– Poate că o să plece mîine…
– Crezi?
Tace. Se întoarce. Îşi aprinde o ţigaretă. Priveşte pe fereastră.
Tace.
– Crezi?
Un porumbel violet balansîndu-se pe pervaz. Jos, dincolo de umbrele şi chelneri, în umbra unei clădiri imense, cîteva mese. Un copil alergînd o pisică. Un pahar răsturnat…
– Poate… Cel puţin aşa a zis… Cred…
Faţa în mîini. Privirea în podea.
Sus, ca un şarpe de abur, fumul unei ţigări.
Apoi.
– Îmi pare rău… Chiar nu ştiu ce să spun… Îmi pare rău…
Ea îşi priveşte genunchii. Netezeşte uşor, cu palma, rochia roşie apoi îşi aranjează aşa, într-o doară, brăţara de lemn de la încheietura mîinii.
Se ridică.
– Te rog…
Ea nu-l mai aude. Nu ar mai avea de ce să o facă.
Un pas. Apoi altul. Mînerul rece al uşii.
– Te rog…
Uşa închizîndu-se.
Un porumbel violet balansîndu-se pe pervaz.

Nu tot ce visăm trebuie realizat.
Nu tot ce nu putem visa trebuie urît.
Cel puţin aşa cred.
Aşa îmi spunea tata, „Ad, nu tot ce nu putem visa trebuie urît!“, iar eu zîmbeam iar tatei îi plăcea să mă ştie zîmbind.
„Nu tot ce nu putem visa trebuie urît!“ îmi spunea dar pe-atunci nu-l înţelegeam.
„Nu tot ce nu putem visa trebuie urît!“ îmi spunea şi azi ştiu că avea dreptate.
Pentru că, uite, acum, în clipa asta în care m-am aşezat frumos la biroul meu, mi-am luat colile cele mai albe dintre colile albe, şi stiloul cu peniţă specială şi am pregătit pînă şi plicul, cu timbre şi cu tot ce mai trebuie, chiar şi în clipa asta cînd îţi scriu ştiu că nu aş mai avea nici un motiv să o fac. Ştiu că eşti acolo şi că scrisoarea asta nu va ajunge niciodată la tine şi poate chiar că niciodată nu o voi expedia. Ştiu că nu tot ce visăm trebuie realizat pentru că, dacă facem asta, la dracu’, totul devine teribil de obositor şi cerul nu o să mai fie niciodată violet aşa cum este mereu cînd mă vede pe stradă.
Dar scriu. Îţi scriu.
La naiba.
Nu voi trimite niciodată scrisoarea asta.
Niciodată!
Niciodată!!!

Trenul este pentru ea doar un instrument muzical.
Un soi de şarpe de metal cu clape şi cu corzi. Şi pe corzi banchete. Şi oameni. Şi bagaje. Un soi de pian lunguieţ, cu ferestre şi uşi. Un pian cu locomotivă.
Trenul este pentru ea doar un instrument muzical.
Oamenii coboară. Sau urcă. Sau se plimbă de nebuni pe coridoare, la o ţigară, la „lăsaţi-mă în pace, am chef să mă uit pe fereastră!“. La „O cafea? O revistă? Cine mai doreşteeee…“ Oameni. Şi aşa se nasc sunetele, note atît de puternice încît uneori se aud dincolo de păduri şi de văi şi de munţi.
Sunete într-atît de colorate încît norii se transformă în răsuflare şi în şoapte se transformă. Sunete invizibile ce se opresc într-un tîrziu, dincolo de miezul nopţii, într-o banală curte, într-un banal sat, într-o banală ureche care, uite, atunci se trezeşte cîntînd un cîntec atît de frumos şi de cunoscut încît nimeni nu realizează că abia acum a fost compus.
Trenul este pentru ea doar un instrument muzical.

Probabil la ora asta deja a plecat.
Poate că este pe peron, aşteptîndu-şi trenul.
Poate că este deja în tren, pe banchetă, dincolo de munţi şi de văi şi dincolo de păduri chiar.
Probabil că tace. Aşa făcea tot timpul.
Te privea şi tăcea.
Te privea.
Era felul lui de a vorbi.
Era felul lui de a fi lîngă tine.
Te privea…
Mda…
Probabil deja valiza este răsturnată acum pe un pat şi pe o altă lume pendulează paşii lui.
Nu are rost să mă mai grăbesc…
Unde naiba gonesc aşa?
Nu are rost…

Şi mîine poate o să ştii că am avut dreptate Ad.
Mîine poate o să ştii că nu plec. Că nu pot pleca. Că nu poţi să pleci decît din locurile în care ai ajuns.
Unde să plec eu Ad?
De ce?
Acum tu dormi şi dormi frumos şi poate visezi trenuri care sînt pianine cu uşi şi ferestre şi locomotive.
Tu visezi acum Ad.
De ce aş pleca?
Sînt aici.
Rămîn.
Rămîi.
De ce ar fi altfel Ad?
Tu visezi acum Ad şi nu vreau decît să fiu aici. Nu, nici măcar în visul tău nu am chef să locuiesc Ad.
E bine aici…
E bine…
Nu tot ce nu putem visa trebuie urît.
E bine…