27 de file de jurnal

Uneori aşa se întîmplă, vă jur.
Ca atunci cînd vezi pe cineva în depărtare, traversînd pădurea şi apoi cîmpul traversînd… Îl vezi cum urcă podul încet şi trist şi-atunci începi să ai un sentiment ciudat şi-ncepi să-l aştepţi şi să-ţi fie dor începe, deşi nici măcar nu ştii cine e, sau cum îl cheamă, sau…
Aşa este şi acum.
Ca o poveste ciudată despre partea nevăzută a lumii, despre culori o poveste şi despre aromele unei zile de vară.
Aşa a început.
Aşa se întîmplă uneori, vă jur…

Cînd uşa s-a deschis am avut un sentiment ciudat.
Ca şi cînd aşteptam să apară, să-l văd dincolo de prag, tăcut şi nins dar cu surîsul acela pe buze. Surîsul lui mov.
D-aia am lăsat iute privirea în podea şi-am căutat cu gîndul cana de ceai şi-am început să amestec cu linguriţa de argint zahărul imaginar în aroma topită.
D-aia tăceam.
Era vreo ora zece.
Dincolo de fereastră, printre bucăţi de nori deşirate pe un cer violet, un stol de porumbei. Jos, de partea cealaltă a străzii, cîţiva copii. O minge. Pisica şi numele ei de Apostol pe scările de lemn tocit.
Aromele unei zile de vară.

R.

M-am gîndit să ies.
Jos, dincolo de parc, ar fi trebuit la ora asta deja să se strîngă lumea şi vînzătorul de bragă şi cele trei tipe din fanfară.
M-am gîndit să ies.
Am strigat-o.
Mi-a răspuns de dincolo de uşă.
Se îmbrăca.
M-am ridicat şi-am deschis fereastra.
Apoi, cînd a ieşit din cameră, ne-am zîmbit aşa cum făceam noi de obicei, mi-am luat geanta pepit şi, ca două părţi ale aceluiaşi măr, am ieşit.
Strada ne-a şoptit „Bună dimineaţa!“
Ca două fete infinite ce sîntem „Bună dimineaţa!“ i-am răspuns.

O felie de pîine nu este decît o insulă.
Am decretat asta de mică şi imaginaţia mea a decis ca asta să rămînă literă de lege.
Deci: O felie de pîine nu este decît o insulă.
Pămînt de firimituri.
Graniţe din coajă crocantă.
Uneori, de am chef, ung pămîntul ăsta cu zăpadă de vişine. Sau de mure. Depinde.
O felie de pîine nu este decît o insulă şi, pentru două fete ca noi, asta este de ajuns.
Micul nostru Regat.
Mica noastră taină.
Ştii cît de fain este să umbli dezbrăcată pe străzile unei felii de pîine?
Închide ochii.
Pipăie uşor aroma din păr.
Acum ştii!

R.

Ieşim deci.
Am un chef nebun să beau ceva. Să spăl dracu’ şi oboseala şi tot restu’…
Ieşim.
La Tavernă e full însă şi, după ce mă fîţîi cîteva minute de bezmetică încercînd să văd cam de ce altceva aş avea chef ne aruncăm vis-a-vis, la Patti.
Simplu.
E şi-acolo lume însă Patti ne ştie de-o viaţă şi, în cazuri d-astea, ne face întotdeauna rost de-o masă.
Întotdeauna aceeaşi.
Masa aia de plastic de sub castan.
Dar e OK.
Ne aşezăm.
Patti îmi face cu ochiul şi-apoi o zbugheşte spre bucătărie.
Mulţam Patt, îi urlu, mulţam Patt! Pup fato!
Dar Patt nu mă mai aude. E deja printre omlete şi cafele şi beri…
Mă rog…
Ne aşezăm.
Eu mereu stau în acelaşi loc. Adică aşa, cu spatele la bar. Am în faţă doar masa, castanul şi pe R.
R. mereu stă lîngă castan. Da’ mereu-mereu. E ca un ritual chestia asta, ştii?
Adică întîi se aşează aşa, cu genunchii strînşi şi tălpile pe scaun, şi mă priveşte.
Degeaba îi spun dă naibii picioarele alea jos de pe scaun, pe cine ai mai văzut tu stînd aşa?, degeaba îi tot repet asta de sute de ani de zile. Nu mă aude. Mă priveşte, cu palma dreaptă mîngîie uşor masa de plastic galben, cu palma stîngă îşi face de lucru cu şireturile infinite ale tenişilor ei roşii.
Mă priveşte.
Dar nu mă aude.
Mă rog…
Ce vreau să spun este că are o obsesie cu aşezatul aşa, cu genunchii la gură. Şi apoi faza cu castanul, vrea să stea mereu acolo. Două. Două obsesii. Cam cum am eu asta cu dă naibii picioarele alea jos de pe scaun, pe cine ai mai văzut tu stînd aşa?
Aşa…
În timp ce R. mîngîie masa de plastic eu arunc o privire după Patti.
Acum chiar am noroc, este la două mese distanţă de noi. O şuier Hei, Patt, hai puţin fato!
Ea se întoarce o clipă şi-mi face un semn cu arătătorul ridicat. Ceva gen Te-am auzit! sau Fii cuminte! nu ştiu exact. Mă rog…
Apoi îşi vede de treabă. Adică vorbeşte cu unii, le ia o comandă ceva, nu ştiu…
Îşi trece părul după ureche.
Zîmbeşte.
Şi eu zîmbesc, deşi nu ştiu de ce. Nici măcar nu mă vede.
Aşa…
R. bate în masă cu degetele ei lungi şi subţiri.
Mă face atentă, Uite o castană! îmi spune rotind în palmă un bulgăre cafeniu. Are o obsesie cu castanele astea, zău aşa!
Dau din cap, semn că o aud, dar gîndul mi-e la Patti.
Mi-e tare dragă fata asta.
Uite, a trecut atîta timp, sînt aproape 20 de ani de cînd ne ştim, şi tot mor după ea.
Mi-e tare dragă Patt.
Tare dragă!
Ne-am cunoscut în facultate, în anul I. Aşa ne-am cunoscut.
Eram cu R. şi cu încă două descreierate, Monica şi Andi. Mă rog… oricum nu le ştii.
Aşa…
Eram deci noi patru.
Trebuia să ne cazăm, asta ţin minte perfect. Trebuia să ne cazăm. Mă rog, genţi, geamantane, rucsacuri. Mirosea a pilaf – Monica primise de la ai ei…
Eu stăteam cocoţată pe rucsacul lui R. Cel mai voluminos dintre toate, rucsacul lui R. cel imens şi roşu.
Aşa…
Mă cocoţasem pe el.
Patru demente.
Rîdeam.
Toate.
Nu mai ştiu de la ce ne apucase dar rîdeam de ne dăduseră lacrimile.
Nu, n-aveam nici un motiv să rîdem. Dimpotrivă, situaţia era chiar de cacao. Ne dăduseră ăia de la Facultate o cameră aiurea, nu mai ştiu exact cum a fost, cert e că rămăseserăm toate în stradă cu bagaje şi cu tot…
Era chiar foarte naşpa, nu era nimic de rîs.
Dar noi rîdeam.
Muream de rîs.
Probabil din cauza Monicăi.
Era fata asta ceva de groază, zău aşa… Găsea ea mereu un motiv să se hlizească. Serios. Din orice rîdea.
Chiar şi în cele mai nasoale situaţii, cum a fost faza aia cînd a ars cabana şi era cît pe ce ca Laur să dea ortu’ popii. Mon rîdea. Habar n-am cum de reuşea. Îi tot repetam ce s-a întîmplat, că Laur e grav, că-i în spital şi tot restu’, şi o ţineam de mîini că m-am gîndit să nu leşine naibii sau ceva, da’ ea nimic. Pe bune. Absolut nimic n-avea!
Se uita în ochii mei şi rîdea!
Atît!
Mă rog, asta era Mon…
Acum, dacă stau să mă gîndesc, îmi dau seama că era chiar faină.
Poate cea mai faină dintre noi. Era, cum să spun eu, sufletul nostru. Zîmbetul!
Da. Uite asta era Mon, exact asta: zîmbetul găştii ăsteia de patru demente.
D-aia cînd a plecat ea, acum vreo patru ani, d-aia s-a stins totul…
Pentru că ne-a lăsat aici, în oraşul ăsta de rahat cu tramvaie înguste şi roşii fără să ne avertizeze în vreun fel. Fără să ne spună cineva Învăţaţi de la Mon cum se rîde! Căutaţi să desluşiţi asta cît se mai poate, pînă va pleca!
Nimeni nu ne-a spus!
Şi Mon a plecat.
Şi noi am rămas aşa, ca oraşul, cenuşii şi triste.
Mă rog…
Atunci însă rîdeam. Rîdeam de începuse să mă doară capul de atîta rîs.
Ei, şi cum stăteam noi aşa şi ne behăiam, vedem că se opreşte una în faţa noastră.
O gagică adică.
Înaltă pînă la îngeri, cu un tricou cu Steven Tyler parcă, nişte bocanci grei cît mine şi R. la un loc, două inele de argint aruncate pe degetele mari ale fiecărei mîini şi un tatuaj mic postat exact pe gît, sub maxilar, în partea dreaptă. Nu mai ştiu ce reprezenta. Da’ sigur era mic. Şi albastru.
Mă rog…
Noi, cum îţi spun, cocoţate pe geamantane şi rupte de rîs. Adică pînă atunci rupte de rîs că din clipa în care am văzut-o ne-am potolit brusc, nu ştiu de ce.
Aşa…
Şi se opreşte ea în faţa noastră şi spune ceva. Nu prea eram atentă ce anume vroia că mă uitam la părul ei, avea un păr imens şi negru, şi mă gîndeam cu ce naiba s-a dat de miroase a mere. Că mirosea toată a mere.
Nu rîde, jur că aşa era.
Aşa…
Stai să-ţi povestesc…
Deci…
Ea vorbea.
Nu ştiu exact ce a spus da’ ştiu că, în clipa în care am reuşit să-mi extrag ochii şi nervii oftalmici din părul ei, a zis ceva gen N-aveţi nevoie de o colegă de cameră?
Noi, îţi dai seama, ne-am uitat ca tîmpite una la alta. Un soi de Da’ asta-i chiar cretină, nu vede că nici noi n-avem un’ să stăm? Cam aşa ceva…
Mă rog…
Ne holbam noi una la alta şi, după o clipă de tăcere, nu mai ştiu cine, nu, nu Mon, Andi cred, aşa, Andi îi zice Păi… Noi n-avem cameră!
Şi dă aşa din mînă gen Nu avem unde sta fato, înţelegi?!
Aşa…
Îi spune asta şi dă din mînă.
Şi tipa asta atunci zice:
„Eu nu asta v-am întrebat. Cameră am eu!“
Şi-apoi:
„Ce ziceţi?“
Îşi dai seama, mană cerească ce mai…
Nici nu puteam scoate vreun cuvînt.
Şi-atunci ea a înţeles, şi-a dat seama, ne citise imediat mutrele.
Zice: „Hai!“
Aşa că ne-am strîns iute calabalîcul şi-am pornit stol după ea.
Nici măcar n-am mers mult.
Nu.
Vreo zece minute. Maxim.
Avea o cameră în P-uri, în căminele noi adică. La etajul doi, exact lîngă lift.
Fain.
Foarte fain.
Aer condiţionat, o fereastră imensă, lumină…
Camera… infinită.
Cinci paturi, biroul, biblioteca şi tot mai rămînea o grămadă de loc.
Aaaa, şi era să uit… În stînga, imediat cum intrai, baia.
O baie de îţi venea să leşini fato, serios vorbesc! Tot ce trebuie într-o baie plus, cireaşa de pe tort, o cadă roşie! Cadă pe colţ! Roşie!
Cînd a văzut-o R. era să o adun de pe jos, mă şi gîndeam cît o să o ţină la reanimare…
Mă rog…
Singura chestie ciudată în camera asta erau sticlele. Ea în perioada aia picta sticle, sticle de Cola, de Vodcă, de Gin… Mă rog, tot felul de sticle. le spăla, scotea atent toate etichetele de pe ele şi-apoi le picta pe dinăuntru. Avea ustensile, mă rog, pensete, pensule, fel de fel de chestii.
Ţin minte că mie îmi rămăseseră ochii la o sticlă de Salitos în care-l pictase pe Bob Marley.
Fain, nimic de zis, foarte fain…
Imaginează-ţi un Marley al dracu’ de fidel realizat, pictat în acrilic special pe pereţii sticlei, aproape de fund, şi ţinînd între degete o ţigară, o doză de vegetală mai exact, ce se prelungea pînă sus, pe gîtul sticlei.
Mureai dacă vedeai chestia asta.
Serios vorbesc!
Aşa…
Şi, cum îţi spuneam, asta mi s-a părut ciudat, sticlele astea pictate…
Cred că erau vreo 300 de sticle. Aşezate pe unde se nimerea, pe pervaz, pe bibliotecă, pe biroul ei, pe jos, pe sub paturi.
În rest… totul super Ok.
Fain.
Aşa…
Şi lăsăm noi hainele şi rucsacul şi Mon lasă pilaful de la maică-sa.
Ne dezechipăm adică.
Mă gîndeam, Doamne, ce tipă super ne-ai pus în drum!, exact asta aveam în minte, şi vroiam să-i mulţumesc, să mă duc lîngă ea, că se trîntise în pat, să mă duc lîngă ea, să mă aşez pe marginea patului şi s-o privesc şi să-i spun Mulţumesc!
Da’ aşa… în numele găştii adică.
Şi-am pornit spre ea cu gîndul ăsta în minte da’ apoi m-am oprit.
Stai fato locului, mi-am spus, stai locului că nici măcar nu ştii cum o cheamă!
Şi m-am descălţat.
Şi mi-am aranjat pantalonii fiindcă slăbisem ca naiba şi mai tot timpul cădeau de pe mine.
Şi am închis uşa de la intrare.
Şi-atunci am văzut!
Pentru că, pe toată uşa, ţicnita noastră dragă, îşi pictase mutra.
Da’ ştii, aşa… fidel, cu tatuajul albastru şi părul ei lung şi cu tot restu’.
Îşi pictase mutra şi deasupra îşi scrisese numele. Mare. Cu vopsea acrilică. Mov!
Era Patti!
Patti a noastră!!!

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

A adormit!
O să încerc să continui. Sper să reuşesc şi să nu ajung şi eu cu cornu’-n pernă!
(Regula de aur: Un jurnal nu se ţine niciodată cînd eşti keks!!!)
So…
La Patti.
Băut.
Mult.
Adică atîta cît să nu mai ştii ce şi în ce ordine ci doar cît.
Mult.
Cu Cătă. Apoi Dragoş. Chiţ. Stix. Mike (sosit tîrziu şi stat foarte puţin şi sărutat cu Kate – bleah!!!!)
Slayer. Venom. Puţin Siouxsie. Apoi iar Slayer. Muuuult Slayer.
La două mese depărtare Luciana.
Neschimbată.
Iarbă.
Rîsul ei de sticlă pisată. Înfiorător!!!
Unu’ – habar n-am cine, cred că-i nou, tot numai piercinguri – lipit de sînii ei.
Tipic pentru Luciana.
Bluza ridicată şi ăla întîi i-a mutat inima. Adică i-a desenat o inimă de ketchup pe sînul drept. Cică n-avea loc altfel. Adică pentru Poem vreau să spun.
Toată tîmpenia asta pe Slayer.
Îţi dai seama…
Luciana s-a cărat pîn’ la urmă cu bluza agăţată de catarama blugilor, cu o inimă cam soioasă şi deşirată din ketchup pe sînul drept şi cu un Poem scris cu marker negru pe sînul stîng (de sus şi pînă aproape de bazin).
Poem semnat „V.“ (cine naiba e V.? De aflat!!!)
Noi rămas pînă pe la ora 4.
Apoi ne-a adus acasă Dragoş.
Duş.
Ronţăit un măr.
Gata!
Asta a fost deocamdată!
Noapte bună!

R.

R. a fost cu ideea.
Într-un fel.
Pe de altă parte am fost nevoite să facem asta pentru că proprietarul a sunat într-o seară la uşă şi ne-a mai trîntit încă 200 de coco în plus la chirie.
Ştiu că în seara aia, după ce am mîncat (făcuse R. salată şi cartofi prăjiţi), ne-am aşezat pe fotoliile din hol şi am decis.
Un soi de sfat adică.
O şedinţă.
Fiindcă ne-am făcut calculele şi ne-am dat seama că n-aveam nici o şansă să o mai ducem mult aşa.
Deci…
Am vorbit.
Am calculat.
Calculînd ni s-a confirmat exact ceea ce ştiam înainte de a calcula.
Şi-atunci aveam două soluţii:
1. Ne cărăm (Unde? Dracu’ ştie!)
2. Mai aducem un dement cu noi (Da, am zis bine, un dement. Adică un tip. Pentru că mai încercasem cîndva cu Luciana da’ n-am rezistat decît vreo două zile şi era să iasă cu păruială aşa că a zburat.)
Buuuuuuuun…
Şi-atunci R. a venit cu ideea.
Ştii cum este R.
Nu că-i rea sau ciudată – ori m-am obişnuit eu cu ea – da’ uneori are idei d-astea mai freaky.
Aşa…
Şi zice Spune şi tu un animal!
Mie adică.
Îmi zice Spune un animal! De companie!
Aşa Alege şi tu un animal de companie!
Eu mă uitam la ea, că n-am prea înţeles din prima, da’ ea vroia un nume.
De animal.
De companie.
Mă rog…
Şi-am început.
Eu am zis prima. Cîine! am spus. Prima. Aşa. Apoi R.: Pisică! Bleah! am zis. Apoi, tot eu: Hamster!, Porumbel! zice ea. Zic: Aia-i pasăre, nu animal de companie! Da’ s-a făcut că nu aude. Aşa că am zis, că era rîndu’ meu: Iepure! Pentru că, acasă la noi, tata ne aducea iepuri. Dar R. a strîmbat iar din nas, are ea o alergie la iepuri…
Mă rog, şi tot aşa…
Era cît pe ce să epuizăm regnul animal (că a fost şi bou, vacă, taur, berbec, şarpe, raţă, porc, curcan, papagal, etc., etc., etc.)
În cele din urmă, pe cînd se apropia ora 4, am ajuns în sfîrşit la un punct comun. Şi am decis.
Urma să avem un peşte. Mov.
Şi, după vreo patru zile de la chestia asta, cînd abia sosisem la birou şi mă trîntisem în fotoliu aşteptînd să mi se usuce părul – că făcusem iute o baie fiindcă seara aveam o ieşire la o lansare – taman atunci se deschide uşa de la intrare şi intră R.
Bineînţeles, aşa cum intră ea, întîi tenişii roşii şi abia apoi restu’.
Şi, în spatele ei, oprit exact în prag, unu’.
Lunguieţ, slab ca dracu, ochii cît juma’ de faţă, păr vîlvoi.
Oprit în uşă ca un ceas fără baterie.
Părea foarte timid.
Săracu’… Şi-acum cînd îmi amintesc…
Aşa…
Deci intră R.
Face cîţiva paşi spre mine şi-apoi, întorcîndu-se spre el, îl cheamă aşa cum invocă şamanii ploaia.
Mă rog… R. cea weird…
Aşa…
Îl cheamă.
Face şi ăla cîţiva paşi spre mine.
Eu, îţi dai seama, mă holbam la ei.
Penibil fato, ce să mai îţi spun…
Şi-atunci R. zice: Ia spune-i, ce te-am întrebat prima dată cînd te-am văzut?
Către ăla adică: Ce te-am întrebat?
Bietul de el…
Nici n-avea curajul să ne privească…
Doar a şoptit: Dacă ştiu să zbor…
Abia l-am auzit.
R. imediat l-a şi repezit. Mai tare!, zice.
Da’ am oprit-o eu.
Am auzit!, i-am spus.
Adevăru’ e că abia vorbea da’ mi-era deja milă de el şi vroiam să-l lase în pace.
Atunci R. s-a întors spre mine şi, arătînd spre el cu arătătorul ei lunguieţ, zice:
„Aşa l-am întrebat. Şi ştii ce a spus?“
Am făcut semn din cap că nu şi l-am privit.
Era teribil de fîstîcit.
R. continuă:
„Mi-a zis: Da! Şi-l întreb cum. Zice: Mov. Şi strîmb! Ce zici?“
Am privit-o.
Uneori era tare crazy R. a mea…
M-a privit.
„Se aprobă?“
Ce dracu’ să răspund la aşa ceva?!
A repetat:
„Ştie să zboare mov şi strîmb. Eu zic că-i perfect! Tu ce spui? Se aprobă?“
I-am privit mută.
Apoi:
„Da’ cine este dînsul?“
Atunci R. şi-a trecut palma prin claia de păr multicolor, ştii, gest d-ăla gen Offf, greu mai pricepi soro! şi, probabil văzînd că nu-i cale s-o scoată la capăt cu mine, a arătat din nou cu degetul spre el.
De data asta aşa, întrebător.
Am dat din cap, Da, da, da… El cine este?
Atunci R. s-a lămurit şi m-a lămurit şi pe mine.
Mă rog, în măsura în care te poate lămuri un astfel de răspuns.
A privit deci spre el, l-a arătat cu degetul, şi-apoi:
„El?
El este Peştele!
Peştele Mov!“

„În curte domnea o linişte desăvîrşită căci deţinuţii de rînd nu aveau acces acolo. Zidurile, extrem de groase, ce o împrejmuiau nu lăsau să treacă nici un zgomot. Zidăria asta egipteană îmi apăsa lugubru sufletul dar, sub tălpi, simţeam o iarbă fragedă şi captivă.
În curtea asta, ca-n inima nemuritoarelor piramide, firele de iarbă încolţiseră, ca-ntr-o magie bizară, din seminţele azvîrlite de păsări prin crăpăturile zidurilor.
Ghemuit într-o poziţie ciudată la poalele zidului, cu genunchii strînşi, lăsat într-o rînă, cu capul pe pietrele reci, aşa mi-a apărut bietul Bartleby. Trupul lui împuţinat nu se mişca.
M-am oprit, m-am apropiat de el, m-am aplecat asupra-i şi-am văzut că ochii lui sumbri erau deschişi. Altminteri ai fi zis că doarme adînc.
Nu ştiu de ce am simţit nevoia să-l ating.
I-am apucat mîna dar m-am simţit zguduit de-un fior din creştet pînă-n tălpi.
Faţa rotundă a magazionerului răsări deodată lîngă mine:
– Masa dumnealui e gata. Nici astăzi nu o să mănînce? Nu cumva trăieşte fără să mănînce?
– Trăieşte fără să mănînce! am răspuns eu, închizînd ochii lui Bartleby.
– Mmm, doarme, nu-i aşa?
– Da! Alături de Regi şi de sfetnicii lor! am şoptit eu.“
(Nu-i aşa că te dărîmă chestia asta?

R.)

* Dacă tot ai scris de Peştele nostru Mov nu uita să adaugi:
– Dansul nostru din august, sub jumătatea aia de lămîie numită lună.
– Cum am învăţat peştii să zboare, la iazurile de la Sîmbăta (mai ştii cum te ofticai tu că zboară drept şi se vede naşpa?!)
– Salata lui cu ghimbir.
– Cum citea cărţile (mai ştii? De la sfîrşit la început…)
– … (Mmm, mai era ceva dar am uitat. De adus aminte urgeeeeeeent!!!)
– Cîntecul lui trist, murmurat printre dinţi, în zorii zilei: „Doi oameni într-un singur trup şi între ei Parisul“…

R.

Un oraş nu este decît o colecţie.
De diverse.
De chestii.
Ştii, mi-am dat seama de asta cînd m-am întors de la tine.
Eram în tren. Şi erau şinele care fugeau. Şi fruntea mea lipită de geamul soios. Şi de noapte.
Atunci am ştiut.
Pentru că mă gîndeam la tine. Şi mi-am zis: Da R., chiar aşa e… Un oraş nu este decît o colecţie de chestii.
Atunci am ştiut. Şi am putut să şi jur.
D-aia îţi spun: un oraş nu este decît o colecţie.
O purtăm unii o vară.
Alţii un an.
Alţii toată viaţa (demodaţii. Sau conservatorii)
Şi-acum, cînd mă gîndesc la tine, îmi vin în minte uliţele tale din plastic şi florile din plastic ale oraşului tău din plastic…
Şi e trist.
Cine poate să se îndrăgostească de un om din plastic?
Asta n-ai înţeles tu…
Nu.
Am văzut şi oraşe de stucaturi. Şi unele îmi plac. Cum şi oraşe de apă am văzut. Sau de petale (mai rar).
Sau, uite, cum e la noi…
A venit cineva pe cînd eram mică şi m-a întrebat.
Cîte vrei? a zis.
Şi în ochii lui citeam răspunsul şi-am şoptit atunci 10 000 deşi nu ştiam ce e aia 10 000. Şi poate că nici acum nu ştiu. Dar 10 000 i-am spus.
Şi-atunci el s-a aplecat uşor.
Mi-a cuprins palmele.
Şi a zîmbit.
Şi, cînd m-am întors.
Chiar 10 000 erau.
De leagăne.
Şi-aşa a luat fiinţă oraşul nostru.
Soră-mea a fugit şi a trecut de 9 999. Şi-a tras apoi răsuflarea. Şi s-a întors. M-a privit. Eşti gata? aşa ziceau ochii ei. Şi eu, nemişcată, de aici, i-am făcut semn Da dragule, sînt gata.
Iar ea s-a suit încet în leagăn.
Şi eu aici. La fel.
Şi-a început să zboare sora mea.
Ştii.
E ca la domino, nu ştiu dacă ai jucat vreodată.
Dar jur că aşa este.
Ea zbura în leagănul 10 000 cu 10 000 de dorinţe şi 10 000 de culori şi 10 000 de iubiri încă neştiute şi totul, dar absolut totul, a prins apoi zbor.
Îşi jur că aşa a fost. Întîi leagănul 9 999, apoi 9 998, 9 997 şi 9 996 şi 9 995… Şi-apoi tot aşa, pînă la mine.
Eu stăteam, ţi-am spus, cu ochii închişi.
Pentru că vroiam să văd dacă vom reuşi.
Şi pentru că vroiam să mai păstrez puţin zîmbetul lui cînd Cîte vrei? a zis.
Simţeam doar metalul rece al leagănului în palme.
Şi zîmbetul lui.
Şi, exact ca la domino, nu ştiu dacă ai jucat, dar jur că aşa este, am simţit apoi cum totul, totul, totul se transformă în alte 10 000 de dorinţe şi 10 000 de culori şi 10 000 de iubiri încă neştiute.
Reuşisem.
D-asta îţi spun acum…
Nu, nu-i un oraş mare, nu-i ca al tău.
D-asta nici nu iubesc oraşele mari.
Pentru că sînt din plastic.
Şi nu pot iubi oameni din plastic.
Şi d-asta o să rămîn mereu în orăşelul nostru.
Pentru că mereu o să vă amintiţi de două surori infinite şi leagănele lor zburătoare.

R.

* Aşa, mi-am amintit ce mai era de completat la partea cu Peştele Mov:
– Să nu uiţi de poeziile lui (adică ştii tu, de ce poezii spunea şi cum şi cînd. Şi nici de zidul ăla să nu uiţi pentru că l-am cărat o noapte întreagă acasă atunci şi am stat apoi încă o săptămînă să-l asamblăm la loc şi e păcat să nu se ştie de asta).
Gata.
Mă culc.
Pup!
Somn colorat!

R.

În noaptea aceea, imediat după ce se oprise ploaia, că fusese ploaie d-aia de vară, care nu ţinea mult ci doar arunca aşa, o fărîme de răcoare peste noi şi peste praful din noi, în noaptea aceea zic el a venit la mine, ţin minte perfect, a venit la mine şi eu eram afundată în fotoliul ăla negru şi imens din sufragerie. Pendulam între coapse laptopul şi mă messengeruiam cu Luciana cred, sau nu mai ştiu cu cine,d e fapt nici nu contează… Ideea e că m-am trezit cu el în faţa mea şi dacă nu-i simţeam faldurile de la tricoul ăla negru cu Napalm Death bălămbănindu-se în vînt nici nu l-aş fi bădat în seamă.
Da’ aşa am ridicat privirea şi el şi-a lăsat privirea în podea şi a şoptit Hai să ieşim, da, chiar aşa a spus, şi i-am şoptit Hai!
R. desena obscenităţi cu apă pe oglinda din baie şi Peştele mov strigă aşa cum strigă el, ca un bleg, zice Hai mamă, vii cu noi? şi ea rămase cu arătătorul în aer şi ne privi o clipă şi îşi luă în fugă adidaşii ăia roşii şi se încălţă şi ieşirăm cu toţii.
Şi, în timp ce coboram, întrebă: Da’ unde mergem?
Ei, la chestia asta nici eu n-am ştiut prima dată ce să-i spun aşa că ne-am ţinut ca două idei după Peştele nostru zburător şi am străbătut Ştefan şi am lăsat în urmă catedrala şi, cînd am ajuns acolo, lîngă Junimea, am fentat-o în jos, spre Ginger pînă cînd noaptea se făcuse gri şi apoi lăptoasă şi oraşul tot rămăsese muuuuuuuuuult în urma noastră, de era acum doar lumini de licurici, şi R. se tot zbenguia prin iarba udă şi eu aveam un chef nebun de o ţigară şi o silă imensă de toate întrebările ce-mi venea să le pun.
Atunci a apărut zidul.

Era lung. Infinit. Traversa cîmpia şi cele 4 dealuri şi, dacă mă uitam cu mîna pavăză la ochi aveam impresia că uite, poţi să juri, suie chiar spre Folticeni şi spre leagăne şi spre şcoala de unde ne lua tata… Zidul era lung. Şi mirosea a mucegai. Şi a ploaie. Şi a rodii. Soră-mea zice: Cred că d-asta îţi şi place ţie atît de mult, nebună după roşu cum eşti… Eu tăceam şi decojeam zidul încet, încet, încet, cum desfaci o rodie îl decojeam, presînd apoi fiece cărămidă pînă o făceam mică-mică, de încăpea într-o boabă de rodie şi apoi boaba aia o striveam între dinţi şi muream de plăcere şi de tristeţe. Peştele mov, scufundat în iarba fosforescentă, avea ochii închişi, nu se uita la nimic sau poate că se uita el la lumea lui de peşti movi şi zburători da’ se uita aşa, să nu vedem noi ce vede el acolo. Peştele mov era scufundat în iarba fosforecentă, exact între noi două, şi l-am rugat şoptit să îmi spună o poezie şi el tot aşa, cu ochii închişi, ne-a spus chestia aia cu tramcarele de cleştar şi ienibaharul, aia de-i plăcea lu’ soră-mea. Şi, în timp ce el ne povestea versuri, am închis şi noi ochii. Şi, în timp ce el ne povestea versuri, pot să jur că am zburat şi noi.
R.

În bucătărie, între două sticle cu Salitos, pregătind masa.
– De ce mă iubeşti tu pe mine?
– Pentru că mă vezi cumva. Pentru că sînt altceva decît carne cu tine. Pentru că m-ai lasat să fiu eu. Cu toate culorile mele.
– Şi de ce nu sîntem împreună atunci?
Şoptit. Aşa, cum vorbea el.
Şoptit.
– De ce nu sîntem împreună?
O clipă de tăcere. În dreapta mea, dincolo de fereastră, o zi de primăvară pe sfîrşite şi ţipete de copii. Şi fumul de la cea de a 2435436 ţigară pe care mi-am aprins-o azi.
– Din acelaşi motiv.
Se juca cu lama cuţitului de unt pe faţa de masă.
Zise.
– Cinstit ar fi fost măcar să încerci.
Mă privi.
– Ce ai fi avut de pierdut?
Am pus salata pe masă.
– Pe tine. Aşa.
Apoi veni R.

Zidul l-am asamblat pe 27 mai.
Atunci am început să-l desfăşurăm întîi din spatele fotoliului, apoi uşoooor după cele două rafturi cu cărţi Eliade, apoi la 27 de centimetri în faţa ferestrei şi dincolo de micul altar improvizat în colţul din stînga plin de borcane cu agrafe şi elastice de păr şi bancnote.
Am înconjurat aşa întreaga sufragerie şi apoi baia şi bucătăria şi iar la 27 de centimetri de fereastră pîn’ ce am trecut în dormitorul meu, apoi în cel al lui R. şi apoi, de-a dura, afară, în noapte, pînă spre Folticeni şi spre leagăne şi spre şcoala de unde ne lua tata.
1. Am avut grijă la ziduri pentru că ştiam că proprietarul făcea ca toţi dracii dacă păţeau ceva.
2. Cînd totul a fost gata, cam pe la 4 juma noaptea, am şuierat pisca şi am lăsat numele ei de Apostol să penduleze sus, pe tapetul nostru de cărămidă cu miros de mucegai şi gust de rodie.

Vezi tu, d-asta îţi spun, d-asta îţi scriu aici ca şi cum ţi-aş vorbi deşi probabil nu mă mai auzi sau cine ştie, poate că da, poate că mă înşel eu şi tocmai acest poate mă face să iau pixul meu roşi şi să-ţi scriu toate astea…
Pentru că nu înţeleg. Nici Monica nu a înţeles. Nici măcar Patti, pînă şi ea a dat din umeri şi a rămas interzisă, şi tu ştii cum e Patti, nu se sperie ea uşor, şi mi-a spus, băi, înţeleg să fie bolnava, deşi io pe soră-ta n-am văzut-o bolind niciodată, înţeleg să mă suni acum, la 3 noaptea, să-mi spui că a golit 354657567 de pachete de ţigări şi alte alea…
Dar asta nu înţelege nimeni.
Nici măcar ea nu a înţeles.
Nici măcar Patti.
Pentru că ai dreptate.
Aşa cum ai avut întotdeauna.
Şi pentru că, după ce Peştele s-a cărat şi am revenit iar noi două, aşa cum eram, ştiam că n-ai să dai niciodată jos zidul ăla deşi ne incomoda teribil dragule.
Ştiu că îl lăsai pentru mine. Pentru tramcarele de cleştar. Pentru ca să ai tu unde să te ascunzi cînd aveai chef să te lase dracu toţi în pace, mai ales după plecarea lui, ştiu, ştiu toate astea…
Însă, vezi tu, degeaba mă trimiteai să desenez cu marker roşu pisici grase pe zidul ăsta dintre noi şi lume, dintre lume şi noi, pe şoseaua asta verticală cu miros de rodii ce traversează cîmpia şi cele 4 dealuri şi se opreşte taman în faţa şcolii, degeaba încercai să mă linişteşti Tu pe mine, cum ai făcut-o de atîtea mii de ori dragule.
Degeaba.
Tot simţeam.
Şi tot inventam în fiecare seară rugăciuni şi îngeri care să aibă grijă de tine.
Şi tot te iubeam.
Degeaba dragule.
Pentru că mă temeam ca dracu să nu cumva să se ajungă aici.
Să fie vară.
Să vin de la birou.
Să deschid uşa.
Să-mi arunc cît colo rucsacul roşu şi adidaşii.
Să te strig.
Să miroasă a rodie şi a mucegai.
Şi să te strig.
Şi să te caut în toate faldurile draperiilor şi zidului şi camerelor…
Şi să fie o linişte teribilă.
Teribilă.
Şi sus, pendulînd pe şoseaua asta verticală pe care am cărat-o într-o noapte de sfîrşit de mai, doar un motan cu nume de Apostol.
Mă auzi?
Mă mai auzi dragule?
Mă mai auzi?
R.

*************************************************************************************

Textul de mai jos, risipit pe cîteva foi rupte dintr-un caiet de matematică, scrise cu roşu şi albastru, l-am găsit pe 5 aprilie, cînd m-am mutat în sfîrşit în căsuţa de la marginea oraşului.
Ieri, cînd m-am întors de la redacţie, bătrîna Maia, cea care vine în fiecare miercuri să-mi aducă ziarul şi corespondenţa, m-a întrebat dacă am vreo legătură cu cele două surori ce locuiseră aici şi apoi s-au evaporat, cine ştie unde.
Nu aveam.

Daniel