Apoi s-a făcut noapte.
Am crezut că trece aşa că m-am ridicat şi mi-am turnat în pahar ultimele trei degete de vin roşu uitate în sticla adusă de Mars. S-a dovedit a fi o idee proastă. Nimic nu e mai naşpa decît să dai pe gît trei degete de vin stătut şi cald cînd eşti broken.
Dincolo de uşă, pe nenorocitele alea de scări ce se cocoţau pînă hăt-departe în uşa lui madame Klims, se auzeau paşi şi o pisică isterică începuse să urle ca toţi dracii.
Cîteva minute am tot butonat la televizor înălţînd miliarde de rugăciuni către Dumnezeul posturilor Tv, implorîndu-l să găsesc dracu’ ceva care să mă facă să uit de gustul rahatului ăla de vin. Ceva fain, colorat, real. Sau nu, nu, nu… ceva mult, muuuuuuult mai naşpa.
Dar n-a fost să fie. La ora asta pînă şi Dan Diaconescu se culcase.
Aşa că m-am ridicat şi m-am refugiat în baie.
Tot în mine-mi era speranţa.
Am făcut deci ce văzusem în filme şi, după ce mi-am dat straşnic cîţiva pumni de apă pe faţă, am urlat Psalmul Beţivului chipului puzzlelat ce mă privea de cealaltă parte a oglindei.
Apoi, încercînd să descopăr mireasma porţelanului chiuvetei, am început să vărs.
Întîi vinul.
Apoi noaptea.
Apoi tot ce mai rămăsese pur în mine.

După o noapte nasoală crezi că te poţi trata cu o beţie ca la carte. Niciodată nu ştii cum se face asta sau de unde începe dar mereu îţi iese. Aşa că tragi o beţie ca la carte şi speri că dimineaţa o să fie OK şi că o să uiţi totul.
Ceea ce, în parte, este absolut adevărat.
M-am trezit deci şi am încercat să văd ce am uitat. Habar n-aveam ce băusem însă ştiam al dracu’ de bine toate celelalte rahaturi.
Mi-am spus că probabil trebuie să încerc altceva aşa că mi-am strigat papucii, m-am pus în şeaua lor şi le-am poruncit să mă lase în faţa căzii.
Erau mai dezmeticiţi decît mine aşa că s-au conformat.

Apa spală dar nu te face să uiţi.
Vă jur că aşa este, nu vă păcălesc…
Puteţi încerca oricînd doriţi şi vă veţi convinge.
Apa spală. Doar spală.
Poţi să te afunzi în cada plină chiar şi îmbrăcat, aşa cum o făcusem eu, poţi să-ţi inunzi fiecare fir de păr, fiecare geană, irişii, urechile… Degeaba!
Apa doar spală.
Doar spală.
Rochia mea roşie plutea în cadă şi între faldurile ei pluteam eu şi faldurile amintirii şi faldurile tuturor nopţilor şi orelor ratate.
Nu mai rămăseseră afară decît unghiile – zece insule violet cu graniţe argintii.
În rest totul era afundat în cristelniţa asta cu design special în care te bagi ca vaca aşteptînd nu un nou nume ci Uitarea.
Nu ştiu cît am mai stat aşa, în apa aia rece ca Raiul, probabil cîteva ore, dar ţin minte că, după un timp, m-a prins un tremurat înfiorător.
Am lăsat dracu’ ideea cu statu’ la ia-mă nene în calea uitării, mi-am şuierat iar papucii şi, cînd i-am simţit sub tălpile mele, am ieşit.
Rochia mea roşie se lipise de trup şi de sîni şi de coapse iar părul se aranjase chiar fain.
Era trecut de amiză şi soarele începea să se pulverizeze.
Mi-am spus că este momentul să arăt oraşului frumoşii mei sîni din mătase roşie aşa că mi-am luat geanta din cuier şi-am coborît în fugă.

Nu mi-au plăcut niciodată oraşele mici pentru că le poţi iubi foarte uşor şi de cine te îndrăgosteşti repede nu prea te poţi ascunde.
Din cauza asta m-am şi cărat pînă acum de atîtea mii de ori.
Poate deja unii dintre voi ştiţi asta…
Sau poate că nu…
Mă rog…
Ideea e că d-asta am sosit aici.
D-asta şi pentru că într-un oraş imens poţi ieşi pe stradă la orice oră cu sîni din mătase roşie.
Aici nimănui nu-i pasă de asta şi pînă şi cretinii care te fluieră şi-ţi strigă în urmă măscări uită repede ce au văzut.
Aici nu exist şi nici sînii mei nu există.
Aici nu contează nici pleoapele, nici cele zece insule violet cu graniţe argintii, nici măcar coapsele mele nu contează.
Singurul lucru care contează aici este să ai puterea să baţi la porţile oraşului şi să ai curajul să juri că o să-ţi vezi de treabă.
Dacă poţi face asta eşti admis.
Mi se pare un tîrg cinstit: tu juri că nu te schimbi iar ei jură că nu te vor vedea vreodată.
Te lasă dracului în pace.
Nu că-i fain?
Eu aşa cred.
D-aia prefer oraşele mari.
D-aia am venit aici.
D-aia am jurat.

Dacă pe o şosea sînt patru maşini tu în care din ele te afli?
Te-ai gîndit vreodată la asta?
Este de fapt un joc.
Un joc:
“Dacă pe o şosea sînt patru maşini tu în care din ele te afli?”
Tata mă întreba mereu chestia asta.
Mă prindea de braţe, mă punea uşor pe genunchii lui şi, afundîndu-şi buzele în părul meu, şoptea:
“Dacă pe o şosea sînt patru maşini tu în care din ele te afli?”
Apoi zîmbea.
Sau poate că nu dar aşa îmi plăcea mie să mi-l imaginez, zîmbind.
Închideam ochii…
Căutam cu palmele mele de copil degetele lui arătătoare, le găseam şi le strîngeam cît de tare puteam apoi mă lăsam uşor, uşor de tot pe spate.
Simţeam răsuflarea lui caldă şi ochii mei închişi vedeau culori şi-atunci ştiam că el va repeta încet:
“Dacă pe o şosea sînt patru maşini tu în care din ele te afli?”
“Tati…” spuneam şi zîmbeam şi braţele lui mă cuprindeau ca şi cum cuprinzi o icoană şi o strîngi la piept şi o ştii salvarea ta.
Apoi, întorcîndu-mă şi lipindu-mi pleoapele de buzele lui:
“În a treia!”
Mereu acelaşi răspuns:
“În a treia!”
Uite, au trecut de atunci aproape 25 de ani dar şi astăzi dacă m-aţi întreba “dacă pe o şosea sînt patru maşini tu în care din ele te afli?” ţi-aş răspunde ţie, şi ţie, şi ţie, fără nici o secundă de gîndire v-aş răspunde:
“În a treia!”
Pentru că în a treia maşină nu rişti nimic.
Pentru că nici un gabor şi nici un radar de pe planeta asta nu va opri şi a treia maşină.
Pentru că poţi rămîne ştiind totodată că nu vei fi ultima.
D-aia acum, cînd flanez pe stradă şi clopotarul de la Bărăţie trage clopotele cînd mă zăreşte, d-aia acum cînd vîntul îmi usucă părul şi sînii mei şoptesc porcărioare trecătorilor sînt fericită şi liberă şi colorată.
Pentru că, din cele patru femei ce plutesc pe uliţa asta eu sînt a treia.
Întotdeauna a treia!

Cînd am ajuns pe Ficusului i-am zărit pe Levi şi Korn la o masă, la aceeaşi veşnică bodegă.
Eram pe trotuarul de vis-a-vis, nu cred că m-au zărit dar, chiar dacă ar fi făcut-o, păreau oricum destul de prăjiţi ca să realizeze pe cine au în faţa ochilor.
Apoi ai sunat tu dar n-am răspuns pentru că nu mai aveam chef de tine şi pentru că, ţi-am spus-o de o mie de ori pînă acum, mereu suni prea tîrziu.
În cele din urmă am trecut de statuie şi am intrat în parc.
Începuse să se întunece.
Un vînt cretin, pornit naiba ştie de unde, încerca să trimită la culcare un stol de copii şi vreo cinci babete strînse la molfăit cuvinte în jurul unui carsuel şchiop şi pepit.
Dincolo de pod vreo două bărci uitate pe lac şi, lîngă debarcader, un cerşetor aproape orb ce mi-a ieşit brusc în faţă oferindu-mi o vată de zahăr aşa cum oferă uneori cretinii îndrăgostiţi irişi iubitelor.
M-am oprit lîngă una din mesele din centru. Aveam o poftă nebună de salată bulgărească dar apoi mi-am zis că asta-i o idioţenie, mi-am luat lucrurile şi m-am cărat.
Un felinar miop se chinuia ca să se aprindă.
M-am uitat la ceas dar cred că doar aşa, ca să fie, fiindcă oricum habar n-aveam cît este ora.
La încheietura mînii brăţara mea din lemn de abanos începuse să pulseze pînă-n inimă, pînă-n pleoape, pînă-n tîmplă.
Am vrut să-mi trag puţin sufletul, găsisem chiar şi o bancă neînsemnată de păsări şi de îngeri dar, nu ştiu de ce, am pornit-o în cele din urmă spre ponton.
Cînd am ajuns era aproape pustiu.
Doar un puşti bezmetic şi blond, cu pantaloni trei sferturi şi bretele cu Batman, se chinuia să lanseze pe lac o barcă şontîcă din foaie velină.
Am înaintat încet.
Cînd m-am descălţat şi mi-am aşezat sandalele sub salcie, puştiul m-a privit o secundă şi apoi mi-a zîmbit.
I-am surîs şi eu, nu mă întrebaţi însă de ce.
Apoi m-am ridicat şi am păşit mov printre alge. Un peşte auriu s-a holbat pentru o secundă la glezna mea.
De undeva din iarbă se auzea telefonul ăla cretin.
Ştiam că eşti tu.
D-aia am şi închis ochii.
D-aia am şi continuat.
Un Moise bolnav de Alzheimer, rostind pe dos porunca tocmai pentru a se putea salva:
“Ape, închideţi-vă!”
Fiecare fir de păr, fiecare geană, irişii, urechile dizolvîndu-se în apa aia rece ca Raiul.
“Ape, închideţi-vă!”
Nici măcar cele zece insule violet nu vor mai putea supravieţui.
“Ape, închideţi-vă!”
Sunetul idiot al telefonului…

Apoi s-a făcut noapte!