“Aripi cresc în sufletul care îşi aminteşte”
V. L.

În camera asta miroase a jazz dragule.
Închid ochii.
Şi ştiu totul.
Ordinea cărţilor de pe noptieră.
Cum e aşezată fotografia.
Ceasul.
Cîte carouri are pătura asta veche.
Secundele în care se aprind luminile în apartamentele de vis-a-vis…
De parcă asta ar ajuta la ceva…
De parcă fără toate astea m-aş evapora…
De parcă fără toate astea ar fi mai adevărată iarna.
În oraşul ăsta în care nu ninge.
Decît cînd dormim.
În camera asta miroase a jazz dragule.
Începem?

Aseară a sosit Ştef.
Hălăduisem de nebună pe străzi, abia mă întorsesem şi mă pregăteam să-ţi scriu cînd m-am trezit cu ea în faţa uşii.
Iniţial am vrut să-mi pun iute haina pe mine, să o prind de mînă şi să ne cărăm iar prin centru. Ştii tu, modul nostru de a ne pierde în vreo tavernă pînă în zori.
Dar n-aveam chef de nimic după ziua aia de rahat. Aşa că am rămas aici.
Cu două pahare.
Cu o sticlă de Martini.
Cu ţigări – desigur.
Şi cu rîndurile astea ce ţi se cuvin.
Adică, într-un fel, chiar cu tine.

Aş fi vrut să-i spun totul…
Aseară chiar aş fi avut chef.
O ştii pe Ştef.
Tace frumos.
Zîmbeşte.
Îşi cojeşte oja de pe unghii în timp ce tu tot îi dai înainte cu povestitul…
Mă rog, genul de tipă inofensivă…
Putea deci să audă toată povestea asta.
Probabil că ar fi şi înţeles-o.
Probabil.
Măcar o parte din ea…
Probabil că i-ar fi făcut chiar bine să o audă…
Era noapte.
Prin jur plutea Count Basie şi mult fum…
Eram două gagici ce se temeau al dracului de tare de singurătate, de cărţile cu copertă verde şi de orele care trec şi trec şi trec.
Aşa că i-aş fi putut spune.
Probabil.
Dar vezi tu Ed, de unde ar fi trebuit să încep totul???

– Ţi-e teamă? întrebai.
Priveam chipul tău în vitrina magazinului.
Ţiganii vindeau toporaşi.
Aveam o poftă nebună de covrigi.
Poftă nebună să fug de tot.
Să spun uite Ed în curînd se întunecă şi pe bancheta din faţa mea stă întotdeauna o tipă roşcată. Sau brunetă. Întotdeauna o tipă care fumează mult mult mult.
– Ţi-e teamă? întrebai.
Şi vroiam să tac fiindcă nu ştiam cum e să să nu ai un răspuns la chestia asta, nu ştiam cum e să nu spui nimic un minut, zece, o oră, o zi întreagă Ed şi mă întrebam dacă este la fel ca atunci cînd îţi ţii respiraţia un minut.
Zece.
O zi întreagă.
Ce aş fi putut să-ţi răspund?

Pe vremea aceea aveam aripi.
Ştiam să cînt în gînd.
Să înjur în japoneză.
Pe vremea aceea încă îmi mai iubeam părinţii. Sora. Norul prins cu aţă în faţa ferestrei. Rujul de la Avon. Cărţile cu Paddington. Banca a treia de pe rîndul din mijloc. Piatra albastră dăruită de Mara. Cănile mari în care visam să-mi fac oceane de cafea Starbucks. Biscuiţii cu ghimbir. Berea ieftină. Fustele lungi-lungi, cu tiv cusut cu roşu. Blugii împrumutaţi pentru o seară. Farfuria ciobită. Chibriturile care nu se aprind. Desenul lui Dav. Rimelul prost. Sărutul cu ochii deschişi. Pixurile care scriu gros şi foile de caiet care sunt făcute din hîrtie d-aia mişto, care nu suge. Agrafele roz. Filmele de o oră şi 27 de minute. Aracetul. Iarna cu zăpadă şi zăpada fără iarnă. Mănuşile uitate mereu acasă. Umbrela mică, abia cumpărată din Unirea. Sticlele goale de vin. Fîntîna de la Arhitectură. Geamurile aburite. Bocancii rupţi şi scrişi cu markerul lui Clau. Globurile pictate manual. Lumînările desenate pe asfalt. Creta. Frunzele puse în fructieră. Sînii mei. Caseta cu Breeders. Motanii portocalii. Ochelarii cu lentila zgîriată. Gutuile. Albumele cu Ermitajul. Lozurile necîştigătoare şi surprizele Turbo.
Pe vremea aceea le iubeam pe toate.
Apoi te-am iubit numai pe tine.

Ar trebui să existe totuşi cineva, măcar din cînd în cînd, care să ne înveţe cum să fentăm toate clipele astea.
Cum să topim totul aşa, ca într-o cană cu ceai.
O linguriţă cu care să amesteci bine pînă se dizolvă totul şi uiţi.
Sau rămîi.
Asta îmi spuneam şi atunci deşi, pot să jur, nu ai fi crezut că îmi era mintea la aşa ceva.
Dar, de cîte ori te iveai în preajmă, aşa nesfîrşit şi cu privirea aia timid-hăituită, la asta mă gîndeam, îţi jur.
Cum să păstrezi totul.
Te poate învăţa cineva?
Ce să spui?
În ce moment?
Cînd să zîmbeşti?
Cînd să întorci spatele sau cînd să întinzi uşor încheietura mîinii pentru a fi sărutată…
Cum să respiri cînd după orele petrecute împreună fugi în camera ta şi închizi uşa cu cheia, uite aşa, de douăzeci de ori, şi te trînteşti lîngă pat şi-ţi pui fruntea în palme şi închizi ochii şi juri că, din clipa aceea, el o să fie numai al tău şi-o să-l numeşti Joi de parcă poţi păstra toate sentimentele astea într-un borcan aşa, ascunse sub noptieră.
Ştie cineva cum se face?
Habar n-am.
Dar m-am gîndit la toate astea din clipa în care am ştiut că o să pleci.

Deb spunea că îţi trebuie curaj…
Şi o spunea aşa, ştii tu cum vorbeşte Deb…
Curaj…
Pentru ce curaj Deb, pentru ce curaj, o întrebam.
Pentru a citi cele cîteva scrisori din volumul Sylviei?
Pentru o noapte în care să o faci lată?
Pentru a te plimba aşa, egal, monoton, pe şinele de cale ferată?
Pentru primul fum?
Pentru a-i spune lui Nick ca sărută naşpa?
Pentru a-ţi băga picioarele prima?
Pentru a scrie mizerii despre regi şi sfinţi şi ecşi pe tablă?
Pentru a învăţa rugăciunile necesare în caz că el iar îţi spune că vorbiţi mai apoi însă apoi este un cuvînt ce nu există?
Pentru că vrei să-l vezi întreg după ce ştii că tot timpul ăsta petrecut departe a rupt bucăţele din carnea lui şi că nu mai ai chef să o iei de la capăt?
Pentru ce?
Pentru ce dracu’ ne trebuie curaj Deb întrebam.
Deb însă zîmbea.
Ştii tu, aşa cum zîmbeşte Deb…
Lua carioca albastră.
Şi scria.
Pe uşă.
“In this dream I’m not a person
I’m a place”
Pe atunci nu ştiam de unde naiba e citatul ăsta.
Nici nu mă interesa.
Deb şi haosul ei…
Dar au trecut anii Ed.
Şi acum ştiu.
Şi chiar îţi trebuie curaj pentru toate astea.
Ca să rămîi într-un vis.
Nu o persoană.
Ci un loc.

M-ai întrebat cîndva dacă a meritat…
Ce să merite, ţi-am şoptit.
Tot circul ăsta…
Că mi-am tras-o cu unul?
Că te-ai cărat exact în clipa cînd puteai să apari în faţa mea şi să schimbi totul?
Că vieţile noastre au trecut prin atîtea mîini dar spuneam las’ nu-i bai, măcar sufletele să ne rămînă neatinse?
Sufletele, Ed…
Rahaturile astea de abur…
A meritat Ed?
Întrebam şi eu atunci, a meritat?
Tăceai.
Tăceai.
Şi ştiam Ed ce ai să spui…
Ştiam tot ce pierdusem împreună…
Toate ceaiurile.
Toate melodiile.
Toate drumurile făcute cu rucsacul în spinare…
Toate clipele în care camera aia putea să fie a noastră cu patul şi sutienul aruncat aiurea şi cu pachetul de ţigări lîngă revista ta cu motociclete…
Toate le ştiam Ed…
A meritat? mă întrebai…
Şi trăgeam adînc din ţigaretă.
Şi închideam ochii.
Era vînt Ed.
Şi dădeam din cap că da, da, da, da, a meritat al dracului de tare.
De ce? şuierai…
De ce?
De ce?
Şi aruncam atunci ţigara abia începută şi o striveam cu vîrful bocancului şi-ţi întorceam spatele Ed şi răspundeam aşa, ca pentru mine, cum o făcusem tot timpul ăsta…
Pentru ca să te am acum aici Ed.
D-aia…

În seara aceea nu aş fi putut să privesc pe nimeni.
Stătusem cîteva ore cu fetele la ceainărie pentru că Ştef trăsese de mine vreo trei zile şi îşi făcea iluzii că o ieşire mă va scoate din tot rahatul în care eram. Ştii tu, ceai, apoi tot ce mai este necesar ca să uiţi. Sau să pretinzi că ai uitat. Sau să poţi măcar începe să crezi asta…
Mă rog…
Cum spuneam, trei ore cu fetele. Poate mai mult. Nu mai contează.
Apoi m-am ridicat să mă duc la toaletă şi, înainte de a mă întoarce la ceainicul meu, cîteva minute, poate trei, poate cinci, cu ochii pironiţi la jetul de apă caldă şi la palmele mele acoperite cu săpun lichid mirosind a vanilie.
Pe capătul robinetului se plimba o gîză.
În spatele meu o fufă îşi boia buzele.
Uscătorul de mîini pornind din senin…
Şi fosta gărgăriţă plutind acum în săpun şi în amintiri şi în silă şi…
Apoi ne-am cărat toate prin magazine…
Într-un fel aveam impresia că metoda începe să dea roade.
Era sfîrşit de toamnă, ţin minte perfect…
Trecusem de biserica Kreţulescu şi de fostul teatru.
Am intrat aşa, la întîmplare, într-o coşmelie.
Agrafe, rochii, curele, poşete sclipicioase, eşarfe, evantaie, bla-bla-bla.
Jumătate de oră cu ochii în tot ce poartă cretinele.
Apoi am vrut să ieşim.
Ştef şi Deb o luaseră în faţa mea, am auzit în spate pocnetul surd al unui balon de gumă de mestecat debitat de vînzătoare şi mă pregăteam să zîmbesc sau poate să-mi fie silă sau poate să-i spun vreo două…
În clipa aceea te-am zărit, dincolo de vitrină.
Haina neagră.
Mîinile în buzunare.
Mersul tău grăbit.
Pînă în clipa aceea totul mersese strună.
Toate momentele adunate între noi.
Toate tăcerile.
Toate aşteptările astea aiurea.
Mă obişnuisem cu ele.
Trecuseră.
Aşa credeam cel puţin.
Dar apoi te-am zărit, trecînd prin faţa noastră, fără să crezi, fără să bagi de seamă măcar…
Şi mi-am amintit de întrebarea lui Deb pusă imediat după ce o rupsesem cu Nick…
Era la mine, sus, fumam, beam o rămăşită de cafea găsită în filtru, şi ne gîndeam amîndouă, ca proastele, ce ar fi fost dacă ai fi apărut…
Nu mai ştiu ce i-am spus dar parcă reuşisem să o conving că lucrurile şi oamenii sunt mult mai adevărate atunci cînd îi păstrezi doar în minte.
Deb a tăcut deşi poate atunci mi-aş fi dorit să spună ceva, orice.
Să ghicească adevărul.
Să ştie că mă temeam teribil ca, reîntîlnindu-te, să nu te pierd.
Sau poate că ştia…

Şi apoi Ed tot ce a urmat…
Zîmbetul tău atunci cînd Ştef ţi-a încurcat numele dorind să mă anunţe că taman eşti la uşă…
Faţa de masă cu desene vintage…
Toate tăcerile noastre acoperind toate secundele în care nu ne-am putut revedea…
Sticla cu vin roşu şi poezii scrise şui, pe etichetă.
Volumul despre Frida şi semnul pus pentru a-mi aduce aminte unde am rămas cu traducerea…
Ştef şi Deb, tolănite pe jos, sprijinite cu spatele de canapea, ronţăind popcorn.
Filmele lui Dai Sijie.
Ceaiul de mandarine.
Cele trei felii de pîine cu cartofi unse straşnic cu unt şi dulceaţă.
Plimbările noastre.
Ciocolata amăruie.
Motanii tăi inventaţi şi ferestrele mele pictate.
Coapsele.
Sînii.
Degetul pe buze.
Ploaia.
Melancolia.
Pădurile…
Înserarea…
Şi jurnalul ăsta.
Scris aşa, pentru tine.
Pentru noi.
Pentru vremurile cînd timpul se va stinge şi el.