De mai de multişor m-am întrebat cum poate Fabian Anton să scrie din perspectiva unei fete? E interesant şi provocator. Naturaleţea desfăşurării textului de aici, ca o desfăşurare de războinici gata de atac (imediat voi spune de ce), am găsit-o foarte agreabilă, credibilă, o lume în care jocul artistic eu/ego – străinul/non-ego nu face altceva decât să proiecteze artistic nelinişti interioare. Ştiu că am mai scris odată despre Fabian Anton, la interviuri. Cred că interviurile l-au ajutat (şi mai ales valoarea personalităţilor respective) să poată privi şi din perspectiva celuilalt. Să stea în locul celuilalt, străin, cu toate bagajele. În prozele lui de până acum se observă aceasta foarte clar. El reuşeşte să-şi ascundă eul auctorial în spatele unor personaje create în tuşe sigure. El nu se furişează simplu în pielea personajului, ci reuşeşte să construiască în jurul lui o lume distinctă, străină de autor. Şi de acolo o priveşte în toată splendoarea. El contemplă viaţa propriilor personaje, nu aruncă proiecţii despre ele. Spuneam mai înainte despre războinici gata de atac, întrucât proza lui construieşte o anumită tensiune interioară care se pregăteşte să te asalteze aruncându-se înspre tine ca cititor, tensiune din care autorul lipseşte cu desăvârşire, face loc deplin personajelor sale. Acest farmec se menţine la cote înalte pe tot parcursul textelor sale. Am avut întotdeauna o slăbiciune pentru textele care în spatele cuvintelor ascund tensiuni credibile şi lumi bine conturate, care induc în cititor anumite stări ori nelinişti. Este şi cazul de faţă, desigur. Ansamblul acestor proze ale lui Fabian Anton nu e aruncat aiurea, ori întâmplător, ori în joacă, ori în lehamite, ci el naşte o lume. Nu o lume-reflecţie ci o lume de sine stătătoare. Nu e una conjucturală, nici fadă, nici derizorie. Chiar dacă uneori sunt simple evenimente externe, ele sunt privite de către personaje întotdeauna dintr-o perspectivă a unor adânci sensuri şi semnificaţii. Dacă ele, cuvintele construct ale acestui ansamblu, ar fi cele care ar crea acea lume, ar suna artificial, dar la el, cuvintele construct nu sunt decât falangele universului interior al unui artist care analizează lumea (“pe degete”) în termenii unor coerente categorii estetice. Autorul se uită pe sine, interesat fiind de expresia vieţii personajelor sale. Ele se întreabă mereu: în spatele acestei aparenţe, oare ce există de fapt? Sau: întâmplarea asta ce semnifică dincolo de mine? Sau aici: de unde a început? “Coda” înseamnă final al unei compoziţii. Eu merg mai departe: compoziţia de mai sus nu este finală, este doar un fel de “aşa a început totul”. Şi atunci ce e “coda”? “Coda” în cazul de faţă e starea artistului, a autorului, a creatorului de lumi, este starea ultimă a condiţiei de scriitor: e ultimul bastion al personalităţii sale, de acolo mai departe începe lumea personajelor lui. (Nici nu mai sunt personaje, ele sunt deja identităţi.) Iar personajele însele au propriile lor lumi interioare. Asupra tehnicii de scriere nu mă mai opresc, e o cu totul altă poveste.

Călin Sămărghitan