to Elinor
Intro

Ploaia se opri taman la fix pentru a putea acosta. Parcă auzind gîndul acesta Agop, îndesîndu-şi iute pe cap cipilica arămie se grăbi să dea alarma.
Cîteva secunde numai şi sus, pe punte, printre baloţi şi sunetele clopotului, apărură, rînd pe rînd, şi Isaac, şi Vero, şi Nims. Pînă şi Gres, aşa, tîrîş-tîrîş, cu picioarele lui scheltice, urcă.
Apoi, exact la şi 17, după ce vocea aspră a lui Agop dădu semnalul, scara coborî în valuri, grăbită, legănată de vînt, mirosind a nori şi a sare şi a tot ce fusese adunat pe corabia aia blestemată ani şi ani de zile.
Dincolo, pe pămînt, erau zorii unei noi zile şi Dan taman intră în bucătărie, cu ziarul sub braţ şi cana de ceai în cealaltă mînă.
Se apropie de Mel, care îşi făcea de lucru la chiuvetă, şi o sărută uşor pe ceafă. Mel nu spuse nimic. Doar zîmbi aşa, ca pentru ea, cum zîmbea Mel de fiecare dată cînd Dan o săruta şi ştia că ziua începută astfel avea să se scurgă încet şi frumos şi lin.
Dincolo, pe pămînt, Dan taman intră în bucătărie.
Pisica albastră se strecură şi ea prin uşa întredeschisă şi se aşeză cuminte pe pervaz.
Ceva mai tîrziu în încăpere intră şi puştiul, somnoros şi pijămălos şi, ca de obicei, primul gest pe care îl făcu a fost să se lipească de coapsa lui Mel şi Mel ştia că e timpul să-şi treacă degetele prin părul puştiului pentru ca el, astfel ciufulit, să ştie că ziua începută astfel avea să se scurgă încet şi frumos şi-n gust de biscuiţi şi dulceaţă de gutui.
Dan se aşeză la masă şi trase scaunul.
Puştiul se aşeză şi el pe scaunul abia pregătit.
Mel se întoarse spre aragaz şi apoi puse pe masă ceainicul şi cănile şi zahărul brun. Şi laptele, abia fiert.
Dan împături ziarul şi apoi privi puştiul şi ochii lui încă adormiţi.
Cînd fu gata pîinea prăjită se ridică şi o puse pe o farfurioară cu margini desenate cu flori vişinii şi încăperea toată mirosi apoi a unt şi a pîine proaspăt prăjită.
Mel turnă apoi ceaiul şi apoi, peste el, în fiecare ceaşcă, un deget şi jumătate de lapte.
Dan zîmbi şi spuse ceva, nu mai ştiu exact ce, poate în legătură cu slujba sa sau poate că nu şi Mel îi răspunse în stilul ei cald ce făcea ca toate cuvintele să plutească prin cameră uşor-uşor, de la uşă pînă la cuptorul cu microunde şi apoi pînă la motanul albastru cocoţat pe pervaz.
De undeva, din spate, se auzea o melodie, poate la radio sau poate era vreun cd ceva, nu ştiu, dar se auzea al naibii de clar o chestie cîntată la pian şi, un timp, puştiul încercă să ţină ritmul bătînd uşor cu degetele în masă şi imaginîndu-şi că este cel mai mare pianist şi că aceea este melodia lui şi că aceasta nu este o bucătărie, nu, nicidecum, ci o scenă este, şi el trebuie să cînte bine bine bine.
Dan făcu un semn uşor către Mel cu piciorul aşa, ştii tu, pe sub masă, ceva gen „Uite-l cum cîntă, nu-i aşa că-i fain?” şi Mel îl privi zîmbind.
Însă nu apucă să-şi ducă melodia pînă la capăt – şi Mel a băgat prima de seamă asta căci l-a văzut oprindu-se brusc, degetele lui o clipă îngheţate pe masă şi apoi privirea ţintuită dincolo de fereastră, de parcă nu mai exista nici farfuria cu caşcaval şi ouă ochiuri şi nici măcar biscuiţii şi ceaiul cu lapte şi dulceaţa de gutui, nimic din toate astea nu mai erau şi chiar de ar mai fi fost s-ar fi topit.
Atunci a privit şi Dan, deşi era tîrziu fiindcă nu a mai prins mare lucru – deşi s-a ridicat iute şi s-a dus glonţ spre geam punînd pe goană motanul albastru.
Atunci a privit şi Dan acolo unde arătau degetele puştiului. Era tîrziu însă îndeajuns ca să mai poată întrezări corabia acostată hăt în nori şi de acolo, de sus, de la Sfinţi şi Îngeri, scara legănîndu-se în bătaia vîntului pînă în grădina lor, lîngă mărul ăla şi lîngă balansoar. Şi, coborînd pe ea, agale, nesigur, cu mişcări tremurînde de amintiri şi spaimă, ultimul mus, bătrînul Agop.
Ştiu, ştiu, era departe, mult prea departe, dar sigur vă spun că el era. L-am recunoscut după cipilica arămie cusută cu fir de aur.

Part I
Mel
Cînd am ajuns la „Warda” Andi era deja acolo.
Adică ştii, îţi dai seama imediat cînd e ea la masă, miroase a vanilie şi a fum de ţigară. Aşa a fost şi acum. Era vreo şapte seara, maxim la şapte şi zece cred că am ajuns, şi portarul mi-a deschis uşa şi apoi a venit puştiul ăla de m-a condus în salon şi nici n-a mai fost nevoie să îmi arunc privirea prin încăpere că mi-am dat din prima seama. Era la o masă, în colţ, în dreapta, colţul ăla cel mai slab luminat.
So… lumină chioară, galben-verzuie, un miros apăsător de vanilie, sînii lui Andi în cel mai provocator decolteu, brăţara verde, din lemn şi bile d-alea de zici că sînt gumă de mestecat, şi fum. Mult fum.
Dincolo de asta şi de perdeaua de zgomote de la masa alăturată Andi şi buzele ei.
Mă rog, şi pupicuri, vai fato da ce punctuală eşti, siiiiiiiiiiigur, mă mai iei şi la mişto, etc. etc. etc.
Adică ştii tu, genu’ Andi – fata pe care nu te poţi supăra.
Apoi chelnerul cu meniul la care mă holbam ca idioata că îmi făceau cu ochiul cam toate de acolo dar mă gîndeam că iar o să fiu cît o vacă apoi şi că-i mai bine să mă abţin.
Noroc de Andi care, cînd s-a întors ăla să ne ia comanda, mi-a luat imediat locu’ şi a trîntit o comandă faină cu tot ce trebuie plus desert pe deasupra.
Am zîmbit.
Ea îmi făcu cu ochiul.
– Păi nu? Eram sigură că o să faci iar nazuri cu tîmpeniile tale, cu slăbitu’ şi alte rahaturi… Nu ştiu ce ai în cap, zău aşa…
Am tăcut.
Mi-am deschis poşeta şi, din două mişcări, mi-am închis telefonul.
Andi îmi întinse pachetul cu ţigări dar n-aveam chef şi i-am făcut semn să o lase mai moale şi ea.
Se uită la ceas.
– Dia cred că nu mai vine…
Era vreo opt fără zece.
– Crezi?
– Trebuia să ajungă de juma de oră…
– Ştii cum e Dia…
– Păi tocmai. Asta spun şi eu. Ne luăm adio…
Dincolo, la masa din spate, lăutarii cîntau o chestie lălăită unui cuplu. El părea în extaz da’ aia se plictisea de moarte…
– Aşa… Şi spune, ce-i atîta grabă?
Andi îşi luă privirea de la cuplul ăla idiot. Doar pentru o clipă. Apoi.
– Nu ştiu dacă terbuei să vă spun toate astea… Adică d-aia am vrut să fie şi Dia, nu ştiu, poate că am nevoie de un sfat…
Am privit-o.
Avea o atitudine d-aia de „mi se rupe” şi chestia asta mă enerva enorm…
– Dia nu mai vine… Tu ai spus…
– Da Mel… ştiu. Uite, nu ştiu ce părere o să ai dar… am rupt-o cu Alex.
Îţi dai seama că am rămas interzisă.
Repetă.
– Am rupt-o cu Alex.
În clipa aia, vă jur, nu îmi doream decît să apară Dumnezeu sau Sfîntul ăla de e responsabil cu îndeplinirea dorinţelor, şi să facă el ceva, o scamatorie d-aia de-a lui, ca să apară Dia. Sau chelnerul. Sau amîndoi. Mă rog, orice, absolut orice numai să nu fiu singură.
– Şi copiii?
Îşi mai aprinse o ţigară. Am vrut să-i iau pachetul din mînă dar mă repezi.
– Nu, te rog. Nu acum…
Am lăsat-o.
– Şi copiii?
O clipă de tăcere.
– Cris e la mama. A venit aseară şi a luat-o. Silvia n-a vrut să meargă.
M-am uitat la ceas.
– Cu cine e acum?
– Am chemat-o pe Laura să stea cu ea pînă mă întorc. Speram să vină Dia, ea se pricepe la chestii d-astea… Eu habar n-am ce o să le spun.
– Şi Alex?
Dădu din umeri.
– Habar n-am. Nu mă interesează. A plecat ieri la Braşov. Sper pînă se întoarce să pot să mă car şi eu.
– Pot să întreb ce naiba s-a întîmplat?
Mă privi dar vedea dincolo de mine.
– Nu ştiu. Vezi tu Mel, totul e bine, cunoşti un om, te îndrăgosteşti de el, mă rog, ştii tu, primul sărut, prima ieşire împreună, prima masă… Totul pare ok şi îţi spui că merită să mergi mai departe. Şi laşi totul să se desfăşoare şi uite aşa vine şi prima voastră ploaie, cînd el se opreşte la intrarea de la metrou şi cumpără iute prima voastră umbrelă, şi tu te laşi o clipă aşa, lîngă el, ca să te simţi ocrotită dar apoi îţi spui în gînd că e fain să te simţi aşa şi dacă tot e fain atunci înseamnă că nu ai nevoie de umbrelă şi i-o arunci cît colo şi vîntul o ia şi o duce-duce-duce pînă în stradă, printre maşini şi troleibuze, de se opreşte abia hăt departe, în faţa statuilor de la universitate iar el, el, nu ştiu cum să îţi spun, rămîne pentru o clipă nedumerit şi te priveşte şi tu îl priveşti atunci şi e frumos tare cum îl desenează ploaia şi dai din umeri în semn de ce naiba să facem noi cu o umbrelă iar el surîde şi tu fugi-fugi-fugi… Fiindcă eşti fericită Mel în clipa aia şi, zău de nu, dacă eşti fericită nimic nu mai contează, vrei doar o mie de ani pentru corpurile voastre, să ieşi goală din baie, udă toată, şi să treci uşor prin faţa fotoliului în care el stă aşezat privind nu ştiu ce rahat la televizor iar tu să te aşezi uşor pe mînerul drept al fotoliului, şi să îi povesteşti despre sînii tăi şi despre cum te-ai culcat într-o noapte, pe cînd erai copilă, iar în zori te-ai trezit cu doi bulgări incandescenţi şi cu gust de scorţişoară aşezaţi aşa, unu’ lîngă inimă şi celălalt lîngă inima lui din tine, să-i spui toate astea Mel şi el să te guste toată-toată-toată… Fiindcă asta este dragostea Mel, sîni cu gust de scorţişoară şi poveşti despre ei şi din aşa ceva apar apoi amintiri care aici, pe pămînt, se cheamă „copii” şi pe care le creşti pînă devin mari-mari-mari de fac şi ele, la rîndul lor, alte amintiri, şi alte amintiri, şi alte…
Se opri brusc.
– Înţelegi?
Priveam undeva, între pahare şi farfurii, tocmai ca să nu fiu nevoită să îi urlu cîtă dreptate are.
Repetă.
– Mă înţelegi?
– Da.
Am şoptit.
– Da.
Part II
Dan
– Strauss mirosea a mere verzi…
Îl privi.
– Hai Dan, pe bune acum… Vorbim serios…
Desfăcu încet capacul stiloului.
– Şi eu vorbesc serios. Cît se poate de serios.
Alsou nu era atentă, îşi căuta ţigările în nebunia aia de geantă cu Puka.
– Asta o să scrie în scenariu? Că Strauss mirosea a mere?
Făcu semn din cap.
– Da.
– Eşti nebun…
– Serios. Va fi prima impresie cînd va intra, în toamna lui 1844, în sala de la „Dommayer’s Casino”. Toţi vor şopti Miroase a măr verde, şi-l vor lăsa apoi să arate ce poate, toate aromele şi culorile şi sunetele… Tot-tot-tot… Iar Gemälde va spune, poate în gînd, poate doar pentru ea sau poate că nu, nu ştiu, nu m-am hotărît încă, dar îl va asculta vrăjită şi va şopti Miroase a măr… A măr verde!
Şi poate asta nicidecum muzica va face atunci, în seara aceea de mijloc de octombrie, să ceară toţi încă un bis, şi încă un bis, şi încă unul şi tot aşa pîn’ la nouăşpe… Mirosul de măr. Nu muzica.
Alsou deja rămăsese cu ochii pironiţi asupra lui Dan şi cu ţigara, încă neaprinsă, între degetele ei infinite cu unghii vopsite în verde.
– Şi Gemälde cine va fi?
– Nu ştiu încă. I-am propus aseară lui Laurie, am prins-o abia pe la unu noaptea…
– Laurie ar fi chiar faină…
– Nu ştiu. M-am tot gîndit. Ea dă bine, are ţîţe, cur, mă rog, tot ce trebuie să bagi într-o haină de pe vremea aia…
– Laurie în corset… Ce imagine…
Alsou îi dădu un ghiont cu piciorul.
– Numai la tîmpenii te gîndeşti. Doaaaaaamne, obsedat sexual…
Klaus zîmbi învăluit de fumul unei ţigări abia începute.
– Nu am încă nici un răspuns. D-aia v-am chemat, că vrea întîi să vadă scenariul şi am zis să nu decid de capul meu…
– Oricum o faci!
Alsou cea înţepătoare. Poate din cauza dimineţii.
– Oricum o faci!
– Aşa-i… Deci… Ce părere aveţi?
Chelnerul aduse nota şi, imediat după ce plecă, începură toţi să facă socoteala şi să-şi scoată portofelele.
– Şi finalul îl laşi decshis?
– Nu ştiu.
O privi.
– Ai altă idee?
– Nu. Mă gîndeam doar… E bine aşa. Problema este că aş scoate pasajul ăla cu „Strauss versus Strauss”…
– E important. Presa asta titra…
– Tocmai. Prea le dai mură în gură… Lasă-i naibii să gîndească ei cine versus cine era… Oricum, cine merge la un astfel de film nu are nevoie de indicaţii…
Sună telefonul şi, vreme de vreo cinci minute, Dan vorbi. Încet. Calm. Fără a lăsa să se întrezărească nici o emoţie. Absolut nimic. Apoi le comunică sec.
– S-a aprobat finanţarea!
Klaus se ridică să mai ceară chelnerului o sticlă cu vin, aşa, să serbeze evenimentul dar Alsou îl opri.
– Trebuie să plec.
Îl priviră pe Dan. Da, avea dreptate, la ora asta deja trebuia să fi ajuns deja la Laurie cu scenariul.
– Lăsăm pe altădată.
Se ridicară şi îşi puseră paltoanele. Dan o ajută pe Alsou să-şi aranjeze părul, apoi, luînd umbrela, aranjă mapa cu nota de plată pe colţul mesei, la vedere.
– Încotro o luaţi?
Klaus se uită şi el la ceas.
– Eu pornesc spre Universitate. Mă văd cu Maria în vreo 10 minute.
Dan o privi pe Alsou.
– Spre Academie, spuse ea.
– Hai, te las lîngă liceu dacă vrei.
Ieşiră toţi trei şi, în uşă, îi adresară un Servus lui Klaus.
Afară ploua uşor şi Dan deschise umbrela şi Alsou se grăbi să se lipească de el, cu un pas egal, traversînd rondul.
Un timp vorbiră vrute şi nevrute, despre Mel şi despre puştiul lui drag, despre ultimul album Heather Nova din care Alsou nu găsise pe gustul ei decît o melodie, parcă a cincea, despre Benicio în rolul lui Che şi despre toţi regizorii lumii şi visele lor de celuloid.
Apoi, înainte de a se despărţi, ea îşi făcu curaj şi întrebă.
– Chiar Dan, de ce Strauss mirosea a măr verde?
El tăcu un timp. Apoi, privind picăturile de ploaie scurgîndu-se pe mănuşa din piele.
– Pentru că aşa miroşi tu.