Miercuri

– Cumpără-mi un ceai dacă vrei… Atît.
Aşa a început totul. Cu un ceai de mandarine şi o zi de toamnă colorată şi aiurea, ca toate zilele toamnei.
– Cumpără-mi un ceai…
Ceaiul era portocaliu-roşiatic şi mirosea, habar n-am de ce, a mere coapte. Costase 7 lei şi, poate tocmai d-aia, l-au turnat neglijent într-o ceşcuţă desenată haotic cu raţe albastre şi un cîrd de vînători pitici, cu bărbi gri şi lungi pînă în pămînt şi cu puşti galbene.
Ceaiul era portocaliu-roşiatic. Şi fierbinte. Aşezat cuminte, pe faţa de masă pepit, între solniţă şi paharul meu cu Cola şi cele trei plicuri cu zahăr.
– Merci, şopti.

Am tăcut şi m-am aşezat fără să o privesc. Aveam în minte, nu ştiu de ce Calea Victoriei într-o zi de început de primăvară, ştii tu, aşa… puţini trecători, un stol de maşini leneşe, duduia aia de la
covrigărie înălţîndu-şi şirurile de colaci prin praf şi prin vîntul rece.

– Mîine se va termina totul…
Telefonul începu să sune. Aşteptam un semn de la Emil, promisese că mă sună imediat după ce iese din şedinţă dar am preferat să-i închid.
Laurie mă privi, ştii tu, o privire d-aia gen nu trebuia să închizi, eu mai puteam aştepta, dar n-am băgat-o în seamă.
Cele trei plicuri cu zahăr, rupte meticulos, în diagonală, s-au topit în apa fierbinte.
– Vezi tu Dan… lucrurile nu sînt niciodată aşa cum ar trebui să fie. Vreau să zic pînă şi lucrurile mărunte sînt aiurea, întoarse pe dos, dau ca dracu’ dacă le priveşti mai cu atenţie. Uite… eu n-am ce căuta acum aici. Ştii prea bine. Tu ar trebui la ora asta să ieşi de la birou, să străbaţi încet curtea bisericii, să te opreşti la magazinul din colţ pentru un pachet de ţigări şi o sticlă de Schweppes şi apoi să te duci acasă. Să îţi laşi geanta. Să te dezechipezi. Să te arunci în fotoliu şi să muşti cu poftă din mărul de pe masă sau poate să te aşezi direct la calculator, ştii, cum faci tu mai mereu, ia să vedem ce mailuri am mai primit, aaaaa, uite, mi-a scris Mirela, înseamnă că a ajuns cu bine sau mmmmmmm iar 126687366587 de spamuri şi nimeni nimeni nimeni altcineva în rest…
Vreau să spun că asta-i viaţa, ştii… Nu ce facem noi aici. Acum. Tu ar trebui la ora asta să ieşi de la birou şi să străbaţi încet curtea bisericii, nu să mă aştepţi. Nu să te strig din staţie, după ce nu ne-am mai văzut de două miliarde de ani.
Ceaiul ăsta nu ar trebui să existe. Şi nici altceva.
O ascultam fără să o privesc, mă gîndeam departe şi totuşi la toate cuvintele ei în timp ce desenam pe agenda mea guevaristă îngeri dolofani cu flori în mînă.
– Şi totuşi ceaiul ăsta există Laur…
Lăsă privirea să plutească undeva peste pătratele albastre ale feţei de masă…
– Ştii, uite… Ieri, ieşind de la facultate, o luasem aşa brambura pe străzi, până sus, vis-a-vis de supermarketul ăla de unde ai luat tu atunci fel de fel ca să găteşti, nu ştiu dacă mai ţii minte…
Am făcut semn din cap că da. Continuă.
– Am traversat, mi-am cumpărat doi covrigi şi apoi am pornit spre casă. Era aproape seară, ştiu că m-am uitat chiar la ceas şi m-am gîndit că Dia la ora asta ar trebui deja să fie acasă şi să spele vasele şi să povestească motanului verzi şi uscate… M-am uitat la ceas şi nu mai ştiu la ce altceva mă gîndeam. Sau ştiu dar n-are rost să-ţi zic, nu asta-i important… Am traversat deci, era seară şi era toamnă Dan, o toamnă cu o zi mai tînără, însă cu acelaşi parfum şi aceleaşi castane.
O pornisem spre Catedrală, trecusem de Pod şi, tocmai cînd să intru pe Batiştei am zărit-o în faţa mea pe Mara. Nu, nu mă văzuse, era cu spatele, dar ştiu că atunci am vrut să mă opresc şi să mă-ntorc din drum…
Am privit-o. A tăcut pentru o clipă, atît cît să aprindă chibritul şi ţigareta. Un fum. Atît.
– Atunci mi-am amintit de toată povestea asta…
Şi, vezi tu, aparent e simplu… Uiţi, sau crezi că uiţi, dai dracului şi oameni şi bagaje şi amintiri şi tot. Îţi pui un pardesiu roşu, o eşarfă cît toată strada Domnească, încalţi în grabă cizmele alea lungi pînă la genunchi şi îţi ascunzi degetele în mănuşi pufoase. Eşti gata. Sau crezi că eşti gata. Şi răsufli aşa, adînc, de parcă abia acum începe viaţa pentru tine, la 23.34, răsufli adînc şi crezi că-n răsuflarea asta e totul. De parcă poţi şterge cu buretele anii şi anotimpurile şi frigul şi noaptea în care ieşi în trening şi în papuci în faţa casei ca să aştepţi un oaspete de departe, de parcă pot fi topite toate astea doar cu ceva aer tras adînc în piept.
Se opri.
– Înţelegi ce vreau să spun?
Am dat uşor din cap.
– Aparent toate astea sînt nimicuri. Nebunii. Dar există Dan, există şi dor al dracu’ de tare cînd realizezi cît de palpabile sînt în invizibilitatea lor. Ca Mara. Ca tine. Ca noi.
D-aia atunci am vrut să mă întorc din drum, nu ştiu… să o iau pe Zalomit sau naiba ştie pe unde numai pe acolo nu.
Pentru că degeaba ai cizme lungi şi pardesiu roşu într-un oraş ca ăsta.
Şi e al dracu’ de aiurea să realizezi asta într-o seară de toamnă, ieşind de la facultate. E al dracu de aiurea să realizezi asta la 27 de ani.
Cînd Marc a plecat am bocit o vreme da’ apoi mi-am spus că-i timpul să mă opresc. Hei Laurie, ce Dumnezeu, eşti fată în toată firea, lasă dracu ţigările şi hopa sus, hai, gata… Ştii, chestii d-astea de crezi că funcţionează… Hopa sus…
Aşa făceam mereu, mai ales cînd eram cu el.
Luasem bicicleta aia, ştii, jafu’ ăla verde de-i plăcea lui, ne-am cheltuit pe el trei salarii… Că-i specială, că-i pentru munte… Rahaturi… Mie mi-era tot una, i-am şi spus, Marc dragule, habar n-am ce îndrugi acolo, ce treabă am eu cu vitezele şi suspensia şi celelalte rahaturi… Dacă tu crezi că-i mişto ia-o, ce mai stai… Ştiu că el m-a privit, ştii, privirea aia a lui, zîmbetul tipic şi veşnicul fir de iarbă din colţul buzei… Dacă tu crezi că-i mişto ia-o… S-a aplecat şi m-a sărutat uşor pe frunte… Mirosea a scorţişoară sărutul ăla, sau poate că el mirosea aşa… Habar n-am… Dar ţin minte aroma aia… Dacă tu crezi că-i mişto ia-o, vezi că banii sînt în cartea lu’ Eco – ştii că acolo ne ţineam mereu biştarii.
Afară ploua şi geamurile erau aburite şi era noapte. În cameră doar veioza aprinsă şi televizorul dat pe Mute. Ascultam Hungry Lucy şi tocmai cumpărasem cea mai cool şi jaf bicicletă din tot oraşul ăsta nenorocit.
Dacă tu crezi că-i mişto ia-o, i-am spus, da’ să dea dracu dacă nu facem o tură imediat ce o aduci.
Acu’, noaptea?
Îhî… acu’…
A zîmbit şi a ieşit.
Şi eu am rămas în cameră cu mirosul ăla de scorţişoară…
Se opri. Făcu semn ospătăriţei să mai aducă vreo două plicuri cu zahăr. Apoi.
– Cînd a sosit cred că era trecut de trei. Eu moţăiam pe canapea privind a 112335 oară filmu’ ăla despre Picasso. Îmi pusesem o pernă aşa, cîş, şi moţăiam.
Nici n-am auzit cînd a intrat. Am simţit doar buzele lui reci pe obrazul meu.
– Eşti gata?
Ţin minte că aveam halatul portocaliu şi papucii ăia pufoşi. Aşa am ieşit.
Am zîmbit.
– Serios vorbesc.
M-a prins de mînă şi nu mai ştiu ce mi-a spus, ceva gen Caleaşca vă aşteaptă parcă. Şi-am pornit la drum aşa, în halatul ăla şi-n papuci. Nici uşa n-am apucat să o încui. Atîta doar, înainte de a ieşi, mi-a făcut semn în spatele meu, spre fructiera cu kiwi. Ia una… Ştiu că m-a mirat, n-am zis nimic da’ nu prea înţelegeam ce vrea. Şi Marc a repetat, ia unazice… M-am întors, am apucat un ghem d-ăla pufos şi maroniu şi abia am apucat să mă întorc spre el. A făcut semn din cap.
– Aşa. Acum hopa sus!
Pentru că nopţile bicicletele zboară Dan, zboară aşa cum zboară avioanele de te duc departe departe, departe, tăcute şi cuminţi zboară. Ca păsările Dan… Ştiu, poate crezi că am luat-o razna, mă rog, mult, mult mai razna decît eram pe vremea cînd m-ai cunoscut tu şi cînd fumam în parc chiulind de la ore şi cînd sprijineam amîndoi holurile de la Tonitza… Dar nu-i aşa Dan, nu-i deloc aşa… S-au schimbat multe de atunci… Nu mai cînt… Fumez de 13536457 de miliarde de ori mai mult… Tac… Şi ştiu ce nu ştiam atunci. Ştiu că, noaptea, toamna, bicicletele zboară dacă te sui pe ele în halat portocaliu, dacă simt ele pe pedale talpa subţire a papucilor pufoşi…
Toamna noaptea vezi tu, bicicleta mea era un avion, îmi dădea senzaţia aia ireală, de parcă eram mangă, de parcă totul e inventat şi tocmai de aceea totul există.
Spui Hopa sus şi totul trece.
Spui Hopa sus şi chiar zbori, ai în faţă un nene cu care ţi-o tragi din cînd în cînd, îi ştii numele franţuzesc, simţi mirosul lui de „Armanimania“, aroma aia uşor amăruie pentru tine da’ care lui îi place şi pentru care mereu va certaţi, îi simţi părul şifonat de vînt… Şi te ţii bine de el ca să nu cazi dracu’ peste castanii de pe bulevard ori mai rău, peste turla Bisericii din centru, că tocmai a început Vecernia şi e naşpa să pici aşa, din cer, în altar, în halat şi în papuci, Părintele Theodor parcă-l văd, o să rămînă o clipă buimăcit, aşa, aiurea, de parcă taman s-a trezit în faţă cu Înaltu’, da’ apoi o să o scoată el la capăt şi o să te ia uşor de mînă, înceeeet, înceeet, ca Iosefini, ca un scamator renumit, şi, şopind pentru tine, pentru el, pentru Cel de Sus ce i-a trimis în dar asemenea pleaşcă, te va îndemna Hai Laurie, încet, fă pe proasta, taci, încet, aşa, vezi că n-ai păţit nimic… Lasă turla, o să o reparăm noi apoi…
Şi tu vei face cîţiva paşi timizi dincolo de altar, în miros de smirnă şi bătrîni.
Şi vei privi în jos.
Şi vei auzi cum face Părintele Theodor prezentările, cu glas tremurînd Iubiiiiiţi enoriaşi, Dumnezeu ne-a trimis un semn…
Rîde.
Laurie rîzînd face toamna mai blîndă.
Tocmai d-aia tac şi o privesc, o privesc aşa, cu mîna sprijinită în bărbie, jumătate din mine fiind încă în Biserica aia, cu ea şi cu Părintele Theodor, doar jumătate rămînînd aici, în noapte, în camera asta, în faţa unei căni cu ceai de mandarine.
Laurie rîde.
– Şi apoi?
Mă priveşte.
– Şi apoi nimic Dan. Apoi o să mă uit la ceas. Şi apoi o să mă uit pe cer, prin spărtura din turlă, în căutarea lui Marc şi a bicicletei lui sau poate a Celui de care vorbea Părintele Theodor că m-a dat jos de pe bicicletă.
Dar sus va fi doar noapte.
Şi-atunci o să ies încet, printre enoriaşi ce se închină şi aruncă bani la ţintă în cutia milei, o să ies pe bulevard, chiar vis-a-vis de magazin, ştii tu, în parcul ăla cu statuia lui Eminescu şi cu fîntînile-cascade…
O să traversez încet, atentă la maşini şi la îngeri, şi o să văd eu unde naiba o să mă aşez.
– În parc?
– Poate… Habar n-am. Poate în parc. Nu ştiu… Poate o să o iau încet pe Domnească, pînă la Catedrală ori pînă la Grădina Publică, şi-o să mă întorc tot aşa, pe jos, pe lîngă Teatrul Leonard, uşooor, uşooor de tot… Şi, aproape de gară, o să fie aproape 5 dimineaţa Dan, şi o să-mi fie frig, se înţelege, e vorba de toamnă, nu?, aproape de gară zic, o să mă zgribulesc, o să mă gîndesc de unde dracu’ fac rost de fise pentru măcar un pahar d-ăla de plastic cu ness de vinde coana Leni.
Şi o să rezolv eu Dan, o să rezolv eu cumva şi chestia asta…
– Cum?
Dă din umeri.
– Habar n-am…
Dar o să o rezolv. O să mă întîlnesc cu omul cu haina aia plină cu globuri, nu ştiu, o să dau eu de el cumva, şi o să-i dau bineţe, neaţa omule cu globuri, şi el o să dea din cap morocănos în semn de bună dimineaţa Laurie, şi o să mă primească să merg aşa, un timp, lîngă el. Pentru că o să mă placă. Şi pentru că o să facem schimb şi o să primesc un covrig cu susan pe boaba aia de kiwi din buzunar. Ştii, întotdeauna oamenii cu haine de globuri primesc kiwi la schimb… E bine să ştii asta…
Şi o să muşc din covrigul ăla gîndindu-mă pe unde naiba o mai zburda Marc şi bicicleta lui cretină, prin ce nori şi unde o să-l trîntească şi pe el Dumnezeu.
O să mă gîndesc la asta pînă cînd o să simt o mînă pe umăr şi o mînă ce-mi întinde un pahar de ness şi vocea omului cu globuri prinse de haină sîsîindu-mi Bea, o să te mai încălzească oleacă. Hai, hopa sus!
Îmi privesc ceasul. La ora asta Emil trebuia să sune iar dar cred că a lăsat-o baltă.
Laurie desenează cu linguriţa forme ciudate în zahărul încă netopit din fostul ceai…
– Mai luăm un rînd?
Se uită şi ea la ceas. Apoi.
– Da’ doar unu’… E tîrziu deja. La opt ar trebui să fiu la Ema, să pregătim exponatele.
Fac semn chelneriţei să mai aducă un ceainic.
– Mîine se va termina totul…
Laurie desenează gărgăriţe tembele şi haioase pe şerveţel.
– Da Dan… Mîine se va termina totul… Ar trebui să fim fericiţi.
– Crezi?
– Absolut.
– De ce, Laurie?
– Pentru că mîine se va termina… o să fim iar liberi… Ne vom putea iar căca în viaţa asta sau iar ne vom face speranţe şi vom umbla la magazine vintage ca să căutăm aripi şi cercei şi cizme pentru iarnă… Mă rog, tot ce ne trebuie ca să ne amăgim că avem o viaţă mai puţin fadă decît este…
– Şi asta îţi pare ţie fain?
– Sigur că da!
– Ai plăceri mici înseamnă…
O privire gen du-te-n mă-ta.
– Sigur că am plăceri mici Dan. Toţi avem.
O privesc pe sub sprîncene.
– Serios. Hai să nu mai facem pe sfinţişorii… Da, mîine se va termina. Şi? Ce-i cu asta? Totul se termină Dan, absolut totul. E ăsta un motiv de îngrijorare? Nu cred?
Mîine se va termina totul. Aşa e. Absolut. Ce o să faci tu mîine Dan?
– Eu?
– Da, tu. Mîine la 11.37 ce o să faci? După ce totul se va fi terminat.
Dau din umeri.
– Habar n-am. Ce întrebare… Da’ tu ce o să faci?
– Eu?
– Da Laurie…
– Eu la 11.37 o să mă aşez pe trotuar, în faţă la Armenească. O să stau aşa, acolo, pe trotuar, privind trecătorii, numărînd pisicile vărgate şi mîncînd prăjitură Măgura.
E simplu.
– Eu vorbesc serios…
Mă priveşte.
– Şi eu vorbesc serios Dan. Ce dracu’ vrei să-ţi răspund? La 11.37 asta o să fac. O să mănînc Măgura şi o să îmi spun Uite Laurie, la 11.23 s-a terminat totul şi de-atunci au trecut14 minute şi tu eşti aici, lîngă biserica asta, printre pisici şi trecători, eşti aici, în toamnă, şi mănînci o prăjitură…
– Dacă ar fi totul aşa de simplu…
– Totul este simplu Dan. Absolut tot.
– Cum naiba poţi lua totul aşa uşor nu ştiu…
Zîmbeşte.
– Nu-ţi bate joc de mine…
– Deloc.
Laurie continuă.
– E un avertisment… Nu-ţi bate joc de mine.
– Vorbesc serios Laurie… De cînd te ştiu aşa ai fost…
Au sosit căni noi. Şi ceainic nou, desenat cu frunze de lotus. Şi 4 plicuri cu zahăr.
– Cum am fost Dan? Ia zi-i tu…
Zîmbesc.
– Vezi… Exact asta spun…
– Ce mama naibii spui? Că ce? Nu iau nimic în serios? Totul este simplu. Crede-mă!
Uite, cînd a plecat Marc… Nu ştiu dacă ţi-am spus… Ne-am văzut atunci, nu mai ştiu pentru ce. Ne-am văzut cîteva ore. Nu, nu sex sau alte tîmpenii… Chiar nu mai ştiu. Da’ la plecare, cînd a trebuit să-l conduc, idioţii ăia închid cu cheia uşa de la intrare şi a trebuit să cobor cu el să-i deschid, ţin minte că s-a oprit o secundă şi m-a privit. Mi-a zis ceva, ceva gen Gîndeşte-te bine, nu ai niciodată de unde să ştii ce o să fie acolo.
Aveam cheile în mînă, taxiul sosise, îl vedeam dincolo de geam şi dincolo de Marc îl vedeam, îi auzeam claxonul, şi el mă privea. Şi mi-a zis chestia aia, nu ai niciodată de unde să ştii ce o să fie acolo…
Şi-atunci am trecut de el, i-am deschis uşa, era frig Dan, nemaipomenit de frig în noaptea aia, sau poate doar mi se părea mie, şi, întorcîndu-mă, fără să-l mai privesc, fără să-l mai ating, absolut nimic din toate astea, pur şi simplu doar întorcîndu-mă i-am răspuns în timp ce urcam scările Poate, dar ştiu foarte bine ce este aici!
Şi-am plecat.
D-asta spun Dan, nu-mi urla tu mie că iau totul prea uşor… Nu ai dreptul… Nu ai nici un drept. pentru că ştiu ce înseamnă să pierzi. Ştiu ce înseamnă să laşi totul în urmă şi să taci Dan. Să nu ridici mîna. Doar să taci. Ştiu toate astea şi multe altele ştiu Dan. Şi ştiu că totul e simplu şi că toamna e cea mai urîtă moarte…
Aşa că nu-mi spune mie toate astea…

Apoi a sunat din nou Emil şi am fixat întîlnirea în parc la Kiseleff.
Laurie a sunat-o pe Ema şi-am mers împreună pînă în staţia de lîngă statuie.
Cînd a venit autobuzul s-a aşezat la geam, şi-a trecut uşor palma peste obraz şi apoi m-a privit o secundă.
Afară începuse să plouă încet şi stacojiu.

Joi

„În Shakespeare, cînd întrebi o fată tînără dacă te va iubi multă vreme, ea îţi răspunde: «Pentru totdeauna şi încă o zi!»
Ziua asta suplimentară e cea mai preţioasă şi ar trebui trăită înaintea veşniciei…“

(R.B.)