Miercuri n-a venit… Asta vă pot spune sigur fiindcă, imediat după şedinţa de redacţie şi după predarea corecturilor mi-am strîns mapa şi apoi am rămas jos, în cabina portarului, unde am stat pînă dimineaţa… Am plecat pe la vreo 6 şi nu venise…
Cînd am ieşit, înainte de a încuia, am rupt o bucată dintr-un ziar, „Evenimentul zilei“ cred că era, şi-am scris pe un colţ mobilul meu, să mă anunţe paznicul în caz că apare…
Dar nu, nu a apărut.
Nici miercuri, nici joi şi nici vineri…
În seara aceea pădurile erau departe. Şi departe erau şi dealuri, şi oraşe, şi toate cătunele. Pădurile erau departe şi dincolo de ele erau îngerii. De fapt aşa se credea, că sînt dincolo dar nimeni nu îi văzuse. Aşa se şoptea doar: „Pădurile sînt departe şi dincolo de ele îngerii!“
Iar oamenii credeau.
Mă rog, mare parte din ei…

Glasurile lor peste mirosul de toamnă.
Cîteva raze de soare în dimineaţa abia ivită.
Două halbe de bere. Un pahar cu capuccino.
Şi glasurile lor peste toate acestea. Şi peste mirosul de toamnă.
Şi peste încheietura palmei…
– … fiindcă mîine aş putea fi tot aici… dacă ai vrea.
Ea tace.
Ca şi cum nici măcar nu-l aude.
Ca şi cum el nici nu există.
Ca şi cum ea nici măcar nu ar fi aici.
Dar este.
Şi îl aude.
Şi ştie ce va urma.
Cu toate acestea tace.
Tocmai pentru asta tace.
Dincolo de privirea ei cîteva mese. Un tip chel, făcîndu-şi de lucru cu un pai multicolor într-un pahar slinos. O tipă cu o bluză verde. O puştoaică purtînd o geantă roşie aşezată poştăreşte, în diagonală, peste trup.
Şi turlele bisericii. Şi norii.
Şi mirosul de toamnă şi de frunze arse.
Dincolo de privirea ei buzele lui rostind în dimineaţa abia ivită cuvinte invizibile pe care ea nu le aude tocmai fiindcă le ştie.
Palma lui încercînd să o atingă.
Zgomotul sec al unei frîne în mijlocul unei străzi delirante.
Şi, exact în sigurul moment în care lucrul acesta are valoare, ea ridicîndu-se.
Întînzîndu-i mîna.
Şoptindu-i:
– Hai!

Purtat de degetele ei.
Ca şi cum mergeam printre infinitezimale poteci apărute între amprente.
Ca şi cum totul e atît de firesc şi degetele ei trebuie să fie numai aici, între degetele mele, uite, se potrivesc perfect, un singur rînd de amprente pentru două palme, pentru două mîini, pentru două suflete…
Totul extraordinar de firesc.
Pasul ei grăbit – în timp mi-am dat seama că era un soi de truc al ei – uite, te iau iute, pe aici, apoi pe aici, apoi traversăm şi eu îţi vorbesc dragule, îţi povestesc vrute şi nevrute, nici eu nu ştiu de unde scot atîtea poveşti, findcă nu credeam să existe în lume atîtea, dar eu povestesc dragule, inventez poveşti pentru tine, repede, re-pe-de, mii, miliarde de întîmplări peste întîmplări peste întîmplări… Şi apoi traversăm dragule, şi îţi arăt de unde se cumpără vată de zahăr şi flori pentru iubitele parcului şi tot ce ştiu şi nu contează şi tot ce nu ştiu dar contează al dracului de tare… Toate, toate, toate sînt pentru tine în clipele astea, între două străzi, între două răsuflări, între degetele noastre înlănţuite ce se potrivesc ca un suflet cu un trup – pasul ei…
Cine o ascultă?
Nu sînt aici ca să o ascult.
Nu sînt nici măcar pentru oraşul ăsta, deşi mi-am dorit să-l ating din nou…
Cine o ascultă…
Degetele înlănţuite…
Traversăm printre amprente şi ne privim rareori şi aud cum îi bate inima de atîta vorbărie şi cum urcă bătaia aceasta toridă prin degetele ei pînă fix în tîmpla mea…
Traversăm şi o vreau în rochie cu buline şi mă gîndesc, da dom’le, cred că i-ar sta fain tare şi oraşul întreg s-ar ascunde între faldurile ei…
O dimineaţă abia ivită şi imediat pierdută…
O dimineaţă abia ivită şi imediat topită în părul ei cu vagi urme de verde…
Nu sînt aici să o ascult.
Sînt aici să tac.
Sînt aici să vorbesc altfel.
Sînt.
Aici.
Asta e tot ce contează!

Miros a măr.
De fapt asta mi-am spus de cum am ieşit din casă.
Că miros a măr.
De fapt miros a toamnă. A tristeţe. A violet. Ştiţi cum miroase violetul? Aşa miros eu. Aşa miros eu acum.
Dar mi-am spus de cum am plecat că o să miros a măr şi mi-am jurat asta.
Şi, fiindcă ziua e pe sfîrşite, peste mirosul de toamnă şi violet o să fie presărat doar miros de măr verde.
Pentru el.
Mi-am jurat!
Nu, nu îmi fac iluzii, el nici nu va băga de seamă, cred că aş putea veni complet goală, străbătînd tot tîrgul ăsta, şi parcul, flanînd dincolo de taraba cu vată de zahăr şi dincolo de florărese şi de magazinul cu rochii îmbulinate, raze topite pe buze şi sîni şi coapse, goală de-aş fi şi tot nu cred că ar simţi pielea fosforescentă cu aromă de măr…
Însă este darul meu pentru el.
Dincolo de toate cuvintele.
Dincolo de toate miile, miliardele de poveşti inventate.
Dincolo de degetele noastre împreunate într-o singură amprentă.
Darul meu pentru el.
Darul meu pentru noaptea ce vine pentru a-l urma şi a-l duce de aici pentru cine ştie cît timp de acum încolo.
Ce vreţi… e modul meu de a şopti… e modul meu de a îmi spune că totul există numai acum.
Este darul meu pentru mine…

Apoi nu mai ştiu ce s-a întîmplat…
Probabil am reintrat în ritmul cotidian, iar redacţie, iar şedinţe, corecturi, mutări şi alte tîmpenii. Şi lansările, de care am aflat aproape întîmplător.
Şi zilele ce se scurgeau peste trupuri şi peste clădiri şi peste vise…
Şi miercuri.
Şi joi.
Şi vineri.
Dar nu am habar dacă ea a mai apărut.
Eu nu mai eram de mult acolo…

„The messenger is not important“