Da, fab, ştiu să fac dragoste şi ştiu că o să mor.
În fiecare dimineaţă îmi coafez viciile şi învăţ să fiu vulgară. Uneori îmi place chestia asta pentru că aşa uit că nu dau doi bani pe oraşul ăsta. Pe mine.
Iubesc toamna şi motanii portocalii, fustele pînă la genunchi, carnetul primit de la Alex în care-mi notez obsesiile şi-apoi le pun stickere colorate, iubesc melodiile aberante şi, din cînd în cînd, pe tine.
Pentru că mă faci să plîng. Pentru că mă faci să cred că exist într-adevăr şi pentru că mă laşi mereu să mă răzgîndesc.
În anumite momente, cînd ei nu sunt atenţi, schimb numele oraşului meu de şapte litere, stau treizecişioptdeminute în faţa oglinzii, ştii tu, fab, boială şi telefoane şi toate celelalte, şi-apoi schimb statusul de pe mess şi ies.
În acele clipe nu mai mă tem, sunt colorată şi fericită.
Îmi imaginez că primesc flori şi cornete cu seminţe, comand îngheţată cu nucă la singura cofetărie de aici, îmi înmoi degetul în topping, surîd, mă rog, fac cam tot ce face un nor.
Şi-mi imaginez că te zăresc pe partea cealaltă a străzii, numai aşa, de chestie, ca să am motiv să mă ascund.
Îmi place trecutul meu pentru că pot să-l dau dracului, îmi plac sînii mei şi mă urăsc la culme pentru că nu ştiu să mint.
Cînd mi-e frig ascult jazz şi ştiu că odată am fost Etta James tristă şi-mi spun că ţi-ar fi plăcut să mă cunoşti atunci pentru că ai fi fost al naibii de gelos.
Cum sunt şi eu uneori. Deseori. Fiindcă ştiu că mă adori aşa.
Seara mă uit la televizor, desenez flori pentru Gaddafi, îţi scriu şi apoi arunc totul la coş. Strig. Netezesc domol, cu palma, scrisorile către tine, le fac rotocol şi le pufăi încet-încet, pînă la ultimul cuvînt. Mă gîndesc cît de repede apune totul şi adorm.
Iar în zori închid ochii pentru că ştiu că mai e puţin şi se va alege praful şi de anotimpul ăsta şi pentru că e frumos să îţi zîmbesc toamna, cînd plouă şi tu mă aştepţi.
Bună dimineaţa fab!