„Îşi amintea totul, dar nu şi numele.
Îşi amintea şi parfumul pe care îl avea.
Dar nu şi numele.“
Alessandro Baricco

 

Probabil eu o s-o văd prima.

O să fie seară în cer şi pe apă şi o s-o zăresc atunci, exact acolo unde aş fi crezut că este, în dreapta, lîngă stuf, puţin mai sus de debarcader.
Va mirosi a început de primăvară şi a fum şi a frunze arse şi eu n-o să-mi spun decît că poate totul este doar în mintea mea.
Dan mă va striga. Sau poate Cris. Sau oricare dintre ei. Oricum n-ar mai conta.
Probabil o s-o văd prima.
O să simt apa întîi pînă la glezne şi-apoi dincolo de genunchi.
Dar o să reuşesc să o ating.
O să reuşesc să o agăţ dincolo de vălul de noapte şi priviri.
O să reuşesc să o ridic pînă acolo unde nici unul dintre noi nu o va mai putea zări vreodată.
Şi o să ştim cu toţii cît de frumoasă a fost.
Şi o să-mi aleg cîteva litere, aşa cum îmi spuneai tu fab.
Atunci cînd nimic din tot ce a fost nu era măcar imaginat.Era pe vremea cînd în parc încă mai era castelul.
Chioşcul se dărîmase demult, fereastra ce dădea spre parc era astupată, dar castelul încă mai rămăsese.
Obişnuiam să urcăm pe lîngă căsuţele de lemn, alea de dincolo de gardul de sîrmă, şi, fără să băgăm în seamă bătrînii, să ne ducem direct în foişor.
Să mirosim vopseaua verde şi scorojită şi îmbibată de ploaie.
Să ne legănăm picioarele dincolo de balustradă.
Să privim toţi trei fotografia aia veche şi să alegem 14 nume cretine pentru ei. Plus unul pentru cîine.
Mereu aceleaşi.
De parcă ar fi contat.
De parcă nu ştiam cu toţii că aşa începe totul.Cris visa la camera ei, aşa cum o văzuse în albumul din hol ori poate aşa cum şi-o imagina. La cele 11 tablouri înrămate, la oglinda de cristal aşezată deasupra biroului cu monogramă şi la şemineul deasupra căruia încă mai era ceasul ăla cu ramă de marmură verde.
Dan visa la mine.
Uneori.
Şi la cum să se care mai repede din oraşul ăsta cu bilet de clasa a doua spre oraşulfărănume.
Iar eu…
Eu îmi tot repetam că, peste o zi sau poate o lună sau poate cîţiva ani va trebui să inventez un cuvînt ca o funie, cîteva litere suficient de puternice care să ne ţină împreună şi în clipa cînd totul va părea că s-a sfîrşit.Cris a plecat însă prima.
Reuşisem s-o prind cîteva clipe înainte de a se urca în maşină şi să facem schimb. Eu să-i dau eşarfa aia la care ţinea atît de mult. Ea să mă procopsească cu toate neliniştile ei colorate.
Apoi ţoc-ţoc şi vreo două semne cu mîna de dincolo de geamul aburit.
Imediat după aceea a început să plouă.
Pînă să ne revendem nu am mai primit de la ea decît un singur semn, cîteva rînduri scrise pe o hîrtie albastră, ca alea de le foloseam în liceu cînd făceam felicitări.
Întreba de parc.
De cele 14 nume din poza aia nenorocită (cine-şi mai amintea de ele?).
Şi de tine, desigur.
Atît.
Apoi tăcere.
Cum îţi spuneam, Cris a plecat prima…

Tu ştii fab că de cîte ori porneam spre vechiul cinematograf îţi ceream în gînd să-mi povesteşti ceva, orice, să-mi spui despre cum pui coji de portocale pe plită şi despre cum desenezi omuleţii ăia ai tăi pe margini de şerveţele şi despre cum atunci, deşi era trecut de miezul nopţii, ai coborît din hotel – ţi-am văzut poza, Dumnezeule, parcă erai la polul nord – şi ai urcat apoi agale, pe jos, spre mall, deşi afară ploua şi luminile alea agăţate de stîlpi erau prea colorate, prea enervante, prea dincaleafară. O sută zece cuvinte pentru mine, pur şi simplu, deşi mereu mă întrebai dacă oare îmi erau de ajuns, dacă se schimbă ceva, ca şi cum eu asta aş fi crezut, că litere lîngă litere lîngă litere pot schimba ceva. Însă era atît de simplu, doar o sută zece cuvinte pentru a mă ajuta să trec cu bine ziua, viaţa, întoarcerea acasă de la rahatul ăla de birou.
Cu timpul m-am obişnuit cu tăcerea ta şi păşeam pe stradă uite-aşa, doar casă, învîrtit, suflet, niciodată, pături, fiară, teatru, bile, aer, leagăn şi alte o sută de vorbe tîrîiam după mine.
Cu timpul mi-am zis chiar s-o las baltă, eşti prea comod tu să faci asta.
Abia apoi, după întoarcerea lui Dan, atunci, la început de ianuar, înţelesesem că mi le-ai dăruit din prima clipă.

Cînd a plecat nu a spus nimic nimănui.
Nici măcar mie.
Nici măcar alor lui.
Sau alor lui nici atît.
Aşadar nu a rămas în urma sa nici o descriere.
Nimeni nu ştie cum era îmbrăcat. Dacă fuma ori nu. Dacă se tunsese. Dacă îşi vînduse pînă la urmă scuterul ori ba. Dacă mai avea bocancii. Dacă fugise aşa cum şi-a dorit întotdeauna, cocoţat pe vagonul de marfă. Dacă ploua cînd a plecat. Dacă Ioanei îi spusese ceva sau abia apoi s-a rupt totul între ei. Dacă luase valiza pe care i-o împrumutasem şi dacă mai păstrase ceva din cărţi.
Umbla vorba că un timp, în barul de lîngă spital, s-au adunat vreo cîţiva şi au desfăşurat pe tejgheaua soioasă o hartă d-aia imensă-imensă, şi au aprins cîte un cui şi au încercat să vadă unde mama dracului este oraşulfărănume sau cum s-o fi numit.
Apoi totul s-a stins şi Dan a fost uitat aşa cum se uită toate în orăşelul nostru.
Ştii tu, vernil.

Apoi am început să cred că aşa a trebuit să fie, să dispară totul ca şi cum nici nu a fost vreodată, pentru a putea ca viaţa să-şi reintre în ritmul ei firesc.
Dincolo de munţi erau oraşe şi lumini şi apoi alţi munţi şi alte oraşe însă nici unul dintre noi nu se mai întreba ce se petrece pe acolo, oare ce muzică se mai ascultă şi în ce veac se trăieşte.
Iar cînd pînă şi eu am fost gata să pun numele lor alături de celelalte miliarde de nume uitate m-am trezit cu el la uşă.
Trecuseră opt mii patru sute cincizeci de ani şi, cu toate astea, era în faţa mea, aievea, neschimbat, cu privirea aia a lui plutind zigzagat peste papucii mei cu Garfield.
Mirosea uşor a tutun şi, asta ţin minte clar, încă mai purta părul lung.
În rest nu îmi mai amintesc nimic pentru că nimic nu mai conta în rest.
Dan…

Apoi.
– E timpul să porneşti la drum.
Privirea mea peste umăr, spre capătul holului unde atîrna pendula sau poate doar ideea că am vrut să fac asta.
Şi tăcerea.
Şi zîmbetul lui.
Şi părul ce-i cădea pe ochi.
– Eu?
– Ce-am mai putut găsi din tine…
Şi aşa m-am cărat.

Nu ştiu, nu pot să explic exact, dar vine un moment în care simt că ei aveau dreptate.
O clipă în care trebuie să-ţi bagi picioarele şi s-o faci.
Ca să te simţi bine.
Ca să fii apreciată.
Ca să nu te simţi atît de naşpa lîngă cei din jurul tău.
Ca să fii flatată.
Ca să fii respectată.
Şi egoistă.
Cîteodată.
Ca să pot face anumite lucruri aşa, doar pentru mine.
Pentru că aşa simt.
Pentru că ştiu ce fac şi cît greşesc.
Pentru că vreau să pot face oricînd tot ceea ce juram că nu voi mai face vreodată.
Pentru că aşa sunt eu fab.
Imprevizibilă.
Spontană
A dracului de dificilă.
Şi pentru că dacă nu aş fi toate astea nu m-ai vrea niciodată fab.

Cînd am ajuns am vrut să-ţi scriu.
Jur.
Să iau o carte poştală. Sau două. Sau unsprezece.
Să-ţi povestesc despre ceaiul cu scorţişoară.
Şi despre poza lui Borges din vitrina anticariatului de la Litere.
Despre covrigii calzi la 1 leu bucata şi despre Alond – salutul Elfilor.
Despre cum aş fi vrut să mergem la teatru.
La film.
La crîşma aia cu nume imposibil.
În parc.
Despre căciula pe care vroiam să ţi-o cumpăr şi să ţi-o trimit de Crăciun şi despre cum n-am mai apucat s-o fac.
Despre gogoşile cu vanilie şi despre luminile alea colorate de se învîrt pe zidul muzeului.
Despre oamenii trişti de aici care cred că uită de toate dacă închiriază biciclete.
Despre librăria mare, din centru, în care am stat cu orele gîndindu-mă ce cărţi să fur.
Despre cum m-am răzgîndit.
Despre cum m-am tuns.
Despre tot ce vreau să ascund şi despre cum nu reuşesc de atîţia ani să sap undeva, într-un zid măcar, un loc pentru toate cele.
Despre bătrîna ce vinde motani persani şi despre chipsurile de mere.
Despre cum m-am enervat că m-am tuns.
Despre reţelele de socializare.
Despre tipa ce cînta la vioară.
Despre trandafirii albi pe care i-am primit la sfîrşitul unei piese de teatru.
Despre cum vroiam să facem floricele şi apoi să ne facem că ne uităm la televizor.
Despre cum e să te îmbeţi tare-tare.
Despre cum încerci să uiţi tot.
Despre cum nu reuşeşti.
Despre cum te rogi.
Despre cum zeii în care nu crezi te ascultă.
Despre cum nu îţi pasă de asta.
Despre caietul în care am început să scriu de cînd am venit aici.
În care am început să număr zilele pierdute.
Drumurile.
Orele pînă la tine.
Despre toate am vrut să-ţi scriu.
Jur.

Cum va trebui musai să-ţi povestesc, dacă ne-om mai vedea vreodată, despre cum m-am reîntîlnit cu Cris.
În seara aceea am vrut să te sun.
Să te simt puţin al meu.
Măcar puţin.
În oraşul ăsta cumplit în care fiecare are pe cîte cineva.

Mîine o să plecăm spre lac.
N-am nici un chef dar aici aşa se poartă…
Dan a aranjat totul.
A făcut rost pînă şi de motor.
Peste cîteva ore am convocat gaşca să facem cîte ceva de mîncare.
Cris s-a dus să cumpere viermi pentru undiţă.
Trebuie să nu uit cărbunii şi diseară va trebui să mai ies puţin prin oraş ca să mai cumpăr una-alta.
Aşa că nu ştiu dacă o să mai putem vorbi.
Poate cînd mă întorc.
Asta dacă te mai prind prin preajmă.

Probabil eu o s-o văd prima.

O să fie seară în cer şi pe pămînt şi o s-o zăresc atunci plutind, exact acolo unde aş fi crezut că este. Puţin mai sus de debarcader.
Va mirosi a primăvară şi a fum şi o să-mi amintesc poate de parcul nostru, de castel şi de tine. Nu neapărat în ordinea asta.
Dan mă va striga.
Sau poate Cris.
Oricum n-ar mai conta.
Dar sigur o s-o văd prima.
O s-o ating şi o să-mi spun uite domle ce chestie, eşarfa mea minunată plutind pe apă, taman aici…
Şi o să reuşesc să o ridic sus-sus, printre nori, pînă acolo unde nici unul dintre noi nu o va mai putea zări vreodată. Ca o funie care să ne ţină împreună pînă în clipa cînd totul va părea că s-a sfîrşit.

Apoi o să-mi aleg cîteva litere,
exact aşa
cum
îmi spuneai tu
fab
atunci
cînd nimic
din tot ce a fost
nu era
măcar
imaginat.