Sincer să fiu habar n-am ce mi-a venit să vă spun vouă acum toate astea…
Sînt convins că şi-aşa aveţi destule pe cap ca să vă mai pese şi de mine, oricum nu văd pe cine ar interesa toată prostia asta… Dar mi-am zis în gîndul meu că, uite, este seară, probabil mulţi dintre voi aţi avut, ca şi mine, o zi de mare rahat, aşa că nu strică să mă opresc oleacă şi să îmi dau drumu’ la gură…
Fiindcă fiecare zi nu este decît o poveste.
Uneori o auzim, copii, cînd ne scoală ai noştri părinţi dis-de-dimineaţă ca să ne cărăm la şcoală, şi vine bunica ori mama şi ne dă uşor pătura deoparte şi ne mîngîie aşa, uşor, pe frunte… Ştiţi voi, gestul ăla cînd simţi doar degetele reci prin păr şi, pe jumătate adormit, auzi şoptite fel şi fel de poveşti…
Cred că nimeni nu prea realizează atunci cam despre ce naiba e vorba în poveştile alea da’ gestu’ e fain, te face să leşini de plăcere, să torci ca o pisică d-aia enervantă, să ieşi mai uşor din vis, parcă nu iei viaţa chiar aşa deodată în piept…
Sau poveştile pe care le deapănă, la micul dejun, ăia de-s proaspeţi căsătoriţi, cînd vor ei să arate că încă se iubesc şi el vine şi îşi pupă gagica pe frunte, cică-i drăgăstos, apoi se aşează la masă, iar ea îi pune în farfurie ouă ochiuri şi cîteva feliuţe de bacon caramelizat şi cana cu lapte şi cereale… Frate, am văzut scena asta de mii de ori pe unde am fost, am văzut-o pînă mi s-a acrit de ea, deja mi-a greaţă numa’ cînd mă gîndesc şi mi-l imaginez pe el, citind totdeauna indiferent ziarul, mestecînd în silă… Iar ea e mereu cu privirea în podea… Şi îşi vorbesc, oricum niciunul din ei nu ascultă, naiba ştie ce îşi spun, cred că-s chestii ieftine aşa, de dimineaţă, da’ spuse doar ca să treacă timpul şi să poată apoi pleca la serviciu. Şi alea tot un soi de poveşti sînt…
Cum tot un soi de poveşti deapănă şi ăia scorţoşi de îi vezi, pe la 7 de dimineaţă frate, îmbrăcaţi la patru ace, în cafenelele de prin centru’. Te doare capu’ zău aşa, numai cînd te gîndeşti… Ce dracu fac acolo la ora aia nu ştiu, se tot holbează în laptopul ală nenorocit în timp ce-şi sorb cafeaua şi, din cînd în cînd, mai aruncă peste masă cîte un cuvînt ălora de stau şi îi privesc şi fumează… Cică asta se numeşte „întîlnire de afaceri“. Nu ştiu frate, da’ pentru mine tot poveste este aşa că nu-i pot spune altfel…
D-aia zic acu’, pentru mine fiecare zi nu este decît o poveste…
Ei bine, povestea mea a început cu o ploaie. Nu una nasoală, nu, o ploaie d-aia banală, fină, de primăvară, de martie…
O ploaie ce m-a făcut să străbat oraşu’ încet, fără teamă, cu mii de gînduri colorate şi zgubilitice în cap şi cu o umbrelă şubredă, luată acu’ ceva vreme dintr-un orăşel grecesc în mîna dreaptă, pînă am intrat, cred că la nimereală, că altfel nu-mi prea explic cum, într-o cafenea d-aia de doi bani…
Cam aşa a fost, să mor io dacă vă mint…
Am intrat, m-am aşezat la o masă, mai în spate, mai într-un colţ aşa, că era mai umbră, nici nu era atîta fum şi nici nu prea aveam chef să fiu găsit uşor şi întotdeauna colţul unei bodegi e ultimu’ în care ajung cerşetorii şi barmaniţele, m-am aşezat deci la masă, mi-am scos paltonu’, am desfăcut umbrela aşa, ca să se zvînte, apoi mi-am scos din geantă carneţelul şi pixul ăla cu mină subţire şi, gîndindu-mă dracu’ ştie la ce, m-am pus pe aşteptat…
În clipa aceea a apărut, habar n-am de unde, fluturele…

Voi la ce vă gîndiţi înainte de a vă culca? Adică vreau să spun, ştiţi voi, ce vă trece prin cap pînă reuşeşte să vă prindă somnu’?
Nu ştiu de ce da’ eu, de fiecare dată cînd mă bag în pat şi trag pe mine pătura, dau două palme zdravene pernei aşa, aiurea, ca să o aşez mai bine, şi apoi tot stau nene… Stau pînă reuşesc să adorm.
Eeee, atunci îmi vin tot felu’ de gînduri în cap…
De pildă mă întreb cînd o să adorm, sau dacă o să adorm. Că e posibil să nu dorm – am mai păţit şi-aşa – de mă duc a doua zi chiaun la redacţie şi se duce dracu’ apoi şi munca, şi corectura şi tot… Zău aşa, dacă nu dormi cîteva zile, vreo două-trei măcar, să vezi că parcă te tîmpeşti, nici tastatura nu o mai vezi, zici că ai în faţă butoane de ciocolată neagră şi ţie nu îţi place ciocolata şi atunci nu ştii ce naiba să faci cu ele…
Asta, chestia asta cu de ce nu adorm, îmi vine însă destul de rar în minte.
De obicei mă gîndesc la ce am făcut toată ziua. Ce dracu’ m-oi gîndi atît la asta nu ştiu, că zilele mele toate-s la fel. Da’ cred că tocmai d-aia funcţionează şi mă prinde somnu’. Oricine ar adormi dacă ar repeta în cap aceeaşi şi aceeaşi scenă idioată, cum intri pe uşă, cum saluţi colegii, cum îţi pui geanta pe scaun şi haina neagră în cuier şi apoi te aşezi cu curu’ la birou unde stai pînă hăt la mama dracu’, cînd se închide ediţia şi dai bunu’ de tipar şi trebuie să pleci înapoi acasă…
Cam cu asta încep…
Dacă văd că nu merge bag o intermediară, aşa îi zic eu, şi folosesc scena cu idiotul ăla în parpalac pe care scria „Isus vă salvează“, de venise odată să-mi dea cîteva foi d-alea d-ale lor…
Nu ştiu frate cum dracu vin toţi la mine, cred că am o mutră mai sictirită aşa, de om care cere să fie tras de pe margine prăpastiei…
Cum vă spuneam, ăsta era o chestie aşa, lunguiaţă, cu o pălărie pe cap şi cu un ecuson în piept. Cred că era sectant ceva, că era prea bine îmbrăcat să fie de-al nostru… Şi, cum mergeam eu aşa de năuc pe stradă, nu mai ştiu unde dracu’ mă duceam, de curgeau toate apele lumii pe mine, m-am trezit luat uşor de braţ.
Frate ce urăsc chestia asta, ştii… Să te ia unu’ de braţ… Sau mai sînt cîte unii, nu ştiu ce e în capu’ lor, îşi închipuie că aşa îţi arată ce mari prieteni îţi sînt, şi te prind de umeri…
Moooor!
Ăsta m-a luat de braţ, cum mergeam pe stradă. M-am uitat la el, boloborosea ceva da’ cine naiba îl asculta. Mă uitam aşa, drept în ochii lui, avea nişte ochi verzi, ca şi cum i-aş fi trîntit drept în faţă o ditamai flegma… Da’ el nu pricepea, îi tot dădea înainte cu Isus… Şi, în sfîrşit, cînd mi-a dat drumu’ m-am şi trezit cu cîteva foi colorate vîrîte în buzunar… Foi d-alea d-ale lor cu conferinţe şi alte tîmpenii. Vă daţi seama că m-am cărat cît am putut mai repede…
Deci bag o chestie d-asta intermediară şi imediat adorm. Cred că de groază, numai la gîndu’ că mi se poate întîmpla mîine iar să dau peste vreun ţicnit d-ăsta…
– Vă servesc cu ceva sau…
Era lîngă mine. Înaltă, cu nişte picioare cam nasoale şi cu o fustiţă aşa, cam de vreo palmă, pe care şi-o tot trăgea în jos. Nu ştiu frate ce e în mintea ăstora… Dacă tot îţi pui fustă scurtă, deşi arăţi ca dracu’ în ea, ce te mai chinui să o tragi în jos şi s-o tot aranjezi? Oricum se holbează lumea la tine… Mă rog…
Cum spuneam, gagica asta se postase taman lîngă mine, cu fustiţa ei aiurea, bluza cu gîze roşii şi-un păr cam spălăcit prins în coadă. Din tot ce avea mie îmi plăcea doar gura, avea nişte buze chiar faine. Şi nasu’, dacă stau să mă gîndesc mai bine…
Aşa… Aştepta să ia comanda în carneţelul ei de doi bani, plin de erori şi de numere de telefon ale clienţilor.
M-am gîndit cum dracu’ de-a ajuns aşa repede la mine, că tocmai d-aia mă şi vîrîsem în fundu’ sălii, da’ mi-am dat seama că, deşi abia începuse să se întunece, nu mai eram decît eu în toată cafeneaua. Aşa că n-am prea avut cum s-o expediez şi i-am cerut, mai mult la nimereală, un espresso.
Afară ploaia tot curgea…
Începuseră să se aprindă felinarele, era unu’ chiar în colţ şi, frate, dădea o lumină aşa faină pe stradă şi pe geamul din faţa mea…
Foarte fain… Era ceva gălbui aşa, spre portocaliu, de mă făcea să mă gîndesc la crema de zahăr de o făcea maică-mea, cremă d-aia cu coaja uşor întărită şi acrişoară, de auzeai miliarde de pîrîituri cînd băgai linguriţa în ea…
Nu ştiu de ce da’ io aşa sînt, cînd văd o culoare d-asta îmi vin în minte fel şi fel de alte chestii aiurea. Acum asta aveam în faţa ochilor, crema portocalie de zahăr ars ce se prelingea uşor pe stradă şi pe vitrină…
Să încercaţi şi voi să vă gîndiţi la asta cînd plouă şi vă băgaţi undeva la adăpost…
Dacă o să faceţi aşa o să vedeţi că parcă deodată nu mai este atîta frig, şi atîtea zoaie şi ură în lume…

Am cunoscut odată pe cineva care-mi spunea că viaţa este ca o cafea bună. Habar n-aveam pe-atunci ce naiba vroia să spună, cred că dacă vorba asta n-ar fi fost un tic verbal nici nu mi-ar fi rămas pînă astăzi în cap. Da’ uite acum, după atîta timp, cam îi dau dreptate: viaţa uneori este cum e cana asta cu cafea din faţa mea, a naibii de bună şi de caldă şi de aromată.
Ţin minte că eram într-un tren sau aşa ceva, nu mai ştiu exact unde mă duceam, şi am zărit o revistă aruncată pe un scaun de pe culoar.
De obicei nu bag de seamă chestii d-astea, mai ales că, la cît scriu, nu prea mă mai omor cu cititu’. Da’ atunci nu ştiu ce naiba m-a apucat şi-am luat prăpădita aia de revistă. Cred că mă plictisisem de moarte şi nu ştiam ce să fac să-mi treacă timpul mai uşor.
Dar ştiţi cum se face de obicei în cazuri d-astea, că tocmai ce te-aştepţi nu ţi se întîmplă. Aşa şi cu mine…
Revista aia de rahat cred că nu era citită de nimeni, nici măcar de ăia care-o făceau. Probabil d-aia şi zăcea aruncată cît colo, de numai un prost ca mine se putea opri la ea.
Frate, numai reclame avea! Reclame, reclame şi iar reclame. Şi nici măcar unele ca lumea, să vezi şi tu un sîn, un picior ceva. Nu. Reclame la maşini de găurit şi de tuns iarbă. Şi, cînd astea se terminau, dădeai de reclame la garniturile CFR.
Mă apucase căscatul de credeam că o să mi se dezmembreze fălcile.
Ei bine, şi taman cînd vroiam să o arunc dracu’, poate s-o mai păcăli cu ea şi un alt prost, l-am văzut. Era mic, pe vreo două coloane numai, cam cît o coliţă d-aia de puneam noi în clasor cînd eram copii. Aşezat taman lîngă caseta redacţiei.
Frate, dacă n-am citit atunci rahatul ăla de articol de mii de ori înseamnă că nu l-am citit niciodată. Vă daţi seama, cînd am dat de el eram pe la Buzău şi eu mergeam taman hăt, în Iaşi. Era ceva distanţă… Ei bine, tot drumul ăsta l-am făcut citind şi recitind alea 700 de semne.
Cred că d-aia îl ştiu şi-acum, că, uite, au trecut vreo 6 ani de-atunci şi încă pot să vi-l spun ca pe apă:
„Cafeaua italiană obişnuită este espresso (es-pré-so), neagră şi tare. Majoritatea restaurantelor italiene din afara Italiei vă vor oferi o cafea la filtru dacă nu specificaţi altceva, dar în Italia, dacă veţi cere un caffé (un ca-fé), vi se va aduce un espresso. Puteţi comanda şi specialităţi precum caffé latte şi cappucino, dacă localul respectiv are un aparat de cafea.“
Cam asta era în prima parte. Şi apoi, pe coloana cealaltă:
„Espresso (es-pré-so) O cafea neagră, tare, proaspătă, trecînd apă sub presiune printr-un strat dens de cafea prăjită intens. Un ristretto este un espresso preparat cu o cantitate foarte mică de apă, fiind deci şi mai tare. Un corto (cor-to) conţine puţin mai multă apă, iar un lungo (lun-go) este ceva mai diluat, cafeaua fiind deci uşor mai slabă.“
Cam asta era în articolul ăla…
D-aia vă spun că viaţa este cum e cafeaua.
Şi, să fiu sincer, sînt cam bîtă la multe chestii dar la cafea mă pricep. Iar eu aveam în faţă cel mai bun espresso ristretto posibil.
În timp ce mă gîndeam eu la toată povestea asta cu trenu’ şi revista, holbîndu-mă uneori la chelneriţa aia zăpăcită ce acum urla la nu ştiu ce telefon, m-a prins un frig teribil.
Nu ştiu frate de ce da’ uneori mi se întîmplă chestia asta aşa, din senin.
Afară ploua da’ nu cred că era în halul ăla de frig ca să mă apuce pe mine dîrdîielile. Şi totuşi muream, simţeam că mă congelez…
Poate era de la oboseală sau, cine ştie, poate chiar de la cafea…
Cum n-am găsit altă soluţie m-am lipit mai tare de caloriferul călîu şi mi-am prins palmele roată în jurul cănii mele cu espresso.
Sus, lîngă lampa aia gălbuie şi murdară, fluturele meu desena pe tapet umbre cafenii şi ciudate, ca un şarpe ce dansează…
Asta mi-a adus aminte că, pe cînd eram în şcoală, profu’ de biologie ne-a tradus cam ce înseamnă „lepidopteră“. Şi chestia asta suna ceva gen: „aripă cu solzi“.
Nu prea înţelegeam eu atunci cam care e legătura, cred că nici un copil de 12 ani nu prea înţelegea, da’ mi-a rămas în minte chestia cu solzii şi, de fiecare dată cînd vedeam un fluture, gîndul mă ducea la un şarpe cu aripi.
Ceva mai tîrziu mi-am zis: ia stai frate aşa, că şi peştii au solzi… Da’ uite, habar n-am de ce, niciodată nu mi-am putut închipui un peşte – fie el şi exotic sau d-ăla, Nemo – cu aripi.
Eu vedeam doar şerpi. Şerpi zburători.
Mă rog… ideea e că odată, chiulisem de la ore şi-am zis să-mi fac veacu’ prin parc. Acasă nu prea aveam chef să mă duc că erau babacii şi mă cam săturasem de morală, aşa că m-am dus glonţ în Cişmigiu.
Era primăvară, nu era ea chiar pornită ca lumea, eram pe la mijlocul lui martie, da’ tot primăvară se cheamă că era.
Mi-a plăcut atunci, era lume puţină, copii şi mai puţini, nu tu cîini, nu tu demenţi cu role… Fain, ce mai…
Ei bine, şi cum eram deja lefter, mi-am zis că cea mai tare metodă de a pierde timpul şi a te distra este să-ţi scoţi naibii şosetele şi adidaşii şi să te trînteşti în iarbă lîngă cineva diliu, care vorbeşte de unu’ singur…
Ai distracţie garantată, zău aşa…
Numai că uneori treaba asta nu-ţi prea iese.
Am căutat frate un ţicnit în tot parcul ăla de începuseră să mă doară şi picioarele şi-mi venea să las dracu’ tot antrenu’. Nimic. Nici ţipenie. Parcă intraseră în pămînt.
Şi-atunci, doar aşa, ca să nu mă dau bătut şi să mă-ntorc la nenorocirea aia de şcoală, mi-am scos şosetele, mi-am aruncat cît colo bocancii şi m-am trîntit în iarba adîncă lîngă vreo şase moşuleţi ce jucau table.
Să ştiţi că-i şi asta o soluţie, mai ales dacă aveţi răbdare să-i ascultaţi cum repetă la infinit aceleaşi şi aceleaşi lucruri.
Eu răbdare aveam cu tona iar timp tot aşa…
Frate, nu ştiu cît am stat aşa, cred că m-a prins şi somnu’ oleacă, dar ştiu că deodată, ca-ntr-un vis, un stol de şerpi cu aripi începu să se rotească încet, parfumat, deasupra pleoapelor mele.
Habar n-am cum naiba au apărut dar culorile alea ce le pulverizau prin văzduh erau atît de frumos de indecente că-mi venea să leşin de plăcere.
Îmi spuneam în gînd că probabil aşa trebuie să fie şi atunci cînd mori, cam aşa este colorat drumu’ ăla despre care vorbesc toţi, cînd sufletul iese din trup şi moartea te primeşte şi uiţi ce-i aia viaţă şi bla-bla-bla…
Ei bine, exact cînd mă gîndeam la toate rahaturile astea existenţialiste şi mă simţeam atît de fain, i-am auzit glasul şoptit ca un fior:
– Aţi aţipit?
Am deschis încet ochii.
O ramură zveltă, infinită şi parfumată, cu ciorapi în dungi alb-negru şi fustă de blugi mă privea uşor aplecată…
Era ea.

Pe atunci nu era toată nebunia asta cu Anime şi Manga şi toate rahaturile de desene animate japoneze. Sau era, da’ nu ajunseseră la noi, habar n-aveam de ele. Cel mult era un „Sandy Belle“ da’ tipa asta de care vă vorbesc eu nu prea puteai spune că aducea cu Sandy. Adică, înţelegeţi voi, păr blond, prins în codiţe, mutriţa aia de copil cuminte şi cretin, şi ălelalte… Dimpotrivă.
Era mai curînd cam ceea ce numeam noi cîndva rockăreasă.
Mă rog, şi termenul ăsta este cam aiurea pus, că nu poţi numi pe cineva aşa doar fiindcă are tone de rimel în jurul ochilor…
Tipa asta de care vă spun eu avea ochii ai dracu’ de rimelaţi, părul verde, smotocit în toate părţile, o bluză cu „Hello Kitty“, brăţări multicolore pînă la coate, vreo 3 cercei în urechea stîngă, ciorapi în dungi ce treceau dincolo de genunchi, o fustă cît două palme şi bocanci greoi ce-ţi aminteau de tancurile ruseşti…
Dacă ar fi văzut-o puştimea de azi cred că ar fi încadrat-o într-un Anime pe cinste.
Aşa că Anime să-i rămînă numele.

Cînd vezi o astfel de făptură aşa cum am văzut-o eu, culcat în iarbă şi întrerupt brusc din cel mai mişto vis cu şerpi zburători, vă spun eu că amintirea rămîne pe vecie. Nu se şterge şi nici nu cred că ar avea cum.
– Aţi aţipit? repetă ea.
Nu i-am răspuns. Întîi fiindcă eram încă şocat de-o aşa apariţie şi-apoi fiindcă mi se părea cea mai idioată întrebare posibilă.
În schimb m-am întors pe-o parte pînă am dat cu nasu’ taman în bocancul ei stîng. N-am făcut-o special, aşa s-a nimerit, da’ acum muream de curiozitate să văd cum reacţionează.
Cum era de aşteptat, a făcut singura mutare posibilă ce o avantaja. Aşa m-am trezit cu ea îngenuncheată lîngă mine.
– S-a cam lăsat frig…
Am tăcut, deşi în sinea mea îi cam dădeam dreptate. Acum realizasem că se înserase şi moşnegii se duseseră naibii cu tablele lor cu tot…
– N-ar fi mai bine să mergem la un ceai?
M-am întors iar pe spate, ca să o pot privi. Zîmbea uşor, abia de-ţi dădeai seama…
Pe talpa stîngă a piciorului un gîndac dement îşi începuse ascensiunea. Undeva, dincolo de parc, felinarele se aprindeau unul cîte unul. De la o fereastră o mamă isterică îşi tot striga copilul.
M-am ridicat.
– Dacă ai idee şi unde…
Avea. Şi nici n-a fost nevoie să străbatem tot Bucureştiul ăsta împuţit…
În timp ce aşteptam să ne-aducă ceaiul ea şi-a scos pe masă un ditamai volumul cu fotografii şi vreo două foi albe ca sufletul senin.
Un timp am căscat ochii pe picturile atîrnate aiurea pe pereţi. Apoi, plictisit de-atîta cretinătate, am început s-o privesc pe ea.
Nu mă refer la chipul ei ci doar aşa, mici gesturi ce mi-au rămas de-atunci în minte.
Avea, de pildă, un fel al ei de-a privi albumul ăla nenorocit, cum trecea cu degetele peste fiecare foaie de parcă tot şi-ar fi luat rămas bun, sau cum stătea cu picioarele ei infinite, sau…
Mă rog, chestii minore care nu ştiu cît vă interesează pe voi acum dar care îi dădeau o culoare teribil de plăcută şi o făceau mai copil decît era.
Tot ce mai ţin minte din seara aceea teribilă a fost că am băut un ceai de vanilie, că ea îşi comandase un maté şi cîţiva biscuiţi, că se auzea o muzică în surdină (Nouvelle Vague sau poate CocoRosie), sunete ce pluteau peste ceştile cu ceai, peste albumul ei foto, peste ciorapii în dungi alb-negru.
Am ascultat-o atunci fascinat, fără să scot un cuvînt, primind în piept rîuri cu mii de poveşti despre ea, despre lumea asta cenuşie, despre fabulosul ei univers inventat…
Vă spun sincer, era cea mai faină povestitoare pe care am întîlnit-o în viaţa mea.
Şi-atunci mi-am spus că nimic nu poate face pe cineva să uite de cîte belele a avut în viaţă decît gîndul că este într-o ceainărie, în noapte, alături de cel mai fain povestitor ever.
Tocmai d-asta, din clipa aceea, m-am hotărît să încep să uit.

Dacă aţi putea să vă resetaţi creierul, care ar fi prima amintire ce aţi vrea să dispară?
V-aţi gîndit vreodată la asta?
Vă spun sincer, nici eu nu mă prea duceam cu gîndu’ la aşa ceva pînă la faza aia din ceainărie. Poate taman d-aia mi-a şi venit apoi atît de greu să aleg, să găsesc un răspuns potrivit…
Atunci mi-am dat şi eu seama că nu-i aşa de uşor să uiţi şi că, dacă nu eşti oleacă atent şi-ţi zboară gîndu’ în altă parte, rişti să dai „delete“ unor chestii al naibii de faine pe care nici dracu’ nu ţi le mai aduce înapoi.
D-aia vă spun, e al naibii de greu să uiţi…

Aşa că atunci m-am trezit în situaţia să mă întreb: ce mama naibii aş vrea să-mi şterg întîi de toate din memorie?
Nu ştiu de ce da’ prima chestie ce mi-a venit în minte a fost legată de înmormîntări. De oamenii morţi adică…
N-am prea avut chestii d-astea prin viaţa mea, mi-a murit doar bunica – da’ asta pe cînd aveam eu vreo 10 ani – şi un prieten tare de gaşcă, da’ ăsta a fost primu’ meu gînd. Probabil fiindcă la asta se gîndeşte cam toată lumea cînd vine vorba de chestii nasoale, la moarte…
Aşa că mi-am zis că, pe semne, aş vrea să uit morţile astea două înfipte în capu’ meu.
Adevăru’ e că-i nasol, mai ales dacă ţii la omu’ ăla ori îţi este rudă…
Apare atunci un sentiment ciudat, nu prea pot eu să vi-l descriu, da’ e aiurea, parcă îţi vin în cap toate clipele faine trăite împreună, toate drumurile, călătoriile pe munte, de cîte ori aţi mîncat împreună la McDonalds sau cum vă făceaţi poze la mare, pe toboganele alea multicolore.
Nu ştiu frate cum naiba apar toate astea aşa, brusc, de parcă e un parfum pulverizat de corpul ăla inert taman cînd ajungi în faţa lui şi îi pui florile la picioare.
Pe mine numai gîndu’ la aşa ceva mă dă pe spate…
Da’ apoi mi-am dat seama că, odată cu asta s-ar putea să uiţi şi omul care a plecat, s-ar putea să ştergi din capul tău şi mortu’ iar asta e al naibii de dureros.
Şi, zău aşa, pentru nimic în lume n-aş fi vrut să-o şterg cu guma asta invizibilă pe bunică-mea… aşa că a trebuit să găsesc altceva…
Ar mai fi fost apoi bătăile şi scandalurile – c-am avut şi d-astea o grămadă pînă acum, da’ parcă nu le-aş fi pus chiar pe primu’ loc dacă aş fi vrut să scap de ceva… Poate şi fiindcă mă obişnuisem cu ele şi nu-mi mai păreau chiar atît de nasoale.
Abia atunci, tot gîndindu-mă la durere, mi-a venit în minte ceva care, pentru mine cel puţin, ar fi trebuit să fie şters cu totu’ din capul omului. Şi chestia asta se numea boală.
Cred că ştiţi şi voi cum e cu asta, să tot te doară ba una, ba alta, şi să n-ai ce-i face… Sau să fii nevoit să iei zilnic hapuri, să mai îmblînzeşti înţepăturile, să ţi se mai încălzească mîinile ori picioarele, ori să zaci prin spitale, cu perfuzii şi miliarde de injecţii şi branule, şi-n juru’ tău să miroasă numai a noapte, a clor, a urină şi a medicamente…
Uite, chestia asta chiar aş fi vrut s-o topesc din amintirile mele şi la ea mă gîndeam sorbindu-mi ceaiul de vanilie şi privind-o pe Anime cum îşi ronţăia în joacă biscuiţii…

Se făcuse destul de tîrziu şi, printre sunetele lui CocoRosie, s-a strecurat uşor nota de plată şi ora închiderii…
Ne-am ridicat uşor, de parcă pluteam, brăţările ei multicolore brăzdau noaptea… Un pas, apoi încă unul, apoi mînerul îngheţat al uşii…
Abia în clipa în care picioarele ei infinite şi dungate au păşit în sfîrşit pe asfaltul învelit în ploaie, cînd am realizat cît de posibil este ca totul să se evapore ca şi cum nici n-ar fi existat, mi-am spus că nici o boală din lume nu poate rivaliza cu clipa ce era cît pe ce să o ating.
Şi în acel moment am decis că un singur lucru trebuia uitat şi şters pe vecie din mintea mea şi a celorlalţi: Singurătatea!

– E simplu: ai cu cuţit sau un pistol. Trebuie să existe o victimă. Cum ar arăta?
Am privit-o. Degetele dansînd pe ciorapii alb-negru, pian fără sunete, picioare infinite…
– E ca un joc, ştii? În cine ai băga prima dată cuţitu’?
Aş fi vrut să spun că-n noapte, în bezna asta ce ne înconjura, da’ apoi mi-am dat seama că e aiurea şi că noaptea e cea mai super perioadă a vieţii, că-i naşpa să ciuruieşti cu pistolu’ singurele ore de linişte şi vis…
Ploaia stătuse dar adevăru’ e că mă simţeam ca naiba, de parcă eram într-unul din filmele alea bezmetice ale lui Jarmusch cum stăteam amîndoi tîrntiţi pe bordură, printre cutii goale de bere şi mucuri de ţigări şi insule de flegme…
Doar muzica lu’ Tom Waits mai lipsea şi eram chiar d-acolo, să dea naiba…

Anime…
Nu ştiu de ce da’ începusem să prind oarece drag de tipa asta. Aşa sîntem cu toţii, ne apucă o dragoste subită şi colorată şi puternică taman atunci cînd ştim că niciodată nu vom putea fi lîngă omu’ ăla. Sau cînd nu ştim cît vom mai fi lîngă el.
M-am întins pe spate, pe asfaltul umed încă, şi-am închis ochii.
Simţeam doar în stînga mea căldura corpului ei, uneori brăţările alea multicolore şi enervante, şi încercam să-mi imaginez cum tot rimelul ăla din jurul ochilor ei s-a scurs de atîta plîns, de atîta durere, de atîta aşteptare, dracu’ ştie de mai ce, şi uite-aşa a apărut noaptea…
Mi se părea faină ideea…
– Pe cine aş ucide…
Acu’ îmi băgase în cap chestia asta şi mă tot gîndeam la un răspuns… Noroc că mi-a luat-o ea înainte…
– Prima dată cînd am realizat ce uşor se moare eram copil… De fapt nu ce uşor se moare ci cît de uşor poţi ucide…
Tot dădea cu piciorul în ceva, habar n-am în ce, probabil în cutia aia de bere îndoită, da’ se auzea teribil de enervant aşa că i-am spus să înceteze.
– …era o grădiniţă, de fapt grădiniţa unde am tot stat pînă veneau ai mei de la muncă. Era şcoala, ştii, şi ceva mai în spate, lîngă sala de sport şi grădina de unde rupeam trandafiri sălbatici ca să-i duc în dar lu’ bunică-mea, era grădiniţa. Acolo am ucis pentru prima dată…
O furnică sau o gîză idioată se cocoţase pe obrazul meu da’ nu m-am clintit…
– Şi cum a fost?
– Fain. Trist… Memorabil…
Am deschis ochii…
Nu se uita la mine, privea naiba ştie unde, în gol, la reclamele luminoase de la magazinul cu Fornetti…
– …îţi dai seama, dacă am ţinut minte pînă acum… Şi au trecut de atunci vreo 16 de ani, dacă nu cumva mai mult… Stăteam uimită şi priveam cum sîngerează, particule de praf colorat, bucăţi de carne cărămizie… Simţeam că intră în mine şi, în acelaşi timp, că se rup din trupul meu… Foarte ciudată senzaţie…
Nu prea o înţelegeam.
– Da’ pîn’ la urmă ce mama naibii ai ucis?
O clipă de tăcere. Apoi.
– Un zid!
Trebuia să mă aştept la aşa răspuns din partea ei…
– Un zid?!
– Îhîm…
– De ce tocmai un zid?
– De ce? Pentru că găsisem cuţitul aruncat pe terenul de sport. Şi pentru că era un cuţit mare. Şi pentru că aveam nevoie de o victimă solidă…
– Solidă…
– Ai ucis vreodată un zid?
Am zîmbit.
– N-am ucis niciodată nimic. Sau aşa îmi place să cred…
– Merită să încerci. Uite, peretele ăsta din faţa ta. Dacă ai avea un ditamai cuţitu’ ai ştiii cum să-i dai lovitura de graţie? Da’ nu aşa, din zece încercări… Nu frate, serios, o singură lovitură care să-l facă praf…
– De ce aş ucide un zid?
– Habar n-am… Poate pentru că ştie prea multe? Îţi dai seama cîte a văzut un zid, mai ales dacă e unu’ plasat ochei? Cîţi oameni ce se duceau dimineaţa la muncă, cîţi vînzători ambulanţi de hotdog, cîţi puşti ce împart ziare şi ediţii speciale, cîţi gabori, cîte curve, cîte bătrîne d-alea cu pancarte cu „Sînt ca vai de mama mea, ajuta-ţimă maică şi pe mineeee!“ a rezemat el? Îţi dai seama cîte perechi s-au imprimat pe tencuiala asta cînd făceau amor?
Mda… Era şi ăsta un punct de vedere…
Asta-mi plăcea la Anime, îţi băga tot timpul în cap fel şi fel de idei nenorocite şi năstruşnice şi faine la care un om normal nu s-ar fi gîndit…
Am repetat:
– De ce aş ucide un zid?
A repetat şi ea, de parcă nu mă băga în seamă…
– Habar n-am… Da’ vezi, d-aia lumea asta este cum este, din cauza celor ca tine?
O uram frate pentru chestiile astea ce mă făceau să mă gîndesc la fel şi fel de filosofii şi să-mi pun întrebări…
– Din cauza celor ca mine? Adică?
– Mi-e silă de laşi!
M-am ridicat.
– Cu ce mama naibii sînt laş?
Nu mă privea. Îşi făcea de lucru cu degetele în praf, desenînd copaci cu fructe din mucuri de ţigară… Bocancii ei tancuri dansînd aiurea prin aer… Tăcere…
– Cu ce…
S-a ridicat brusc şi atunci m-a privit în ochi şi părul ei verde îi brăzda obrazul şi buzele împroşcau cu un stacojiu fierbinte noaptea şi sufletul meu şi…
Un deget, ca avertisment, apoi şoptit:
– Voi ăştia care preferaţi să doborîţi tot ce e flasc şi ostenit: foi de hîrtie, cerbi, păsări, oameni… Care vă mîndriţi că aţi reuşit să tăiaţi aerul, frişca… Care n-aveţi tupeu, ca să nu spun eu altfel ce n-aveţi voi, să băgaţi cuţitul în zid şi să-l puneţi la pămînt… Mi-e silă de laşi!
Spatele întors.
Cutia de bere zburînd cît colo…

…undeva, dincolo de copaci, dincolo chiar de acoperişuri şi chiar de sfîrşitul celor mai înalte blocuri înalte, un zgomot bizar, aproape imperceptibil, sfîrtecînd noaptea.
Şi-atunci cutia aia idioată din foiţă de aluminiu, ce a atins o gură sau poate mai multe sau poate chiar nici una, de o fi fost vreun rebut aruncat aşa, în stradă, taman cînd noi ne aflam pe-acolo, cutia aia zic reuşeşti să vezi cum prinde aripi şi cum se transformă, Dumnezeu ştie cum, într-un mic aeroplan, într-un avion minuscul, ceva mai mic decît un degetar, însă niciodată îndeajuns de mic pentru a avea şi tu loc în el şi, de sus, din oceanul ăsta întunecat numit pe pămînt „noapte“, să poţi totuşi zări şi magazinul de Fornetti, şi strada, şi felinarul ce împrăştie lumină din cremă de zahăr ars.
Şi, dacă ai ceva noroc, dacă eşti într-adevăr atent, poţi privi pînă şi copacul, ramurile acelea născute din degetele lui Anime, crengile cu fructe din mucuri de ţigară, ori chiar mai mult, drumul, şoseaua ce duce pînă hăt-departe, peste păduri şi ape şi dealuri, pînă în celălalt capăt al ţării, la Copou şi Podul verde şi Uliţa mare…
Toate, absolut toate se văd de sus ca şi cum, dracu’ ştie de ce, le-ai avea aici, lîngă tine, ca şi cum le-ai putea atinge cu mîna, ai putea pune degetele pe ele, le-ai dibui aroma şi culoarea şi…
Frate, eu cînd simt chestii d-astea simt că mă pierd total, simt că trebuie să mă ia cineva de mînă, tu sau uite, ăla de tocmai traversează strada, să mă apuce aşa, de mînă, şi să-i simt degetele, palma întreagă, să simt cum se impregnează amprentele în carnea mea, şi să aud o voce, un glas puternic, da’ aşa, fără să-mi dau seama de unde naiba vine, să cred că însăşi palma lui îmi vorbeşte, şi vocea asta să îmi spună: „Ce mama dracu’ ai băut? Ori te-ai drogat cumva? Ori… Măi băiatule, să ştii că nu-i în regulă cu tine… Unde dracu’ vezi tu avioane nene, ce cutii de bere care zboară? Uită-te colo, aia e cutia de bere, o vezi? Aia, chestia aia de lîngă bordură… Aia făcută ferfeniţă de tancurile cu care e încălţată dementa asta cu care tot hoinăreşti…“
Să aud frate vocea asta şi să mă uit apoi, aşa, de probă, să văd de cutia aia nenorocită e chiar acolo, lîngă bordură, şi-apoi să mă întreb da’ dacă totuşi avionul ăsta chiar există şi zboară şi te face naibii să vezi nu doar străzi şi ziduri şi oraşe, nu… te face aşa… să vezi în ceilalţi şi să vezi în tine… să vezi cum cutia de bere nu este colo jos, pe asfaltul topit de noapte şi de ploaie, ci chiar pluteşte peste nori şi peste amintiri şi peste milioane de apartamente în care bătrîni îşi dau ultima suflare, în care se îngemănează trupuri…
Şi-atunci ştii cu siguranţă şi tot ce ai pierdut, tot ce ai lăsat în urmă, tot ce ai părăsit sau tot ce au părăsit alţii în tine, ştii că eşti îngenuncheat şi că doare şi că ăsta nu este de fapt decît cel mai bun prilej să vină dracu’ odată Ambulanţa cu idiotul ăla de şofer cu mustaţă şi cu asistenta aia trecută şi tăcută şi neînţeleasă, şi să te pună nene ăia pe targă, şi să dea drumul la girofar şi tu taman asta să aştepţi, tu să întorci atunci uşor capul şi să arunci peste branule şi peste lumina aia roşie şi peste toate zgomotele enervante ale oraşului şi ale vieţii, să arunci aşa, ca din întîmplare: „Doctore, o îngheţată de nuferi te rog!“
Frate, dacă avionul ăsta chiar există şi dacă el îţi dă puterea şi tupeul să faci toate astea, să te ridici, să taci, să ai răbdare, să nu loveşti indiferent cîte vînătăi ai pe trup, să pleci de nebun aşa, pînă în celălalt colţ al ţării ca să o vezi, fie şi pentru cinci minute, aşa, mai mult tăcere şi ochi şi buze decît tot ceea ce se obişnuieşte în nenorocitul ăsta de an 2008, frate, dacă merge nebunia asta, să ştii că atunci chiar merită totul…

Însă mîna ce-mi lăsase amprenta în carne nu se mai afla lîngă mine sau poate, cine ştie, poate niciodată nu fusese de fapt acolo.

Era doar noapte, sus, venit de cine ştie unde, un bîzîit bizar, imperceptibil, ca de avion minuscul…

Dincolo, la exact 36 de paşi depărtare de mine, Anime, mai bine zis silueta ei ce-şi arunca umbra pînă aici, la picioarele mele, singura legătură palpabilă dintre noi, silueta ei zic.
Şi părul verde…
Şi buzele ce împroşcau un stacojiu fierbinte…
Şi sufletul meu…

D-asta vă spun…
Habar n-am cînd s-a întîmplat… Cînd am cunoscut-o. Sau măcar în ce oraş. Pe ce stradă…
Habar n-am…
Da’ ştiu că a fost tare fain, să mor dacă nu v-ar fi plăcut să o cunoaşteţi şi voi…
Mă rog…
Eram deci într-un oraş, nu contează unde. Şi era vară. Şi cald. Frate, da’ o căldură d-aia enervantă, de se transformase totul, şi străzi şi ziduri şi florărese, tot frate, absolut tot, într-o culoare galbenă. Galben peste tot. Vă daţi seama? Te dor ochii de mori, galben, doar galben peste tot.
De fapt nu galben, nu, ceva mai rău decît galben. Auriu. Da, auriu. Auriu peste tot. Un oraş îmbrăcat în auriu, de parcă manelistu’ ăla, Guţă, a poleit cu rahat d-ăsta strălucitor totul. Inclusiv pomii. Inclusiv apa. Inclusiv pielea mea şi orele şi…
Aşa…
Ea avea un magazin, unu’ chiar pe Uliţa Mare.
Mă rog, e mult spus magazin. Da’ cum nici dugheană ori tarabă nu era eu aşa îi spuneam, „Magazin“. Şi ceilalţi, brutarul de vis-a-vis de pildă, ăla de la care cumpăram în fiecare zi covrigi, exact la ora 9 de dimineaţă, tot aşa îi spunea. Tot „Magazin“. Şi dacă pînă şi brutaru’, care cică era ăl mai vechi din oraş, îi spunea aşa asta am băgat şi eu la cap, că ăla e magazin.
Ei bine…
Mă duceam deseori la brutar. Adică, ce zic eu deseori, de dus mă duceam zilnic, exact la ora 9 de dimineaţa, că făcea nişte covrigi de mureai. Şi, zi de zi tot la covrigi, dimineaţă de dimineaţă tot pe Strada Mare, era imposibil să n-o văd.
De fapt prima dată nu prea am văzut-o, adică doar am zărit-o aşa, din spate, coafura aia franţuzească, de copil, şi capotul albastru, cu buline albe. Şi papucii tîrîiţi prin praf. Că se mişca cam greu, picioarele nu prea o mai ajutau, şi îşi cam tîrîia papucii prin praf ori prin băltoace, imediat ce veneau ăia de la drumuri să ude strada, să se mai răcorească dracu’ oleacă…
Aşa. Deci, prima oară, de văzut nu am văzut-o.
Da’ umbla vorba că în tinereţea ei, adică dracu ştie cînd, în Mezozoic probabil, atunci cică ar fi fost o tipă tare faină, una cu nişte ochi d-ăia de te nenoroceau frate de te uitai la ei. Mari şi adînci. Şi negri. Ca un blestem. Ori poate ca fericirea. Mă rog, cam tot aia e…
Toţi de se uitau în ochii ei cică aveau ceva apoi în ei, pe necuratu’ ori pe mai ştiu eu cine, un spirit, un duh, mă rog, un ceva care îi făcea apoi să se pulverizeze. Să se aleagă prafu’ de ei. Adică, mă rog, aproape toţi. Că ăia de au plecat din oraş, de n-a mai ştiut nici naiba de ei, nu prea vă pot spune cum au sfîrşit.
Aşa că vorbesc doar de ăştia, de pildă de amărîtu’ ăla care a luat-o atunci la mişto, cînd ea a deschis magazinul şi a întors plăcuţa aia dreptunghiulară şi galbenă. Ăla a murit călcat de tren frate, n-au mai găsit nimic din el. Habar n-am cum a reuşit dar, să mor io, chiar aşa a fost. Vreau să spun că la ăştia de-i calcă trenu’ mai găseşti un picior colo, ori o mînă hăt, peste cîmp, ori ochelarii făcuţi terci de sticlă şi plastic. Da’ aici, frate, n-a mai rămas nimic-nimic. Ciudat tare, zău aşa… Doar hainele i-au mai găsit, murdare de păcură şi iarbă şi praf, atîrnate de tamponul locomotivei. Ca un drapel. Ca un drapel fluturat în semn de predare.
Cu toate astea lumea o iubea…
Era mai mare plăcere să o priveşti, la 9 şi 13 fix, dis-de dimineaţă, cum iese din prăvălioara ei, cum stă o clipă în pragul uşii, privind leneş în stînga sa (să mor eu frate, în dreapta o dată nu privea, nici măcar o dată. De parcă parcă soarta venea doar din stînga. De parcă dreapta nici nu exista. De parcă dreapta era moartea iar moartea nu o interesa), cum intră apoi leneş înauntru, tîrîindu-şi papucii prin praful gălbui şi, mai ales, cum întoarce aşa, dintr-o mişcare, cu degetul arătător, plăcuţa aia galbenă şi dreptunghiulară, plăcuţa pe care, în loc de „Deschis“ scrisese ea aşa, la obiect şi la sentiment frate, „Bună dimineaţa!“.
Şi cum dracu’, cine n-ar vrea să intre într-un magazin, într-o prăvălioară, într-o gheretă, na, în care, pe uşă, tronează frumos, scris caligrafic, un scris veeechi ca-n Mezozoic: „Bună dimineaţa!“
Cred că tocmai aşa îşi atrăgea şi clienţii, era o idee a dracu’ de cool să pui un „Bună dimineaţa!“ pe uşa unui oraş plin de „Hai noroc!“ şi „Ceaci?“ Da’ ea habar n-avea ce-i aia „cool“. Şi nici nu cred că o interesa.
Şi veneau frate, avea muşterii nu glumă.
L-am întrebat odată pe brutarul de vis-a-vis de pildă, ăla de la care cumpăram în fiecare zi covrigi, exact la ora 9 de dimineaţă, l-am întrebat: „Frate, da’ ce dracu’ vinde tanti asta acolo?“ Da’ a dat din umeri, habar n-avea frate… Să stai acolo de dracu’ ştie cînd, că toată lumea spunea „vezi că ăsta cică era ăl mai vechi din oraş“, să stai acolo de cînd a cîntat cucu’ prima dată şi să n-ai habar cu ce e peste drum de tine.
Nasol frate, oameni tîmpiţi.
Şi resemnaţi.
Şi nepăsători.
Aşa că mi-am lăsat covrigii pe taraba lu’ ăsta şi m-am dus vreo 5 minute să mă lămuresc.
Frate, era chiar fain ce făcea femeia asta. Adică invenţia aia a ei, de şi-o instalase. Chiar fain.
Şi d-aia şi veneau atîţia la ea şi turnau în conul ăla imens, era ca un soi de pîlnie înaltă pînă aproape de tavan, o pîlnie din cristal brodat cu miliarde de ornamente şi frunzuliţe, şi te cocoţai pînă sus, la capăt, pe o scară şubredă, de te apuca bîţîiala numai la gîndu’ că s-ar putea rupe cu tine şi o să te faci chisăliţă, te cocoţai deci pînă sus şi vîrai acolo fructele. Toate. Miliarde de fructe, dar numai de vreo două soiuri. Sau trei. Adică erau portocale. Şi kiwi. Şi mandarine. Cam astea, nu ştiu de ce. Probabil se prinseseră ei că astea ies cel mai bine.
După ce le puneai şi băgai punga iute în buzunarul din spate al pantalonilor şi te dădeai jos de pe scara aia şubredă, atent să nu te faci praf, după toată călătoria asta, stăteai jos şi, toată maşinăria asta pornea.
Adică, mă rog, mai dura pînă se încălzea, pînă cînd fructele alea, milioane, miliarde de kiwi şi portocale şi mandarine se topeau, pînă cînd totul era absorbit, pulverizat dracu’ ştie cum. Pînă cînd toată povestea asta era gata ea îţi şoptea. Adică spunea aşa, cuvinte peste cuvinte peste cuvinte, da’ cred că majoritatea habar n-aveau ce spune că erau mai mult atenţi la asta, să nu se uite în ochii ei. Că altfel dracu’ îi lua. Să mor eu, chiar aşa era.
Ei bine, şi cînd totul se termina, adică aşa, după vreo 18 minute, te duceai jos, la gura pîlniei, la sfîrşitul conului, şi scoteai meticulos punga aia din buzunarul din spate al pantalonilor. Şi ele curgeau. Adică ele, bilele. Milioane, miliarde de bile de pluş. Milioane, miliarde de bile de pluş pline de arome. Arome de kiwi. De portocale. De mandarine. Bile de pluş care, frecate uşor între degete, atinse de pielea obrazului, strivite între pleoape (cică asta era cea mai faină soluţie) izvorau arome.
Mergea bine treaba, frate, să mor dacă nu mergea chiar bine. Mă rog, mai existau şi rebuturi, da’ rar, şi atunci te trezeai dracu’ cu sfere de cristal, sticlă d-aia idioată cu miros de sticlă. Cu astea n-aveai ce face şi le aruncai. D-aia era strada plină de bile de cristal. De bile şi de galben. Adică nu, nu galben, de auriu.
Seara, cînd toată lumea se mai liniştea şi se ducea pe la case, să încerce noile arome, noaptea spun închidea şi ea.
Adică, de fapt, mai întîi ieşea uşor în stradă, privea în stînga ei, întotdeauna în stînga, din dreapta venea moartea şi moartea nu interesa pe nimeni în oraşul acela, şi abia apoi, tîrîindu-şi papucii prin praful şi băltoacele de peste zi, întorcea aşa, dintr-o mişcare, cu degetul arătător, plăcuţa aia galbenă şi dreptunghiulară, plăcuţa pe care, în loc de „Închis“ scrisese ea aşa, la obiect şi la sentiment frate, „Noapte bună!“
Acum… D-asta vă spun… D-asta v-am înşirat toate astea, ca să înţelegeţi cine e şi cum a intrat ea în toată povestea asta dintre mine şi Anime şi lume. Şi voi.
Cît despre ceilalţi doi care s-au ivit, băieţelul cu ochi cît morile de vînt („Întîi o să te învăţ ce este ura!“ mi-a spus) şi bărbatul tăcut, cu joben şi fluturi pe umeri, ăştia o să apară, chiar o să apară şi ei în toată nebunia asta, vă jur, vă promit.

Vă jur.
O să apară…

Cînd te despart 36 de paşi de ceva, ori de cineva, 22 din ei trebuie să-i parcurgi tu. Cică aşa e bine… Nu mă întrebaţi de ce, habar n-am, da’ aşa am citit eu într-o carte găsită într-o iarnă prin rămăşiţa aia de bibliotecă a lui vară-mea.
Spunea acolo cît se poate de clar: „Cînd te despart 36 de paşi de ceva, ori de cineva, 22 din ei trebuie să-i parcurgi tu.“ Adică jumătate plus 4. Cum dracu’ or fi ajuns ăia la cifra asta nu ştiu, poa’ erau matematicieni ori ceva, că altfel nu-mi prea explic. Însă vă jur că aşa scria, negru pe alb, cît se poate de clar.
Şi 22 de paşi am făcut eu.
Chiar 22.
Număraţi.
Acu’ problema era cine face restu’… Că în cartea aia idioată, cu coperţi jerpelite şi mînjite de marmeladă şi pix nu suflau ai dracu’ nici o vorbă despre asta. Despre cine face restu’ adică. Despre ce se întîmplă apoi, după ăia 22 de paşi…
Aşa că, după astea 22 de ţopăieli, m-am oprit. Am stat aşa, ca prostu’, să văd ce se va întîmpla.
De obicei în chestii d-astea, cînd eşti cam pe muchie şi n-ai habar ce să faci, e bine să te-apuce nedumerirea noaptea. Cică aşa e mai bine. Acu’ eu nu ştiu sigur, da’ aşa am auzit. Aveam, cînd eram copil, un prieten, e mult spus un prieten, un amic, mă rog, nu chiar un amic, ştiam cînd eram copil un tip, un ţigan, Marian îl chema… Luam gumă de mestecat de la el. Şi surprize „Turbo“, ştii, pentru schimb la „lame“… Mă rog… Tipu’ ăsta, Marian, aşa mi-a spus odată: „Dacă vrei să faci ceva şi nu ştii cînd, fă noaptea. Dacă vrei să iei o hotărîre şi nu ştii cînd, ia-o noaptea. Dacă vrei un răspuns, aşteaptă noaptea şi-l vrei primi!“
Să mor eu, chiar aşa spunea. Cică el aşa făcea… Habar n-am la ce i-a folosit, că tot l-au prins după ce l-a căsăpit pe unu’ şi l-a împrăştiat prin tot oraşu’, da’ cică el aşa făcea. Şi-am băgat la cap. Imediat am băgat la cap!
Numai că acum degeaba ştiam asta că noaptea începuse să se cam topească, mijeau zorii, deja se vedea blocul turn de lîngă biserică şi se auzeau muzichiile şinelor de tramvai…
Aşa că am aşteptat.
Douăşdoi de paşi fuseseră făcuţi.
În lipsa nopţii timpul încerca să mai repare ceea ce mai rămăsese de reparat. Adică ceilalţi 14 paşi.
Anime, stacojie şi verde, se oprise.
Funcţiona.
Secundele îmi urcau prin artere, de la cadranul ceasului pînă sus, în lobul urechii, în obraz, în buze… Secundele îmi urcau prin artere şi se topeau apoi, prin miliardele de gene.
Funcţiona.
Deasupra noastră, în aburul plutitor şi lăptos şi violet, nu se mai auzea nimic. Nici un avion. Nici o cutie de bere.
Nimic.
Nimic.
Absolut nimic.
În faţa mea picioare infinite şi dungate. Şi o privire tăioasă aruncată aşa, peste umăr şi peste stacojiul buzelor.
Şi douăşdoi de paşi. Şi secunde, miliarde de secunde din miliarde de gene pentru numai 14 paşi pe care nimeni din noi nu mai are puterea să-i facă…
În clipa aceea au apărut animalele din zid.

N-am ştiut niciodată că aşa se întîmplă.
Acum ştiu da’ atunci nu aveam habar că aşa o să fie. Şi cred că nici nu-mi puteam închipui…
Însă acum ştiu… şi probabil ştiţi şi voi, cei care aţi mai trecut prin chestii d-astea… Că sigur măcar unii din voi aţi păţit-o…
Ştiţi că, atunci cînd iubeşti, sufletul se colorează.
De fapt, hai să fiu mai exact, hai chiar să fiu al dracu’ de exact… Nu, nu cînd iubeşti. De fapt cînd eşti colorat atunci e cel mai fain semn că da, uite dom’le, iubeşti.
Ăsta-i cel mai sigur semn.

În clipa aceea au apărut animalele din zid…
Nu ştiu cum, poate ele m-au tras ori poate îngerii tractaţi de avionul ăla minuscul ce prinsese glas din cutia de bere, habar n-am de fapt cine, dar m-am trezit lîngă ea.
Lîngă Anime adică.
Vă jur, vă jur că aşa a fost.
Se duseseră dracu’ şi ăia 14 paşi şi tot.
Eram lîngă ea.
O respiram.
O puteam atinge, uite, dacă aş fi vrut era de ajuns doar să mişc o clipă degetu’ mic de la mîna stîngă şi aş fi atins pielea aia fosforescentă. Atît, doar de mişcam o clipă degetu’ mic de la mîna stîngă, şi ar fi fost de ajuns.
Da’ mi-era frică.
Sau poate că nu frică.
Poate mi-era frig. Şi nu doream să ştie. Nu doream ca gheaţa din mine, nenorocita asta de gheaţă care îmi ţinea acum loc de oase, de falange, de maxilar, de dinţi, nu doream ca asta să-i stingă aroma aia de lumină şi de măr copt şi scorţişoară.
Aşa că nu m-am mişcat. De fapt, am încercat să nu mă mişc.
O respiram doar aşa cum respiră bolnavii abia ieşiţi din spital plăcuta îmbîcseală a oraşului. Cu acelaşi sentiment de libertate parfumată.
Libertatea mea, în ziua aceea, mirosea a stacojiu şi a păr verde. Şi a scorţişoară. Şi a măr.
Este incredibil dar pot să jur că aşa era.
Pot să jur că, de-aş fi atins, de-aş fi plutit cu buzele peste urechea ei ori peste gîtul acela infinit şi pluşat, cuvintele ar fi avut litere de scorţişoară.
Pot să jur că umerii ei erau sunete şi sunete erau îmbinate, ca într-un puzzle ori ca boabele într-un cuib de rodie, pentru a desena apoi pîntecul şi încheietura palmei şi picioarele…
Sunete, sunete cu gust de măr copt, pentru a arăta ăstora din jur, oraşului, universului chiar, cam ce înseamnă coapse.
Şi sîni.
Şi vis…
Libertatea mea, în ziua aceea, mirosea a stacojiu şi a păr verde. Libertatea mea, în acea zi, era un cer cu baloane de parfum.
Atunci, peste privirea ei şi peste buzele stacojii, peste trupurile noastre îngemănate sub ochii fiarelor din ziduri, s-a aşternut uşor dimineaţa. Lin. Ca un pled. Ca o amintire ori ca o cană întoarsă cu gura în jos.
Atunci, peste privirea ei şi peste buzele stacojii, sufletul meu a prins culoare.
Atunci sufletul meu a devenit vernil.
Atunci am ştiut că o iubesc!

Ca o perdea de fum…
Ca o perdea de iederă căzută, precum un celofan verde şi creponat, peste clădiri.
Ca o perdea de fier forjat (cum numai bătrînii meşteri vienezi mai ştiau să facă), din acelea ce încă le mai poţi întîlni pe strada Spătarului.
Ca o perdea de in cu două inimi roşii prinse aiurea dar la distanţe egale, în stînga şi în dreapta, între viaţă şi moarte, între un tîrg şi între nimic…
O perdea de amintiri.
Şi, între pliurile ei, parfum.
Parfum şi abur…
Arome…
Singura dovadă palpabilă că el a existat într-adevăr.

„Întîi o să te învăţ ce este ura!“, mi-a spus.
Încet… aşa… ca stropii violet de ziuă peste oraşul încă îngheţat…
„Întîîîîîîi o să te învăţ ce este ura!“ l-am auzit şoptind…
„Întîîîîîîi o să te învăţ ce este ura!“ l-am auzit tăcînd…
O, Doamne…
Şi aş fi vrut să-l ţin de mînă dar de fapt el mă ţinea pe mine, îi simţeam degetul arătător, ca o tijă de crin ocrotită ucigător în palma mea.
Şi aş fi vrut să-l ţin de mînă fiincă aveam nevoie să-l simt şi fiindcă nu ştiam cît poate dura asta, cît poate el rămîne, de fapt nu ştiam nici de unde sosise, dar asta nu mai conta de mult timp pentru mine…
Aş fi vrut să-l ţin de mînă doar pentru că începeau să ne strivească zorii.
Şi pentru că uite, îmi arătă, tu ai la încheietură împletitură Native American şi eu nu. Şi pentru că amprentele lui ardeau în mine şi strigau nu, nu, te înşeli sînt tatuaje, nu amprente! Toate drumurile astea din palmă, toate, absolut toate cărările astea de piele şi carne, toate, pînă sus, pînă la vîrtejul ăsta infinit şi aproape invizibil din capătul degetului arătător, tot, absolut tot, este un tatuaj.
Un tatuaj…
Un tatuaj…
Un tatuaj peste tăcere şoptită: „Întîi o să te învăţ ce este ura!“

…Noaptea începuse să se cam topească, mijeau zorii, deja se vedea blocul turn de lîngă biserică şi se auzeau muzichiile şinelor de tramvai…
Şi fiecare sunet era suspendat de cîte o paletă a unei duble mori de vînt… precum globurile de iarnă în brazi… precum zeppelinurile pe o fîşie de cer desfăşurată la infinit… precum inima suspendată în trupul meu dar, uite, habar n-am dacă este doar în al meu, dacă nu este cumva între mine şi Anime de pildă, ori dacă nu a rămas la ea… La ea… doar la ea…
Şi fiecare turlă a bisericii şi fiecare geam al blocului turn şi fiece imagine reflectată în fiece geam al blocului turn, ştii tu, imagini d-alea cu pipiţe în fuste de două degete ce vin la slujbă şi apoi zîmbesc şi apoi se duc la automatul de cafea şi se întorc cu abur şi cu boabe topite în pahare de plastic, tot, absolut tot frate agăţat, tot aşa, de cîte o paletă a unei duble mori de vînt…
„O să te învăţ ce este ura…“
Şi mă gîndeam: uite dom’le ce loc şi-a ales şi ăsta pentru o asemenea lecţie, taman aici, în buricul capitalei, cum dracu’ să înveţi ce este ura taman aici…
Şi el tăcea şi tăcerea lui era întotdeauna zîmbet…
Un zîmbet care făcea ca străzile, uite, Smârdanul de pildă, sau chiar, mai mult, chiar întreaga Curte Veche, vă jur, toată zona aia cu anticariate şi ruine şi ruinaţi, totul să urce, habar n-am cum, spre ochii lui imenşi ca morile de vînt.
Totul să rămînă suspendat pe un colţ al unei palete…

El tăcea.
Doar paşii noştri, la unison. Şi muzichiile şinelor de tramvai… Atît. În rest nici un zgomot. Absolut nimic…
Doar paşii noştri, pe marginea unei cupe de crin…
Printre nori, un calcan cam bezmetic îşi începea zborul, ca un balon cartilaginos, plini de nasturi, scăpat din palma fetei blonde din faţa ta.
Jos, în adîncul crinului, cîteva mese.
Miros de supă de fragi.
Buchete de ghimbir.
O pisică verde, lenevind lîngă doi melci.

„O să te învăţ ce este ura, dragule!
Pentru că, în curînd, se va termina totul.
Pentru că vine iarăşi noaptea peste oraşul ăsta fără ochi, peste oraşul ăsta cu artere de asfalt…
Pentru că, mai devreme sau mai tîrziu, totul se va stinge…
O să te învăţ ce este ura pentru că ea va pleca. Mai devreme sau mai tîrziu ea va pleca…
Şi pentru că altfel nu o să te poată niciodată ierta. Şi, dacă nu te va ierta nici nu te va putea iubi vreodată, dragul meu…
Nu ştiu dacă înţelegi…
De fapt nici nu contează…
Nu mai contează!
O să te învăţ ce este ura…“

El tăcea…
Tatuajele palmei şopteau însă.
Jos, la una din mese, lîngă tufele de ghimbir, doi bătrîni. Şi melcul pepit, urcînd tacticos spre lumea noastră.
Jos, la una din mese, lîngă tufele de ghimbir, doi bătrîni.
Doi bătrîni…
El…
Ea…
Şi, venite de nu se ştie unde, poate evadate de pe una din paletele ochilor lui imenşi, cîteva cuvinte:
„La urmă, cînd n-a mai rămas nimic, să stai alături de femeia iubită şi s-o ţii de mînă… Ea s-a culcat mai înainte şi tu te aşezi uşor, o iei de mînă şi ea simte, prin somn… marea splendoare a cuplului bătrîn, care se ţine de mînă.“
Chiar frate, de unde naiba era chestia asta, unde oare o citisem?
Habar n-am, să mor io dacă ştiu…
Da’ asta mi-a venit în minte atunci…
„…Ea s-a culcat mai înainte şi tu te aşezi uşor, o iei de mînă şi ea simte, prin somn…“

Anime era departe, mult prea departe acum…
Trebuia doar să întind mîna…

„Întîi o să te învăţ ce este ura!“, mi-a spus…

Şi apusul, ca o perdea de fum…
Ca o perdea de iederă…
Ca o perdea de amintiri…
Parfum şi abur…
Arome…
Singura dovadă palpabilă că el a existat într-adevăr.

Cam asta-i toată povestea mea…
De fapt aş mai putea să continui, să vă istorisesc cum am ajuns apoi în oraşul ăla din ălălalt capăt al ţării, ori povestea cu casa din Copou şi barul în formă de pian şi toate celelalte. Să mor io, aş putea continua la nesfîrşit cu astea… Dar nu mai contează, serios de contează acum…
Afară începea să se crape de ziuă şi nu mai ploua. Mă tot holbam pe fereastră da’ abia tîrziu am băgat de seamă că nu mai era strop de ploaie şi, pe deasupra, felinaru’ ăla din colţ se stinsese, dracu’ ştie de cînd…
Mă rog…
Am început să mă gîndesc ce dracu’ o să fac după ce plec de aici. Adică unde o să mă duc, că nu te primeşte nimeni la ora asta iar bani de hotel nu mai aveam. Adică mai aveam doar ceva mărunţiş la mine, că ultimii biştari îi dădusem pe maxi-taxi, ca să mă car de acolo.
Aşa…
Şi, nu ştiu cum, de la chestia asta am ajuns să mă gîndesc pe unde o să o iau. Să mor io, uneori sînt sărit de pe fix. Sărit de-a binelea. Mă gîndeam că, uite, aş putea să ies şi să o apuc agale în dreapta, spre Banca Naţională şi apoi să dau în Lipscani ori să cobor în Smârdan. Ar fi fost ceva, mai ales că mi-era deja foame şi îi ştiam p-ăia de lîngă Curtea Veche ce făceau nişte covrigi demenţi de-ţi venea să-ţi ronţăi pînă şi degetele cu care i-ai ţinut. Da’ apoi mi-am adus aminte că nici dracu’ nu-şi deschide covrigăria la 5 dimineaţa, în nici un oraş din ţara asta împuţită. Toate covrigăriile din ţara asta se deschid la 9. Să mor io de nu am dreptate… Aşa că, deşi nu prea îmi convenea zona, mi-am zis că o să o iau în stînga, spre Cărtureşti şi librăria de lîngă Arhitectură. Nu-i vorba, nici alea nu erau deschise, da’ barem mai găseam cîte ceva cărţi ori Dvd-uri în vitrină, îmi mai clăteam ochiu’… Şi-apoi, unde mă voi opri o să văd eu…
Era timpu’ să plec din nou la drum…
M-am întors să-mi strîng umbrela, se zvîntase de mult, frate, nici măcar picătură de apă nu mai era sub ea, da’ taman atunci am văzut pe cupola de pînză fluturele…
Se odihnea acolo. Sau mă privea… Aşa că am mai stat şi-am lăsat naibii ideea asta cu strînsul umbrelei…
Apoi, tot aşa, ca să-mi mai alung foamea, m-am apucat să desenez aiureli pe carneţelul ăla al meu… Am vrut mai întîi să-mi fac moaca, aşa cum mă vedeam io în vitrina asta spălată de ploaie, încercănat şi obosit şi ciufulit… Şi cu în zîmbet abia schiţat, doar aşa… să dea bine… Da’ nu mi-a plăcut ce a ieşit aşa că am dat dracu’ pagina aia… Nu am rupt-o… doar am desenat aşa, pe alta… Îmi place la nebunie să desenez pe foi noi… Sînt cîte unii care, dacă greşesc dracu’ desenu’ fac altu’, ceva mai jos, pe aceeaşi pagină, unde le rămîne loc… Da’ tot nu le iese… Poate taman d-aia, că tot îl văd pe primu’ şi o ia mîna razna…
Mă rog…
Eu am dat foaia şi am desenat iar. Da’ nu mutra mea… Am încercat nişte linii aşa… aiurea… Şi din liniile alea apoi am făcut nişte degete şi din liniile alea ţinute de degete a răsărit un pistol. Nu ştiam că ştiu să desenez pistoale da’ ăsta chiar semăna a revolver, să mor io… Un revolver îndreptat aşa, cu ţeava spre mine… Sau spre voi… Vroiam să fac şi un glonte da’ nici ăla nu ştiam să-l desenez aşa că mi-am zis să mă potolesc. Niciodată, dacă îţi reuşeşte ceva, să nu mai încerci a doua oară fiindcă atunci o să ratezi. Zău frate, vorbesc serios… Mereu a doua oară ratezi… Aşa că am lăsat naibii revolverul fără gloanţe… Mi-am zis că, uite, cine o să privească desenu’ ăsta nici măcar nu o să se gîndească unde e muniţia… Sau poate o să creadă că deja a fost folosită şi durerea aia din ceafă sau din inimă, chestia aia jenantă de o simte de cîteva zile este taman cun glonţ rătăcit din desenul lui Fabian… Poa’ aşa o să spună… aşa că am lăsat naibii revolverul fără gloanţe…
Da’ chestia asta nu m-a mai putut ajuta mult, deja simţeam că dacă nu o să mănînc ceva o să pic dracu’ jos de pe canapeaua asta soioasă şi o să simt gresia rece şi o să sperii şi fluturele şi pe ţicnita asta de barmaniţă şi gîzele roşii de pe bluza ei…
Plus că, de undeva din spatele meu, venea un miros fain de omletă şi ghimbir de-ţi venea să te muţi în bucătărie… Nu ştiu cine naiba ar fi mîncat la 5 dimineaţa omletă cu ghimbir da’ vă jur că aşa mirosea în toată cafeneaua aia… Sau poate că nu mirosea, poate totul era doar capul meu…
Aşa că mi-am zis: o porţie de omletă cu ghimbir merit şi eu, şi m-am uitat să văd pe unde e descreierata aia, ca să îmi ia comanda…
Mă temeam într-un fel să o chem, să nu mă ia de nebun şi să-mi spună că nu servesc ei aici aşa ceva, eventual dacă mai vreau espresso ristretto. Nu de alta da’ m-ar fi scos din sărite şi ar fi trebuit să-mi răcesc gura de pomană ca să-i explic că un espresso ristretto, fie el cît de bine preparat şi de asemănător cu viaţa, un espresso ristretto nu se mănîncă, ăla se bea, eşti idioată fato, nici măcar atîta lucru nu ştii… Mi-aş fi făcut miliarde de draci…
Mă rog… totuşi m-am uitat după ea, să văd pe unde dracu umblă…
Da’ era la trei mese în faţa mea, aşezată, cu faţa în mîini. Adică părea obosită, abia mai tîrziu, cînd m-am ridicat să mă car am văzut că de fapt taman dăduse apă la şoricei şi mi-am amintit că tocmai ţipase la unu’ la telefon, v-am spus de fapt…
Aşa că m-a cuprins şi pe mine o jale frate… Ceva de nu pot să vă spun… Nici nu vă puteţi imagina cît de aiurea e să îţi fie foame şi să fii obosit şi, taman cînd vrei să-ţi dregi dracu’ starea asta să dai peste o astfel de barmaniţă. Obosită şi plînsă. Te apucă şi mai tare jalea şi oboseala şi, nu ştiu de ce, totuşi îţi vine să o iei de mînă şi să-i spui ceva să-i mai ridici moralu’ deşi ştii că n-ai ce-i spune…
Mă rog…
Tot ce vreau să spun este că, după ce-am văzut chestia asta mi-a pierit dracu’ şi foame şi miros de omletă cu ghimbir şi tot… Să mor io, de parcă nici n-ar fi existat vreodată toate astea, aşa s-au dus…
Era timpu’ să plec din nou la drum…
Mi-am strîns încet carnetul cu desenu ăla cu moaca mea şi cu revolveru’, apoi mi-am pus pixul cu mină subţire în celălalt buzunar al genţii… Am putut chiar să îmi strîng şi umbrela că fluturele nu mai era acolo, dracu’ ştie pe unde mai zbura acum.
Apoi m-am ridicat şi-am stat o clipă aşa, să mă dezmorţesc… Îmi intrase os prin os de atîta stat şi de atîta espresso ristretto…
Dincolo, în stradă, începeau să prindă contur toate, şi ziduri, şi maşini, tot…
Apoi cîţiva paşi…
Vreo şapte pînă la masa ei… N-am spus nimic, doar am privit-o oleacă şi i-am pus banii pe masă. Banii pentru cafea adică… Nici ea nu m-a privit, stătea tot aşa, cu capul în palme, cu privirea în pămînt… Probabil nici nu i-ar fi făcut plăcere să o văd eu plînsă şi cu rimelu’ ăla scurs peste obraji şi peste gulerul bluzei cu gîze roşii…
Apoi m-am cărat…
Adică încă vreo cinci paşi pînă la uşă. Mînerul rece, din metal aburit oleacă… Geamul soios… Firma cafenelei, roşie şi enervantă şi încă aprinsă…
Aerul îngheţat al unui oraş îngheţat…
Aş fi putut să o iau spre dreapta, spre Banca Naţională şi apoi să dau în Lipscani ori să cobor în Smârdan, zău, vă jur că aş fi putut, da’ mi-am adus aminte că din dreapta venea moartea şi mi-am jurat că, în oraşul ăsta, o să fiu singurul care nu va fi interesat de ea.
Aşa că am pornit agale spre stînga…
Adică spre Cărtureşti şi tot restu’…
Dincolo de stradă, în diagonală, cîteva ţigănci florărese cărau braţe de maci şi crini şi trandafiri… Semaforul nu funcţiona… Am traversat aiurea apoi am vrut să mă opresc la cărţile alea din vitrina librăriei da’ cum am ajuns pe trotuar, în faţa lor, nu am mai avut nici un chef aşa că am mers mai departe, spre biserica din spatele facultăţii…
De undeva, habar n-am de unde, dincolo de fereastra deschisă, un sunet de clavecin şi vioară… Era fain, pica taman bine să auzi aşa ceva la aproape 6 dimineaţa, să mor de nu era super…
M-am ferit de o băltoacă, apoi mi-am legat şiretul de la bocanc, sprijinit cu piciorul de bara unui fost Ford uitat acolo de cînd s-a întemeiat Bucureştiul cred…
Apoi, poate aşa, din reflex, mi-am aranjat părul şi mi-am mai privit odată mutra reflectată de vitrina florăriei… Ştii tu, florăria aia de vis-a-vis de Arhitectură, aia de pe colţ…
O mutră obosită. Încercănată. Şi nici vorbă de zîmbetul ăla abia… Nu, nici vorbă…
Şi-am vrut să mă car, probabil aş fi coborît în cele din urmă spre Cîmpineanu, pînă jos, la Kreţulescu, ca să colind apoi Cişmigiul pînă se făcea cît de cît ziuă…
Atunci am văzut-o!
De fapt întîi i-am zărit tancurile alea de bocanci şi ciorapii dungaţi şi tot restu’.
Şi linişte peste tot, doar linişte peste aerul îngheţat al unui oraş îngheţat…
Părul ei, ce mai păstra încă urme ale unui verde imemorial şi, deşi nu vedeam, puteam însă să jur, zîmbetul ei stacojiu ridicîndu-se peste privirea aruncată din colţul ochilor…
O clipă îngheţată, ceea ce numim noi aici „aşteptare“…
Atît…
Doar o clipă…
O secundă…
Atît.
Apoi coafura aia franţuzească, de copil, şi capotul albastru, cu buline albe. Şi papucii tîrîiţi prin praf.
O uşă închisă uşor, în urma picioarelor ei infinite…
Un deget întorcînd încet, meticulos, ca o rană abia născută, nenorocita aia de plăcuţă galbenă şi dreptunghiulară…
Un „Noapte bună!“ în loc de „Deschis“…
Şi, ca să nu mint, la vreo opt paşi în spatele meu, traversînd grăbit, un zurliu pe care nu-l mai văzusem în viaţa mea, oprindu-se o clipă pentru a mă saluta, un ţăcănit cu fluturi pe umerii unui frac, scoţîndu-şi meticulos jobenul plin de conuri de brad…
Şi, habar n-am de unde, cîteva bile de cristal, sticlă cu miros de sticlă, pitite în buzunarul meu…