SANVEAN (50)

Ora-i apusă clipele îşi lasă
Un soi de toamnă blîndă peste casă
Şi-n lunga dimineaţă care vine
Voi bea un ceai mă voi gîndi la tine
Cel ce aduce toamna cel cu care
Vînam apusuri izvorînd din mare
Şi ascultam tăcerile din tîmplă
Uimiţi de nori şi de tot ce se-ntîmplă
Cînd sînii, buza, coapsele, privirea
Ne-arată cît de simplă-i fericirea
Şi cum se stinge dacă e atinsă
Pe atunci credeam că dacă mă las ninsă
Pot să dispar uşor în fiinţa ta
Dar uite, vezi, azi nici n-aş mai putea
Să te ating să îţi vorbesc să sper
Şi-n trupul meu de ploaie şi de ger
e un arici cătînd drumul spre casă
Ora-i apusă clipele se lasă…

SANVEAN (49)

Numele Dashei între noi. Şi toamnă.
Şi-un soi de ceaţă. Şi un soi de moarte
Şi-un soi de silă care mă îndeamnă
Să tac să uit să iert să stau de-o parte
De tot ce crezi că-i încă viu de tine
De burguri de atingeri de altare
De tot ce am iubit tot creşte-n mine
Un soi de nepăsare care doare
Şi care sapă între noi tranşee
Şi riduri şi prăpăstii de cuvinte
În urma lor rămîn numai crîmpeie
Ce mi se-agaţă ceas de ceas prin minte
Şi-ncearcă să mă prindă cum odată
Şi tu cercai să îmi reţii privirea
Dar azi e prea tîrziu mi-e prea brumată
Fiinţa coapsa tîmpla amintirea
Şi chiar de aş dori să ştiu ce-nseamnă
Tot veacul ăsta care ne desparte
Numele Dashei e între noi. Şi toamnă.
Şi-un soi de ceaţă. Şi un soi de moarte

SANVEAN (48)

toamna sunt o gutuie pe care o pui la geam
să-ţi amintească veacul cînd încă te iubeam
şi inventam ploi tandre şi heruvimi de lut
şi coapse dantelate bune pentru sărut
şi ore nesfîrşite care se terminau
cînd sînii mei de ambră iluzii izvorau
iar tu erai departe şi palid şi fragil
toamna sunt doar o rochie purtată de-un copil
toamna sunt doar o umbră toamna sunt doar un gînd
plutind peste ţăranii ce ridurile-şi vînd
căci mîine nu există există numai ieri
şi umbre şi amprente şi pleoape şi tăceri
şi viaţa ca o rană pe care o aşteptam
toamna sunt o gutuie pe care o pui la geam…

SANVEAN (47)

Fă-mi un oraș de litere și moarte
să-mi poarte umbra tîmplei mai departe
prin infinita toamnă care vine
să pot să tac și să miros a tine
cel altădată viu, cel pentru care
coapsele mele izvorau culoare
și țări nemaivăzute și un soi
de ceață gri plantată între noi
pentru a nu vedea pentru a putea
să mai fiu încă o dată doar a ta
eu anotimpul fără niciun nume
ce te păzea de îngeri și de lume
și te păstra-n cearceafuri ca-ntr-o carte
dă-mi un oraș de litere și moarte…

SANVEAN (46)

Doar ploaia îşi mai are astăzi rost
Din tot ce am trăit din tot ce-am fost
De cele ce-am iubit nu îmi mai pasă
E mult prea îngropat drumul spre casă
Mult prea ascuns mi-e trupul pentru tine
În toamna care ca o moarte vine
Să astupe tot, să ardă tot, să are
În sufletele noastre ca-n ogoare
Şi-n urma ei să lase doar o pată
Din tot ce ne unise altădată
Din buza ta, din coapsa mea, din sîni
Doar umbra prea absentei tale mîini
Ruine ale unui burg de munte
În care simţeam marea între tîmple
Şi-n care doar tăcerea porunceşte
În noaptea tot mai mare care creşte
Doar ploaia îşi mai are astăzi rost
Din tot ce am iubit din tot ce-am fost

SANVEAN (45)

Căror îngeri să le spun de tine
Căror sfinți se cade să mă-nchin
Sapă trupul nostru în ruine
Moartea ca aroma unui crin

Și văzduhul și-a uitat culoarea
Ploile în inimi s-au retras
Chipurilor noastre doar paloarea
Vieții fără tihnă le-a rămas

Prea departe am rămas de mine
Prea aproape ești să te mai strig
În curînd privește toamna vine
Ne va fi doar noapte, Bach și frig

Ce-o rămîne din povestea noastră
Ce mai este azi din tot ce-am fost
Coapsa mea prelungă și albastră
Îți va mai fi iarăși adăpost

Ieri mi-e mult prea silă și rușine
Mîine e doar un cuvînt meschin
Căror îngeri să le spun de tine
Căror sfinți se cade să mă-nchin

SANVEAN (44)

Nu ne iubim ne spunem doar cuvinte
sa mai salvam ce sufletul presimte
Curind, curind, cind norii o sa-si lase
Amprentele de ceata peste case
O sa te rog sa-mi torni in cupa vin
Si-o sa te-ntreb la cine sa ma-nchin
La tinara cu trupul precum roua
Ce ma iubea cind eram intr-a noua
La clopotarul orb adus de spate
Din catedrala plina de pacate
La razele ca lama de cutit
Ce se-ascundeau prin nucul inflorit
Oribindu-mi timpla, sufletul, vederea
Ca sa invat sa inteleg tacerea
La crini, la Bach, la ingeri, la izvoare
La frunzele ascunse in clasoare
La sinii tai, la coapsa ta, la tine
Cea mult prea fericita fara mine
Cui sa ma-nchin sa mi te scot din minte
Nu ne iubim, ne spunem doar cuvinte…

SANVEAN (43)

O zi ca un mormînt, umbrele noastre
abia de se ating, de îşi vorbesc
se lîncezesc tăcerile în glastre
în trupul nostru munţi de ceaţă cresc
şi-n suflete cocleşte nepăsarea
şi tot ce am ratat, tot ce-am iubit
suntem prea orbi să mai găsim cărarea
sădită-n clipa cînd ne-am despărţit
şi-atunci lăsăm în tîmple să danseze
amprente, coapse, amintiri, priviri
albastre, infinite după-amieze
cu nori meticuloşi şi amăgiri
şi ploi ivite brusc în miez de vară
aşa cum te iveai la uşa mea
o zi ca un mormânt, ce o să doară
cînd peste ani ne-om aminti de ea

SANVEAN (42)

Îmi spui că ţi-e ruşine cu trupul meu de lut
şi nu spun nicio vorbă deşi poate-aş fi vrut
să simţi cum sapă-n mine cuvîntul tău şi cum
din trupul meu de tină rămîne doar un fum
plutind încet spre munţii pe care altădat
cu trupul tău de aur alături am urcat,
plutind peste piaţeta prin care ne plimbam
cînd incendiam alcovuri şi burguri răscoleam,
plutind pînă la geamul prin care îmi zîmbeai,
plutind peste măsuţă şi cănile de ceai,
peste o portocală şi peste un buchet
de lăcrămioare ninse, purtate lîngă piept,
şi peste multe alte miliarde de-ntîmplări
peste terase, parcuri şi mănăstiri şi gări
în care ai fost odată, în care sunt şi acum
deşi-s bătrîn şi palid şi sufletul mi-e fum
dar am tăcut, cuvîntul să-ţi tulbur nu am vrut
îmi spui că ţi-e ruşine cu trupul meu de lut…

SANVEAN (41)

Există ore nesfîrşite pe care le sfîrşesc mereu
cînd îmi e teamă şi mi-e silă şi cînd mă joc de-a Dumnezeu
există ploi fără de moarte, există codrul infinit
pe care-l simt înfipt în tîmplă precum o lamă de cuţit,
există rugăciuni obscene şi burguri ce-mi fac pasul greu
şi hulubi albi precum o rană ce izvorăsc din pieptul meu
există lanuri de cuvinte ce mă încurcă şi mă înghit
şi coapse fără de amprente, iubire fără de iubit,
munţi infernali purtaţi în suflet, viscol ce sînii îmi apasă
stol de dureri a căror şoaptă îmi răvăşeşte-ntreaga casă
şi ceaiuri fără de adresă, paturi în care mă topesc
cînd primăvara-i pe sfîrşite şi nu mai vreau să mai trăiesc
şi răsfoiesc dicţionare ca să învăţ ce-nseamnă nu
există fab, există toate atîta timp cît nu eşti tu…

SANVEAN (40)

Tu mă iartă mamă n-am știut să-ți fiu
nici supusă strajă nici fidelul fiu
eram surd durerea nu ți-o auzeam
ai văzut tu mamă tot ce nu vedeam
iar orbirea asta mi-a rămas în veci
azi ai gura mută palmele ți-s reci
în zadar aprins-am candele între noi
ne despart fantome, burguri și noroi
drumurile noastre sunt la asfințit
suferit-ai mamă pe cît ai iubit

SANVEAN (39)

Curînd o să uităm această seară
Acest sărut, această primăvară
O ceață mult prea grea o să rămînă
Din clipele cînd ne țineam de mînă
Și împrăștiam iluzii prin Copou
Poate te voi striga c-un nume nou
Nepotrivit, croit la întîmplare
Precum o haină ce ți-e mult prea mare
Poate o să te iert, poate cîndva
N-o să mai știu că am fost și a ta
Că am flanat cîndva pe același drum
Că trupul tău și viața mea de fum
Erau îngemănate ca-ntr-un gînd
O să-mi persiști în minte ca un cînt
Șoptit de o mamă ce-și alintă pruncul
O să te port prin burg ca pe-un furuncul
c-un soi de jenă și cu-un soi de har
iar pasul meu din ce în ce mai rar
va rătăci la nesfîrşit prin ploi
fugind de mîine şi fugind de noi
Curînd o să uităm această seară…

SANVEAN (38)

Orașul ăsta-mi pare din ce în ce mai mic
Pe colț cu Miron Cristea țiganii vînd fistic
Tramvaiele au geamuri parcă învelite-n gheață
Și-s pline cu localnici ce merg tăcuți spre piață
Iar sus, pe Ispirescu rîșnește un gramofon
Cu mica Yamakawa cîntînd la saxofon
Atît de trist și tandru că uneori îmi vine
Să las în urmă totul și să pornesc spre tine
Mă voi opri oleacă să-ți cumpăr turte calde
Și ceai de lăcrămioare ce părul o să-ți scalde
Cînd o să vină vara și o să vrei să pleci
Aș vrea să ajung mai iute dar n-au făcut poteci
Și omătul îmi ajunge pînă la buzunare
O iarnă ca aceasta vezi numai în clasoare
În timbrele acelea cu Brugel cel bătrîn
Cînd voi urca-n mansardă vei vrea să mai rămîn
Măcar pînă va trece urgia de afară
O să-mi prepari cafeaua o să-mi aprind țigară
Și-apoi privind în curte copii la săniuș
O să aud cum deretici să îmi așterni culcuș
În camera din spate care-i mai călduroasă
Șoptindu-mi nu te teme aici ești ca acasă
Ai cărțile pe masă și-n pat mă ai pe mine
Trupul meu încă poartă miros de mandarine
Așa că n-ai motive să îți dorești să pleci
Însă gîndul mi-e palid și mîinile-mi sunt reci
Nu voi mai fi vreodată cum mă știai cîndva
Iar lumea mea de umbre apune lumea ta
Așa că-mi scutur haina și-o să fac ce se cade
În samovar ai ceaiul, pe masă-s turte calde…

SANVEAN (37)

Aici încă ne amintim de tine
afară ninge e un ger cumplit
privesc la filme fără de rușine
motanul gazdei mele a murit
din cînd în cînd postesc să mă-nțeleagă
Cel ce nu știe ce departe ești
prea bine știi mă mint de-o viață-ntreagă
că El există și că mă iubești
n-am mai fumat de-un secol și bag seamă
se simte asta pînă-n tîmpla mea
vecinii mei haotici mă tot cheamă
să trec în lumea lor din lumea ta
dar uite vezi abia am chef de mine
abia respir abia te mai iubesc
și mi-e februarie și mi-e rușine
că pot fără de tine să trăiesc
așa că nu îi văd și nu îmi pasă
de cei ce umbrei mele îi dau flori
și ascult Bach și mă închid în casă
gîndindu-mă că-s vie, c-o să mori
și mîine din ce-am fost n-o să mai fie
decît legenda noastră ca un morb
și două-trei cuvinte pe-o hîrtie
căzînd din buzunarul unui orb

SANVEAN (36)

Va fi tîrziu, poate o să porți alt nume
poate nici n-o să am ce să-ți mai spun
pe umeri vei lăsa să ți se adune
secunde ca baloane de săpun
din cînd în cînd pe stradă o să treacă
bătrîni înfofoliți în guturai
și o să-ți lași motanii-n pat să zacă
o să pui Mozart, o să-ți faci un ceai
și apoi, în șalul mov luat astă vară
pe două sute și un zîmbet sec
te vei uita pe geam așa-ntr-o doară
gîndindu-te că poate o să trec
dar eu voi fi atunci mult prea departe
colecție de boli și de tăceri
și vei iubi ceea ce ne desparte
ziua de mîine va fi ziua ieri
și o să flanăm la nesfîrșit prin lume
în burgul ăsta searbăd și nebun
Va fi tîrziu, poate o să porți alt nume
poate nici n-o să am ce să-ți mai spun

SANVEAN (35)

Eu cea tristă, cea fără de care
nu ai fi știut că-i încă viu
sufletul și trupul tău de sare
învelit în ceață ca-n sicriu
eu cea oarbă care văd prea bine
cum încerci mereu să te amăgești
eu cea care port în sîni ruine
și în coapse îngeri și calești
eu albastra umbră a tăcerii
cu care urcai pînă la schit
eu ce destrămam în gînd imperii
numai ca să știu că ești ferit
eu absurda, eu femeia mută
care spune versuri neîncetat
tipa aia mov, necunoscută
cu care mereu m-ai înșelat
eu femeia pe care-o bîrfește
burgul ăsta fals și prăfuit
eu balanța pendulînd orbește
între te iubesc și te-am iubit

SANVEAN (34)

Sunt prea bătrîn iubito, la cine să mă-nchin
Îs numai cavalerul carafelor cu vin
Și-al îngerilor morții, poți să îmi pui pe foc
Destinul ăsta vînăt și cărțile de joc
Oricum nu mai contează, am învățat să sper
Că-n jur e doar tăcere și numai tu în cer
Și atunci îmi este bine, nu mai îmi este frig
Pe cine să mai caut, pe cine să mai strig
Mi-i tot mai strîmt orașul mă strînge îngrozitor
Ascunde-mă mai bine la tine-n dormitor
Printre mii de brizbrizuri și fuste și boieli
Numai cu ele astăzi te las să mă înșeli
Și doar în sîni și-n coapse un sprijin încă am
Aprinde lumînarea și pune-o lîngă geam
Și luminează-mi tîmpla cu umbra unui crin
Sunt prea bătrîn iubito, la cine să mă-nchin…

SANVEAN (33)

Îți scriu puțin, este trecut de amiază
Afară-i ger cît să înghețe clipa
În tîmpla mea e viscol și burează
Și îngerului nu-i mai simt aripa
În zori, cînd plec, doar umbra-și plimbă cîinii
Mă fac că nu o văd, mă lasă-n pace
Miercuri și la sfîrșitul săptămînii
Văd stoluri de țărani venind încoace
Într-un convoi nemărginit de care
Vînzînd speranțe și vînzînd zăpadă
Și sfinți desprinși cu grijă din altare
E zi de tîrg au mușterii grămadă
În rest cum știi, încerc să-mi apăr fața
De primăvara mută care vine
Citesc, beau ceaiuri mov, plutesc prin ceața
Care se lasă cînd sunt fără tine
Ascult prostii sau jazz și cîteodată
Cînd gîndul meu a obosit și tace
Prin perne și iluzii cufundată
Încerc cu ființa mea de ape să fac pace
Acum închei poștașul o să treacă
Abia peste un veac din nou pe aici
Lasă scrisoarea asta să mai zacă
Nu o deschide, să nu îmi explici
Nimic prea bine știi voi înțelege
Am înțeles mereu tot ce-am pierdut
În lume nu există nicio lege
Să spună cum începe un sărut

Îți scriu puțin, este trecut de amiază
În jur mai sunt toți cei ce nu contează…

SANVEAN (32)

Pînă la tine îmi este bine dar de te-ating
Îmi este noapte, îmi este iarnă, toate se sting
Și mă-nconjoară un soi de chipuri, un soi de ger
Toate-ți vor trupul, toate-ți vor chipul, toate te cer
Eu le-aș da totul numai pe tine să te mai țin
Încă o vreme, încă o viață, încă puțin
Dar uite lumea mă tot întreabă de are rost
Să-ți fiu alături de între noi nimic n-a fost
Tu nu te teme mă știi prea bine îi pot minți
Mereu ia forme multicolore trupul meu gri
Rîd cel mai bine doar cînd mă doare cu adevărat
Mă mint că-s vie, mint în altare, mă mint în pat
Simt meșteșugul ăsta mai bine decît oricînd
Așa că-mi place să-ți mîngîi umbra ascunsă-n gînd
Și nu îmi pasă de ce vor spune cei ce nu știu
Dacă ești tînăr, dacă scrii versuri, dacă ești viu
Pînă la urmă doar sînii, Kovacs și eu mai pot
Să-ți apăr tîmpla de iarna asta ce-nfrînge tot
d-aia dau naibii tot ce contează, d-aia te-ating
deși mi-e moarte și-n jurul nostru toate se sting

SANVEAN (31)

Ni se destramă hainele și viața
Ni se încețoșează trupul, fața
Pășim firav și fără luare aminte
Rostim doar pauza dintre cuvinte
Și totul doare infinit de tare
Cu fiecare clipă care moare
Cu fiece atingere ori șoaptă
Cine ne-așteaptă fab, cine ne-așteaptă
De dincolo de poartă cine poate
Să mă aștearnă lîngă tine o noapte
Să nu vorbim nimic, să simt cum ninge
În trupul ăla care mă învinge
Zi după zi secundă de secundă
Nu-i niciun înger care să mă ascundă
Cît mai departe fab, cît mai departe
Noi nu trăim în burg trăim în moarte
Și ne îndrăgostim la întîmplare
În iarna asta fără de ninsoare

Ni se destramă hainele și viața…

SANVEAN (30)

În mine-s anotimpuri cu mult mai vii decît
iarna aceasta care îmi ține de urît
atunci cînd ești departe și singur și cernit
doar umbra coapsei mele ce-aseară te-a învelit
ți-a mai rămas pe pleoape, o simți de cîte ori
brodezi printre cearceafuri arome și fiori
în trupuri mult mai blînde, mai lesne de învins
orașul tot e veșted, în mine totu-i nins
și ies copii să-și facă în suflet cazemate
îi văd de la fereastră și le prepar bucate
și ceaiuri din acelea cu care te serveam
de cîte ori în trupul tău mov mă aruncam
să uit că încă-s vie, să uit că ai apus
și mi-ai lăsat amprente atît de greu de dus
încît un veac de îngeri să șteargă n-ar putea
ce-ai țintuit cu grijă, tăcut în tîmpla mea
în mine-s anotimpuri cu mult mai vii decît
iarna aceasta care îmi ține de urît…

SANVEAN (29)

Noi numim asta iarnă dar știi, în lumea mea,
Iarna nici nu există, e-un soi de catifea
pe care o pun pe case și străzi și-n trupul meu
cînd pleci și nu vreau ochii să simtă cît de greu
e să privești plecarea spre alt tărîm, mai viu,
la mine iarna este doar un soi de sicriu
umplut cu maci albaștri și pus sus, pe pervaz
o cicatrice șuie crescută pe obraz
pe care o port cu grijă și-o mîngîi uneori
să uit că ești departe, să uit că o să mori
și-o să păstrez din tine doar umbra de pe sîn
să-nvăț să fiu mai oarbă, să pot să mai rămîn
surîzătoare-n burgul în care altădat
te inițiam în îngeri în ceaiuri și-n păcat
tu numești asta iarnă dar știi, în lumea mea,
iarna nici nu există, e-un soi de catifea…

SANVEAN (28)

Deși nu las pe nimeni să mai vadă
în mine-i mult mai ger și mai zăpadă
decît în burgul ăsta făr de tine 
un zid de ceață drumul îmi aține
de vreau să te ating, să îți zîmbesc
dar știi prea bine, nici nu îl privesc
mereu am fost prea oarbă cînd te-am vrut
mi-a fost de-ajuns că pot să te sărut
că pot oricînd am chef să fug așa
purtîndu-te tăcut în ființa mea
purtîndu-ți umbra tatuată-n sîni
putînd să amîn zile și săptămîni
decizia aceea infernală
visînd că te înșel, că flanez goală
prin gîndul tău bătrîn și graseiat
încă purtînd pe coapse tatuat
poemul ăla pe care-l șopteai
pe vremea cînd în tîmple îmi zvîcneai
iubeai atît de trist, atît de trist
că nici nu mai știam de mai exist
ori umbra mea cea fără de rușine
se-ndrăgostise infernal de tine.

Deși nu las pe nimeni să mai vadă
în mine-i mult mai ger și mai zăpadă…

SANVEAN (27)

Ne-am sinucis demult cînd ne iubeam
cînd trupurile noastre puteau naşte
arome printre pături cînd ştiam
cum să te strig fără a te cunoaşte
pe-atunci nu mă temeam decît de-un zeu
croit din ploi, din Bach şi din cafele
flanam prin burg purtînd ca pe-un stindard
colecţia înfrîngerilor mele
ştiam pe-atunci să aştept încă o zi,
ştiam să uit, ştiam şi a străbate
străzile alea reci şi cenuşii
în inima ta mov întortocheate
şi mai presus de toate încercam
cu sîni şi coapse să-mi păzesc tăcerea
Ne-am sinucis de mult cînd ne iubeam
doar crima asta ne e azi averea

SANVEAN (26)

E ceaţă fab, e mult prea multă ceaţă
prin părul meu, în coapsa mea, prin viaţă,
şi cresc păduri în noi, şi mi-e ruşine
să trec și anul ăsta fără tine
flanînd prin burguri moarte, oameni goi
ce tot răsar de-un secol între noi
în jur sunt cărți și muzică şi noapte
şi ceaţă fab, şi mult prea multă moarte
prea mulţi cretini, prea multă amăgire
şi drumul dintre noi e aşa subţire
încît abia mai poate să se vadă
în iarna asta fără de zăpadă
să îl străbat mai are oare rost
o să mai ştim vreodată ce am fost
în zilele în care nu visam
decît s-aprindem candele la geam
să vadă îngerii că prin noroaie
prin labirint prin false ţări prin ploaie
poţi foarte calm şi sigur să păşeşti
de ştii să mori de ştii să mai iubeşti
de nu simţi gerul ce îţi bate-n faţă
e ceaţă fab, e mult prea multă ceaţă

SANVEAN (25)

E-un surogat de iarnă nici nu ne mai ştim rostul
sus la Berzunţi bunica prepară adăpostul

şi pune paie-n iesle ca să îi fie bine
copilului diseară la geam vor fi lumine

şi-atunci colindătorii vor birui zăpadă
să îi aducă daruri şi chipul să i-l vadă

în curte este ceaţă din sobă scîntei cad
pe masa din fereastră mama înalţă brad

şi-apoi o să te strige să-i pui beteală nouă
printre bucate simple şi cozonaci şi ouă

poate o să ascundă bănuţii ce-i păstra
încă de astă vară să-i pună-n palma ta

şi sub brad o icoană primită de la schit
se-aud colindătorii deci noaptea a sosit

bunica-şi trage iute fularul peste faţă
şi fuge în ogradă afară-i ger şi ceaţă

SANVEAN (24)

Toamna fără de tine pădurea e doar moarte și ploaie și vînt
pînă cînd mai trăiesc fără umbră mă întreabă vecini pînă cînd
mai rezist în orașul acesta îmbîcsit și stingher și vulgar
croiesc pași tot mai mici către tine gîndul meu îl auzi tot mai rar
și-n curînd între noi o să crească munți de tină de ceață și nea
m-or bîrfi prin altare toți popii mi-or ghici țigăncușe-n cafea
tot ce-a fost trupul meu după tine, cum ratez, cum mă mint, cum respir,
cum îmi port veac de veac către casă sînii mei de schinduc și de mir
toamna fără de umbră pădurea e doar noapte și moarte și vînt
pînă cînd mai trăiesc fără tine mă întreabă cretini pînă cînd

SANVEAN (23)

În toamna aceea să știi te-am visat
erai prea departe să ajung pîn la tine
iar tu erai tînăr și trist și ciudat
și mie-mi era mov și frig și rușine
să scot vreun cuvînt, să-ți surîd, să privesc
în sufletul tău plin de frunze și ceață
și-atunci mi-am șoptit că-ntr-o zi o să cresc
și o să pricep că doar moartea mă-nvață
cum umbră să-ți fiu, cum să iert, cum să tac,
cum zilnic să uit drumul ce ne desparte,
cum iarna să fug peste munți și să zac
cum zace un semn între pagini de carte.

în toamna aceea să știi te-am visat…

SANVEAN (22)

Învăț să iubesc ca un mort așteptînd, așteptînd, așteptînd,
Scriindu-ți scrisori doar în aer, purtîndu-te numai în gînd
Croind zi de zi pentru tine apusuri și toamnă și fum
Iubito să nu uiți de mine, eu mortul ce-ndeamnă la drum
Cocorii spre țări mai reale și vis pune-n ochi de copii
Sunt mortul iubirilor tale ce încă te-așteaptă să vii
Mă știu toate străzile lumii și sînii mă știu pe de rost
Aşa că apropie-ţi gura tu ştii ce ferice am fost
Cînd tu tot zburai peste burguri de ieşeau heruvii la porţi
Iubito te rog nu te teme sunt cel mai viu mort dintre toţi

SANVEAN (21)

Aveai dreptate suntem prea departe
sunt munți de ceață între noi şi-i moarte
şi-s burguri ruinate, coapse goale
croite pe masura palmei tale
și-n mine doar uitarea îşi mai face
culcuş de la o bună vreme încoace
aşa că poate aş porni spre tine
dar vezi mi-e mult prea toamnă şi ruşine
de tot ce nu ți-am spus cînd mai trăiam,
de umbra ta, de ceea ce aveam
păstrat de-un secol pentru amîndoi
încît n-aș mai aduce înapoi
nimic din tot ce azi nu ne desparte
aveai dreptate suntem prea departe…

SANVEAN (20)

O să plecăm, să nu şopteşti la nimeni
Oraşul ăsta are două inemi
Şi simte tot ce este încă viu
Să te îmbraci mai gros căci e tîrziu
iar dincolo de munţi iarna veghează
Cînd vom ajunge mîine la amiază
O să îţi cumpăr şaluri şi botine
Acum însă-i de ajuns să iei cu tine
Doar amintirea noastră şi-un parfum
Priveşte-n zare codrii scaldă-n fum
Sau poate că e ceaţă n-am habar
Casele astea învelite-n var
Au pustiit de-un veac nu prea mai am
Nici cui să aprind opaiţul la geam
Nici cui să arăt ce ai răvăşit în mine
Umbrele noastre locuiesc ruine
Totul e mort în jur cin să mai vadă
Trupul tău de tăcere şi zăpadă

Eşti gata, se anunţă toamnă grea
La noapte vom porni spre lumea ta

SANVEAN (19)

Tu erai tristă, o, atît de tristă
cum numai prin altare mai există
chipuri la care îmi închin umil
sufletul meu haotic și fragil
ca să te lase, o, ca să te lase
ca toamna ce pogoară peste case
să adumbrești și gîndul ce mă ține
de-atîtea veacuri răstignit de tine

tu erai tristă, o, atît de tristă
cum numai prin altare mai există…

SANVEAN (18)

Îți amintești acum opt primăveri
erai studentă învățai să speri
și răscoleai cu sînii diafani
tot Iașiul plin de tei și de golani
pe-atunci eram uimit de cît de grea
e scrijelită-n mine fiinţa ta
și cum te port tăcut zi după zi
fără să ştiu nimic, fără să ştii
trecut-au însă anii ca-n poveşti
nici nu mă mai cunoşti, nici nu-mi zîmbeşti
din tot ce-a fost n-a mai rămas decît
toamna aceasta ca un nod în gît
şi-un soi de fum greoi, alambicat
din inimile noastre de-altădat

îți amintești acum opt primăveri
erai studentă învățai să speri…

SANVEAN (17)

Nu-s cuvinte, e un soi de rouă
aşternută peste tot ce-am fost
toamna o să împartă pe din două
umbra noastră cea fără de rost
umbra alba va flana spre marea
unde altădată încercai
să mă înveţi surîsul şi uitarea
paşilor făcuţi cîndva prin rai
umbra rece îmi va rămîne mie
cea albastră, cea absurdă, rea
tipa infinită care ştie
că eşti invizibil fără ea
şi apoi vor trece ani grămadă
precum paşii noştri altădat
n-o să fie nimeni să mai vadă
cît de mult şi tragic ne-am schimbat
toamnele vor răsări întruna
ruginii retine pe trotuar
iar în tîmple ne va bate luna
ultimului an din calendar

SANVEAN (16)

Am mii de ramuri prinse către tine
cu îngeri, ceaiuri de ghimbir, cu cărţi,
presar în zori seminţe pe ruine
sperînd că astfel o să mi te arăţi
am ramuri mii cu vinuri de altădată
cu tot ce am tăcut atîţia ani
cu rochia aia mov şi decoltată
ce incendia ispite în golani
am muzici vechi şi lumînări şi miere
şi coapse tatuate şi plăceri
ca întotdeauna mici şi efemere
ce-mi poartă către mîine ziua ieri
şi mult mai multe am dar ţi le-oi spune
de ne-om zări în toamna ce-a rodit
pînă atunci mai las să se adune
tot ce cîndva în tine am iubit.

SANVEAN (15)

Tăcerea ţine pînă la tine pînă la moarte
De-o parte-i burgul ca un coşmar ce ne desparte
De alta coapsa şi tîmpla mea şi-un soi de pace
Pe care o am doar cînd te uit şi cînd se face
Noapte şi-n jur e numai Bach şi numai ceaţă
Şi-atunci surînd şi aţipesc iar dimineaţă
Încerc să văd încerc să uit să fug de cele
Ce te păstrează rană de vînt inimii mele
În rest rezist în rest nu sunt în rest mi-e bine
Tăcerea ţine pînă la moarte pînă la tine

SANVEAN (14)

De la un timp prea multe-s cuvintele între noi
Chipul meu creşte riduri, trupul tău creşte ploi
iar anii se adună haotic şi otova
Şopteşti: mai bine haide să mergem în Moldova
burgul acesta-i rece, sufletele ni-s gri
şi nu mai ştim să plîngem, şi nu ştim a iubi
m-am săturat de oameni și pomi din mucava
la noapte fi-vom liberi, trag rochia de tafta
cu care spulber norii în fiecare seară
şi cît vei spune moarte ne vom afla în gară
clipele ne vor trece tăcute şi agale
iar mîine dimineaţă o să îţi spun matale
albastru şi cu accentul pe care îl iubeai
pe cînd eram copilă şi-n coapse îmi tatuai
miresme și ruine şi pleoape şi pistrui
în lumea mea, te-asigur, nu-i pasă nimănui
de-o să ne ducem viața frumoși, tăcuți și goi
aici sunt mult prea multe cuvinte între noi

SANVEAN (13)

Deşi sunt mort iubito am trupul ca un arc
în zori sorb vodca dublă la Cafe Gorki Park
şi-apoi pornesc agale cu ploaia pe alei
tot molfăind poeme de Puşkin dacă vrei
apropie-ţi urechea să ţi le cînt uşor
sau lasă, poartă-ţi paşii, mi se va face dor
de umbra ceea caldă puţin mai jos de gît
aşa că-nchide ochii n-ai să mă vezi decît
o scurtă adiere te va atinge doar
cînd îţi vei pierde paşii pe celălalt trotuar
nici n-o să bagi de seamă că acela am fost eu
bătrînul tău de treflă, bolnav şi derbedeu
ce de acum un secol îşi tot grava pe os
trupul tău de oprelişti de nori şi zahăr tos
ce exploda oraşe, ce incendia păduri
surîde-mi şi apoi zboară de vrei să te înduri
de mine, beţivanul cel orb din Gorki Park
Deşi sunt mort iubito am trupul ca un arc…

SANVEAN (12)

Păşeai prin mine goală ca îngerii prin rai
pe umbra de pe umeri un şal de-un galben pai
se unduia prin vîntul încins de atîta moarte
pe mal, printre nisipuri, se franjura o carte
pe care o începuseşi chiar ieri de dimineaţă
casele văruite se scufundau în ceaţă
şi le priveai tăcută gîndind la tot ce a fost
ţi-aş fi rostit poeme dar n-avea niciun rost
să tulbur iar în tine atîtea amintiri
mi-ai spus soseşte toamna şi vezi să nu te miri
de o să agăţ în tine o groază de probleme
ori de-o să-ţi tulbur trupul tăcut din vreme-n vreme
cu paşii mei haotici, cu sînii mei de foc
o să îţi cumpăr lozuri subţiri, făr de noroc,
şi frunze de mesteacăn să nu uiţi cum cîntam
cînd bîntuiam prin lume. de ce surîzi, fumam
cam mult pe vremea aia aşa, să îmi feresc
privirile şi gîndul de cei ce mă iubesc
tu desenai pe garduri tot felul de prostii
eram prea cruzi, prea proaspeţi, eram nişte copii
ce visau doar la coapse şi ceaiuri şi tăceri.
Doar coaja amintirii ne-a mai rămas de ieri.

Toamna bătea în tîmple ca tropotul de cai.
Păşeai prin mine goală ca îngerii prin rai…

SANVEAN (11)

De te-aş fi zărit din întîmplare,
inimei de i-ai fi dat ocol
am fi navigat în zori spre mare
să clădim castele de alcool
cu cămări în care nu respiră
decît sarcofage cu magiun
ţi-aş fi pianotat tristeţi la liră
te-aş fi uns cu rouă de alun
iară tu albastră ca o ploaie
pusă pe iubire şi scandal
ţi-ai fi răsfirat printr-o odaie
vrăjile de vară ca pe-un voal
trupul tău de ape şi de sare
peste lumi ar fi sădit pîrjol
de te-aş fi zărit din întîmplare,
inimei de i-ai fi dat ocol…

SANVEAN (10)

Mi-ai spus inca nu-i vremea, cind se va face seară
Se vor aprinde arbori ca nişte crini de ceară
Pe uliţă vor trece, supuşi şi fără grabă,
Ţărani cu inimi roase şi sufletul de iarbă
Frecînd în palme aspre toţi paşii ce cîndva
Îi presăram prin lanuri plutind în urma ta
Şi tot apusul ăla în care ne-ascundeam
Ca să nu afle satul ce-albastru ne iubeam
Tu vei privi la dînşii cum trec tăcuţi spre case
îţi vei deschide un nastur din rochia de mătase
Lăsînd ca să respire o umbră de pe sîn
colbul adînc din uliţi va mirosi a fîn
şi-a nori umflaţi de ploaie şi-a stoluri de copii
iar seara se va face ca sufletul meu, gri
şi-o să cobori pe prispă ca să îmi laşi drept semn
o şoaptă învelită în vin şi untdelemn

Mi-ai spus inca nu-i vremea, curînd se face seară…

SANVEAN (9)

Și ne vom despărți încet-încet
azi o secundă, mîine o secundă,
umbrele noastre scurse pe parchet
n-or mai putea să se întrepătrundă
privirea ta nu mă va mai purta
tîmpla mea rece n-o gîndi la tine
și-n burgul infinit de mucava
ne va fi silă, ne va fi rușine
văzînd cîte ruine am clădit
cu un sărut, c-o simplă îmbrățișare
trupul tău mov și cald și infinit
atunci va deveni un trup de sare
și niciodat n-oi înțelege cum
s-au stins acele zile fabuloase
cînd te purtam ca pe un șal de fum
peste păduri și lanuri, peste case,
peste un oraș în care altădat
pe bulevardul cu castani în floare
mă inițiai căderea în păcat
te învățam cît de ușor se moare

Da, ne vom despărți încet-încet…

SANVEAN (8)

Doar umbra ta a mai rămas din mine
Și-un soi de abur mov ce uneori
se-așterne peste masă, pe vitrine,
pe samovar, pe rochia mea, pe flori
nu știu ce poate fi dar îi dau pace
îl las să șadă unde are gînd
și-mi spun că poate ai trimis încoace
sufletul tău de ape și de vînt
așa că-l uit și nici nu bag de seamă
cum se-nfiripă tandru pe sub uși
– sufletelor nu le poți pune vamă
se tem doar de lumini și de cuvînt –
iar el mă place fiindcă știi prea bine
eu noapte sunt și rareori vorbesc
și-atunci se tolănește lîngă mine
și toarce mov pînă cînd crinii cresc
iar eu citesc, ascult Faure, scriu vise,
mai pianotez în van, mai îmblînzesc
zilele infinite şi precise
ce de cînd ai plecat tot cresc şi cresc
şi-mi jur c-o să gravez povestea noastră
pe-un zid din Iaşi pe care deseori
cînd zorii sfarmă raze în fereastră
îl pişă cîinii şi-l sugrumă flori

SANVEAN (7)

Ţi-am scris odată o scrisoare lungă
cu vrute şi nevrute, cu prostii
cu tot ce-aş fi dorit să îţi ajungă
dacă nicicînd pe-aici n-o să mai vii
ţi-am scris de moarte şi ţi-am scris de viaţă
ţi-am scris de Bach şi Hummel, te-am minţit
că niciodată nu-ţi voi spune-n faţă
ce tîmpla-mi pentru tine a simţit
ţi-am scris imens, urît, cu vorbe grele
cum mie mi-aş fi scris adeseori
cînd zorii se-nfăşoară prin perdele
şi te gîndeşti ce simplu poţi să mori
într-un oraş în care nu te ştie
decît un Dumnezeu pe care-ai vrea
să îl gravezi cu umbra pe hîrtie
cînd îngerii din suflet vor pleca
ţi-am scris de ceaiuri şi Makine şi soare
de cît de albastru încă te iubesc
cum ştiu să îmblînzesc nepăsătoare
lupii de stepă ce ne locuiesc
ţi-am scris enorm din ţări neinventate
despre zăpezi absurde, de april,
ţi-am scris mii de cuvinte colorate
cu praf de cretă, cu ochi de copil,
şi poate ţi-aş mai scrie în continuare
– ador nespus de mult să mă citesc –
dar creşte-n mine, ca în fiecare,
o silă ce mă face să opresc
tot ce-am simţit vreodată pentru tine
tot ce-ai pictat cîndva pe coapsa mea
în fond aveai dreptate, ştii prea bine
suntem prea orbi să nu ştim a vedea

SANVEAN (6)

Fab, cerul dintre noi adesea poartă
cuvinte ce nu-s spuse niciodată
le simti de ieşi, în plete ţi se-agaţă,
îţi cad pe umeri, pe genunchi, pe faţă,
le simţi amar pe buze şi te doare
cînd se izbesc de tîmpla ta de sare
dar nu le vezi precum nu mă vedeai
în anii cînd prin mine hoinăreai
şi gust de ceai aveai ori gust de moarte
precum un înger frunzărind o carte
erai atunci, şi-acum poate mai eşti,
dar astăzi nu mai credem în poveşti
suntem bătrîni, şi enervanţi şi răi
şi prea sătui de-atîtea mii de căi
ce ni se-ncurcă zilnic prin artere
umbre de viaţă sprijinind cuiere
am devenit sub cerul mov ce poartă
cuvinte ce nu-s spuse niciodată…

SANVEAN (5)

În poza asta chiar credeam că-mi pasă
mă alintam naiv, îmi tot spuneam
că trebuie cînd o s-ajung acasă
să pun gutuile în şir la geam
precum şi tu făceai în clipa-n care
simţeai că vine toamna şi-ntr-o zi
las iar să intre-n fiinţa mea de soare
rugina nopţilor ce vor veni
în poza asta chiar credeam în mine
şi îmi şopteam mereu că de-oi pleca
mai iute vei putea lua cu tine
tot burgul ăsta dar nu tîmpla mea
cea cu iluzii, sîni şi ceai şi moarte
cea cu aroma trupului tău gri
şi îmi lăsam surîsul să mă poarte
prin vulgul ce domneşte zi de zi
pe strada mea, prin mintea mea, prin cele
ce le-ai lăsat atunci cînd te-am apus
şi ocroteam secretul lumii mele
cu îndîrjirea omului răpus
dar ce folos, oricum trecute-s toate
nu poţi clădi castele din noroi
să lăsăm deci ca toamna să îngroape
tot ce-a fost poza asta pentru noi

SANVEAN (4)

Două inimi aveam pe vremea aceea,
învăţasem să pierd şi ştiam
că pentru cei din jur voi rămîne femeia
care irişi aprinde la geam

perforam zilele uşor, una cîte una
a noapte miroseam şi a ceai
lîngă tîmplă îţi făceam loc să privim luna
de ce eviţi octombrie mă-ntrebai

eu tăceam deseori şi atunci
cealaltă inimă a mea răspundea
nu-ncerca s-o înţelegi, s-o atingi
octombrie este doar pentru ea

Două inimi aveam pe vremea aceea,
învăţasem să pierd şi ştiam
că pentru cei din jur voi rămîne femeia
care irişi aprinde la geam

SANVEAN (3)

Prin mult prea lunga noapte care vine
mai pot afla eu drumul către tine
în burgul ăsta plin de ploi şi moarte
ce rugi să-ngîn ca să te am aproape
şi să flanăm prin Iaşiul meu uitat
cum şi tu altădată m-ai purtat
prin lumea ta plină de scoici şi ceară
cum să mă simţi fără să-ţi fiu povară
şi ce accent ai vrea să folosesc
să ştii mereu ce mov pot să iubesc
ce iute şi uşor pot să trezesc
razele ce pe coapse dănţuiesc
cuvinte stranii, care nu învie
decît atunci cînd strada arămie
mai poartă umbra ta, mai ştie cum
te ocrotesc în lumea mea de fum
şi-n trupul meu cel fără de ruşine
E mult prea lungă noaptea care vine…

SANVEAN (2)

E un miros cumplit de toamnă pe uliţele din Berzunţi,
ţi-aş scrie nesfîrşite rînduri din lumea mea de peste munţi,
ţi-aş povesti de ploi şi moarte şi de copilul ce aseară
trecuse pe la geamul casei ţinînd în mîini un fulg de ceară.
Nu l-am privit să nu mă poarte spre tine gîndul vineţiu
dar m-am trezit cu tine-n tîmple şi, uite, vezi, acum îţi scriu
prostii din lumea asta simplă, prostii la care ţin enorm,
pe care le tocesc în suflet noapte de noapte cînd adorm
doar ca să uit oraşul ăla ce îţi reţine de un veac
privirea ta de nori şi ape, trupul tău fraged şi posac
nu mă-ntreba ce e cu mine, mai bine hai să-ţi povestesc
cum sună clopotul pe dealuri cînd fulgerele se ivesc,
cum cumpăr uneori icoane şi dau la schimb covrigi şi fragi,
cum inventez psalmi de zăpadă pentru salvarea celor dragi,
cum iau în zori însiropate, cum cînt şoptit, cum te respir,
cum merg pe drumul către casă vorbind în gînd cu Vladimir
şi cum surîd privind agale la ceaţa încîlcită-n punţi
e un miros cumplit de toamnă pe uliţele din Berzunţi…

SANVEAN (1)

Tu ştii prea bine, Fab, există morţi
pe care, uite, cum să-ţi spun, îi porţi
în suflet, îi tot laşi să te ocrotească
de vara asta mult prea pămîntească,
îţi fac cafeaua, îţi oferă flori,
te ţin de mînă seara, cînd cobori
să-ţi iei ţigări şi, ştii, lasă să crească
ziduri de aer ca să te-nvelească
de va ajunge iarna prea aproape.
Surîsul lor pluteşte peste ape,
ştiu să m-admire, îmi aduc aminte
de i-am sărit măcar o zi din minte
şi nu au nume, poţi să-i strigi cum vrei
cînd vă plimbaţi în tihnă pe alei.
Îi ştiu de-un veac, mă oglindesc uşor
în cerul zăvorît în ochii lor
iar deseori îi simt atît de clar
ca verigheta peste inelar.
Îţi scriu toate acestea fiindcă ştiu
că simţi la fel şi, vezi, este tîrziu
departe eşti, să sun nu prea am stare,
şi mă prefac atunci nu mă doare,
şi apoi flanez uşor, să nu se vadă
cît mă ascund de lumea asta fadă
jucîndu-mi zilnic clipele la sorţi.
Tu ştii prea bine, Fab, există morţi…