra (când dirijează) şi două concerte publice, întâmplându-se de multe ori ca, în aceeaşi zi, să cânte şi să dirijeze.

De remarcat că totul este pus la punct cu toată minu­ţiozitatea şi pedanteria absolut necesară unui muzician de clasa lui George Enescu.

Iată, dragă prietene, de ce fie­care apariţie a acestui iubit fiu al neamului nostru, e un prilej de emoţie şi bucurie. Este emoţia şi bucuria unei mândrii, de a-l şti pe George Enescu al nostru.

Programul din 15 noiembrie, compus în mod inteligent din uvertura „Oberon“ de Weber şi „Simfonia a II-a“ de Brahms, care a însemnat o încântare pentru me­lomani, a atins culmea, prin exe­cuţia admirabilă a „Simfoniei Fantastice“ de Berlioz, simfonie dirijată cu mult succes, acum câţiva ani, de Paul Paray.

Publicul l-a ovaţionat îndelung pe acest binefăcător care, ca şi „altădată“, aduce pe calea muzicii atâta alinare timpurilor sumbre în care trăim.

 

Eugen Trancu-Iași

 

[1] Este vorba de Sergiu Celibidache.

EXCLUSIV: Nicolae Steinhardt – „Am învățat și predat multe poezii eminesciene la Jilava, Gherla și Dej!“

Redăm în exclusivitate „Mărturisirea“ de mai jos, poate una din cele mai frumoase scrieri semnate de Nicolae Steinhardt despre Eminescu și fenomenul românesc.  Textul face parte din volumul de corespondență Nicolae Steinhardt în curs de apariție la editura „Polirom“.
Originalul se află în arhiva Fabian Anton.

MĂRTURISIRE

 

Mi-am pus demult întrebarea: dacă mi se va cere să scriu despre Eminescu, ce voi face? Să cutez a scrie? Nu va fi impertinență și abatere de la modestia cea mai elementară?
Iată însă că, pînă la rezolvarea teoretică a problemei, am scris și publicat cîteva texte despre Eminescu în „Viața Românească“, în „Caiete critice“, în volumul „Escale în timp și spațiu“ și „Prin alții spre sine“, în cuvîntul înainte la „Eminescu și abisul ontologic“ de Svetlana Paleologu-Matta.
Am învățat și predat euforic multe poezii eminesciene la Jilava, Gherla și Dej.
Știu bine că am scris copilării și banalități dar cu teamă, dragoste, credință și adînc respect. Așa încît s-ar putea ca păcatul de temeritate și poftă de fală să-mi fie iertat.
Îl iubesc pe Eminescu. Ziua de 15 ianuarie e pentru mine o zi sfîntă. Nu uit, cînd sunt în București, să depun și eu o floare la statuia din fața Ateneului, operă a sculptorului D. Anghel.
Cu ce drept îl iubesc pe Eminescu? Fără niciun drept. Prin declarație unilaterală de voință, pentru că oricine are dreptul să iubească, oricît de nevolnic și neîndeptățit este. Pentru că, după cum spun englezii, o pisică poate privi un rege. Tot astfel, fără nicio justificare,  iubesc în mod orbitor și total poporul românesc și „fenomenul românesc“.
Și apoi Eminescu, prin fermitate și curăția caracterului, îmi e sprijin de nădejde în credința că poporului român îi e menit a se împărtăși în cultură și în viața spirituală de o soartă cu mutl deasupra mediocrității, acea binecuvîntată soartă în care au crezut Hașdeu, Pârvan, Blaga, Mircea Eliade și Constantin Noica.
Cît de fericit sunt că mi-ați dat prilejul să-mi mărturisesc dragostea despre Eminescu și fenomenul românesc.

Nicolae Steinhardt
Mănăstirea Rohia
24 martie 1989

EXCLUSIV: Singurul interviu acordat de Dinu Lipatti presei din România

Publicăm mai jos un fragment din singurul interviu acordat de marele pianist și compozitor român Dinu Lipatti unei publicații din România. Textul integral, publicat în mai 1941, poate fi citit în volumul „Alchimistul – Cu și despre Dinu Lipatti“ în curs de apariție la editura „Vremea“ sub îngrijirea lui Anton Fabian. 

 

DE VORBĂ CU DINU LIPATTI

 

Una din ultimele fotografii ale lui Dinu Lipatti.

Când am intrat pe poarta că­suţei – odată rose, acuma cre­me – din colţul bulevardului Lascăr Catargiu – pe lângă care trec duminica băbuţele şi copiii care merg la Biserica Sfântul Visarion, m-am întrebat cu multă teamă dacă voi putea scoate la capăt misiunea ce mi-o propu­sesem.
Câteva minute se scurg greu, deşi nu-i nimic auster în atmos­fera caldă a salonului, în care ocupă, bineînţeles, loc de cinste – pe un fel de estradă – pia­nul, în tovărăşia unui armonium.
Acest salon seamănă cu o sală de muzică a unui mic palat, în care – cu mulţi ani în urmă – fenomenalul copil – şi apoi adolescent – Dinu Lipatti şi-a cântat primele compoziţii în faţa prietenilor, atât de mândri de el şi mai ales atât de încrezători în realizările lui.
Mă-ndrept spre pian, pe care-s aşezate între bibelouri, fotogra­fiile „de familie“.
Regret că nu le-am putut stu­dia mai mult – pentru a le pu­tea face o schiţă cât de estom­pată – din cauza apariţiei gaz­dei, care mă invită să iau loc pe scaunele „stil Biedermayer“.
Privirea senină a domnului Lipatti îmi alungă tracul de care vorbeam, astfel că-ncerc să-mi reamintesc care era întrebarea numărul unu de pe lista ches­tionarului pe care mi-l făcusem în gând.
Cum formula cu „termeni teh­nici muzicali“ la care meditasem mi se părea nepotrivită, cer câ­teva referinţe despre timpul pe­trecut la Paris, unde artistul nostru şi-a perfectat studiile în­cepute în ţară.

– Lecţiile pe care le-am în­ceput cu Cortot, imediat după sosirea mea la Paris, s-au alătu­rat fericit studiilor muzicale de bază pe care le datoresc numai domnişoarei Florica Musicescu şi domnului Mihail Jora.
Nu aflasem nimic nou.
Ştiam că domnişoara Florica Musicescu e o competentă îndrumătoare de talente pianistice şi o personali­tate muzicală foarte bine cunos­cută.
Cât despre discipolii domnului Mihail Jora putem spune, fără tea­mă de a exagera, că ei reprezin­tă în şcoala românească de com­poziţie, recunoscuta elită a ge­neraţiei tinere.
Mai aflu însă că, aproape în acelaşi timp, domnul Dinu Lipatti a luat lecţii de compoziţie cu Na­dia Boulanger, Paul Dukas şi in­cidental cu Stravinski şi tot la École Normale de Musique, cu Charles Munch.
– De ce cu domnul Munch, care, dacă nu mă-nşel, dă lecţii celor ce vor să devină dirijori?
– Dirijatul, ne explică mis­terul domnul Lipatti, a fost una din marile mele dorinţe pe care aş fi vrut s-o realizez. Irealizabilă însă, deoarece mi-am dedicat tot timpul pianu­lui şi compoziției, şi aşa destul de greu de echilibrat împreună. Şi, dirijatul mi-ar răpi timp prea mult.
Nu ştiu de ce am credinţa că vom asculta totuşi, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, un concert dirijat de domnul Dinu Lipatti.
– Prin intermediul lui Cortot, continuă domnul Lipatti, am avut cinstea să cânt în saloa­nele ducesei de Polignac, marea protectoare a atâtor artişti din ultimul sfert de veac. Aici am legat prietenii cu numeroşi muzi­cieni ca Francescatti, Marchevici şi mulţi alţii.
Numele ducesei de Polignac nu-mi este necunoscut. Nu nu­mai mie, dar şi tuturor acelora care, deschizând o partitură a lui Déodat de Severac sau Gabriel Fauré, au putut citi dedicaţia „Hommage a Madame de Polignac“.
De la săptămânalele serate mu­zicale date de această reprezen­tantă a aristocraţiei franceze, as­tăzi trecută de şaptezeci de ani, n-au lipsit niciuna din celebri­tăţile afirmate sau în devenire, în trecere prin Paris.
Multe dintre ele probabil că îşi amintesc cu multă duioşie de vreuna din serile de acum cine ştie câţi ani când, foarte tineri şi mai ales entuziaşti, cântau, înecaţi de emoţie, în faţa figuri­lor pariziene şi străine cele mai reprezentative, reunite la doamna de Polignac, o compoziţie sau interpretare, în stil personal, o pagină ilustră…
– Când aţi cântat prima oară în public?
– Familia pretinde că am avut primele emoţii în faţa pu­blicului ce asista la concertul de binefacere dat de Societatea „Prin­cipele Mircea“ în sala Ateneului.
– Ce vârstă aveaţi?
– Patru ani.
E rândul meu să zâmbesc imaginându-mi-l pe acel Dinu Lipatti, cu moţ roşu în cap şi cu obrăjorii pictaţi de diferitele nuanţe de „ruj“ pe care coniţele din comitetul de atunci, azi mame respectate, le-au lăsat cu mult entuziasm pe faţa îmbujo­rată a copilaşului-minune.
Cei cărora le ajung sub ochi aceste rânduri îşi vor reaminti desigur – cu regretul anilor care au trecut, de răsfăţatul căruia i-au dăruit, în numele Comitetu­lui, un căţel.
Dar nu unul din porțelan, ce ar fi avut acum loc de cinste pe pian, ci un animal credincios, care a murit de mult.
Poate că şi bibeloul s-ar fi spart…
Aceste fapte şi imagini retro­spective fiind părăsite, ne sunt împărtăşite impresiile primului său concert „veritabil“ şi anume cel de la Ateneu când, sub ba­gheta maestrului Alfred Alessandrescu, a cântat cu „Filarmoni­ca“, „Concertul“ de Liszt.
– Acţiunea se petrece în 1933?
– Da, în acelaşi an în care am cântat la Concertul Internaţional de la Viena.
Atât. Domnul Lipatti este de o modestie care mă revoltă.
Dacă nu m-aş fi informat din timp, aş fi omis din reportaj interesantul amănunt că la acest concurs reprezentantul României a luat premiul al doilea din 200 concurenţi între 16 şi 30 ani.
În juriu era şi Cortot care a descoperit de la primele acorduri sensibilitatea muzicală a adoles­centului de şaisprezece ani.
Un an mai târziu, Cortot îl ia în clasa sa, pentru ca după doi ani să susţină câteva din turneele domnului Lipatti în Europa.
Se aranjase chiar un turneu în America de Sud. S-a amânat însă.
– Sunt convinsă ca regre­taţi această călătorie intere­santă…
– Într-o oarecare măsură, căci mi-ar fi răpit prea mult din timpul necesar studiului.
Totuşi, păstrez amintiri ne­şterse de la concertele pe care le-am dat în Elveţia, la Geneva Montreux, Aix la Bains, la conservatorul Santa Cecilia sau la recitalul din Bruxelles care a fost radiodifuzat.
Fiindcă am vorbit de ele, nu-mi amintesc să fi cântat la niciunul cu mai multă plăcere vreuna din com­poziţiile mele decât cele „Trei dansuri pentru două piane“ pe care le-am executat la Leman, cu Jean Français – unul dintre cei mai spirituali compozitori ai muzicii franceze.
– Fiindcă vorbiţi de melea­guri străine, proiectaţi să le mai vedeţi în cadrul unor eventuale turnee?
– Desigur, voi cânta în cu­rând în principalele oraşe ale Germaniei. În aceeaşi ordine de idei mi s-au propus în străină­tate şi câteva înregistrări de discuri.
Am refuzat însă.

 

« Older posts Newer posts »
Inline
Inline