Nu erau multe.
Doar vreo douăzecişişapte.
Le-am găsit în zori, imediat după plecarea Mirelei, aşezate soldăţeşte lîngă oglinda de la baie, ca şi cum cineva le pusese special acolo încă de aseară, ca şi cum cineva s-ar fi gîndit Lasă-le aici pînă dimineaţa, oricum Anna va intra somnoroasă aici, pendulînd un ciorchine de strugure şi gîndindu-se cum dracu’ să se îmbrace în ziua asta idioată a unui septembrie îngheţat, în ziua asta îngheţată a unui septembrie idiot. Atunci cu siguranţă le va zări şi va rămîne aşa, totul, absolut totul suspendat într-un timp violet, şi strugurele, şi răsuflarea Annei, şi ziua aceasta de toamnă.
Şi chiar aşa a şi fost.
Într-un anotimp făcut special pentru cei tăcuţi Anna şi-a pus somnoroasă papucii pufoşi, şi-a răvăşit claia de păr portocaliu şi, în drum spre baie, şi-a rostit rugăciunea favorită, colecţia bilingvă de înjurături.
În clipa aceea, mestecînd leneşă o rotiţă aurie şi aromată, în clipa aceea zic le-a zărit.
Nu erau multe.
Doar douăzecişişapte.

Ziua se anunţa a fi naşpa.
Microbuzul care nu mai sosea.
Cafeaua cam prea dulce pentru gustul ei.
Vîntul ce nu se mai decidea orele cui să strice.
Ziua se anunţa a fi naşpa.
Deci Anna avea toate motivele să fie fericită.
Zîmbi.

– Te-ai gîndit vreodată că nu a meritat?
– Ce anume?
– Nu ştiu… toată alergătura asta… culorile… totul.
Anna dădu din umeri. Nu, nu se gîndise. Zîmbi.
– Faptul că mîine este prea gri şi tu prea adormită ca să-l mai poţi colora.
– Mîine nu este niciodată prea gri.
– Mîine este întotdeauna gri!
Tăcere. O clipă. Apoi.
– Atunci eu nu sînt niciodată prea obosită.
– Crezi?
Anna priveşte fumul şerpuind din scrumieră.
– Absolut!
– Cîţi ani ai?
– Contează?
– Da.
Desene aiuristice presărate pe şerveţel.
Şi tăcere.
– Cîţi ani ai?
– Ai locuit vreodată într-o mandarină?
Marc o priveşte. Apoi, cu un zîmbet abia schiţat.
– Tu ai locuit vreodată într-o mandarină Anna?
– Cum să nu.
Serveţelul se transformă într-un avion iar avionul are pe aripi desene cu flori şi cruci şi vapoare.
– Cînd Anna?
– Mereu.
– Şi acum?
– Mai ales acum.
– Şi ce faci tu într-o mandarină, Anna?
Ea nu îl priveşte, se uită undeva pe masă ori poate mai jos, pe podea, ori la vecinul mofluz de la parter priveşte.
– Ce faci tu acolo, Anna?
– Ce fac?
– Da…
– Mănînc. Dorm. Îmi vopsesc părul în portocaliu şi îmi curăţ bocancii ca să merg miercuri la munte. Mănînc struguri şi cînt cîntece inventate…
– Cîntece inventate?
Anna dă uşor din cap precum un copil alintat.
– Da. Cîntece inventate. Despre vapoare scufundate şi slujbe infecte, cu şefi libidinoşi.
– Şi toate astea într-o mandarină…
– Da. În kiwi nu-ţi permiţi…
– De ce Anna?
– E prea puţin spaţiu. Şi prea mult verde. Şi prea multe arome sînt acolo…
– De ce nu încerci atunci cu un alt fruct? Portocale de pildă…
O furnică penibilă s-a rătăcit pe masă şi se ascunde acum sub felia de pîine.
– Nu. O mandarină este perfect!
– Nici măcar o portocală?
Anna dă uşor din cap precum un copil alintat.
– De ce?
– E prea mult spaţiu…
– Şi?
– Nu-mi plac vilele!

După o zi naşpa şi o slujbă infectă, cînd te sui în microbuz şi tot ce îţi doreşti este să ajungi mai iute acasă, singura soluţie pentru a uita totul este să-ţi lipeşti fruntea de geamul îngheţat. Şi să închizi ochii.
Adică exact ce face acum Anna, mestecînd un baton de scorţişoară şi gîndindu-se la anii aceştia ce i-au traversat trupul, lăsînd în urmă cîteva imagini. Şi degete. Şi buze.
O lume invizibilă pe care nu ştii de unde s-o apuci, o lume ce există tocmai datorită faptului că nu se vede. Amintiri ce se transformă în oameni la fel de repede cum se transformă puştii în adulţi.
Cum se sfîrşeşte o relaţie mişto.
Cum trece o şoaptă pe lîngă tine:
– Cîţi ani ai, Anna?

„Marc,

Lumea este un oraş.
Străzi, uliţe, florărese, magazinul alimentar din colţ, cele două ambulanţe şi muncitorii arşi de soare, mînînd buldozere infinite şi galbene.
Lumea este un oraş Marc dragule. Habar n-ai ce cauţi în el, habar n-ai de ce atîta praf pe bocancii abia curăţaţi, Marc.
Un oraş.
Un oraş care îţi place la nebunie tocmai pentru că te poţi căra dracului din el, te pui în tren şi aştepţi cuminte plecarea.
Nici măcar n-ai habar unde ţi-ai pus biletul.
Nici măcar nu-ţi pasă de bilet, dragule.
Aştepţi doar să te cari, să auzi sunetul roţilor, să vezi muntele şi combinatul şi copilul cu ochi imenşi cum se topeşte în urma ta.
Şi atunci taci Marc, ştii că e vremea să taci, să zîmbeşti dacă mai poţi şi să închizi ochii.
Şi muşti cu poftă din mandarina în care ai locuit atîta timp, muşti aşa, zdravăn, serios, apuci din coajă pînă cînd sucul ţi se scurge printre degete şi simţi pe cerul gurii şi struguri şi cîntece imbecile despre vapoarele scufundate ale lumii.
Şi te întrebi atunci dacă a meritat, te întrebi dacă ai fost vreodată fericit cu adevărat aşa cum te întreabă cineva într-o doară Cîţi ani ai?
Apoi te întorci.
Închizi ochii.
Îţi spui: Chiar aşa, Anna, cîte culori mai porţi prin buzunare?
Şi muşti dintr-o boabă aurie de strugure, străbaţi camera şi timpul suspendat şi violet.
Şi vezi toate ratările aşezate soldăţeşte, lîngă oglindă.
Nu multe.
Doar douăzeci.
Şi şapte.
Şi-ţi spui că viaţa nu este asta.
Dar ea este şi aşa!“