Sînt lucruri pe care nu le vom avea vreodată. Lucruri la care nici măcar nu ne gîndim.
Un băţ pentru steag.
Placa de metal ruginit pe care o firmă germană ori poate franceză şi-a încrustat numele pentru a o lăsa apoi să zacă, prinsă şubred pe transperantele din lemn de la fereastra bunicii.
Un pardesiu din cauciuc, din acela ce poartă uneori pescarii.
Ca acela.
Pe care l-am îmbrăcat.
Cînd m-am cărat.

I-am spus: „Săptămîna viitoare merg la un consiliu naţional la Iaşi şi în prima seara e o petrecere cu tema wanna be. Şi trebuie să ne deghizăm în ceva… în cineva… Eu cine să fiu?”
Mă privea ştii tu cum, stilul Ad, molfăind la paiul ăla din plastic vîrît în paharul cu Coca-Cola. Nici măcar nu zîmbea.
„Cine aş putea să fiu?”
Ea a tăcut un timp. Puţin. Cîteva secunde. Apoi:
„În fulg de păpădie să te deghizezi!”
I-am zîmbit. „Ohhhh!!!”
I-am zîmbit.
„Hai măi… vorbesc serios!”
Îşi verifică telefonul apoi, aranjîndu-şi ceasul.
„Serios!”
„Cum dracu’ să mă deghizez în fulg de păpădie?”
„Simplu. Te îmbraci cum vrei, alea-alea, parfum şi boială, mă rog, tot ce ai tu chef, dar neapărat pe gene îţi dai cu alb!”
Am privit-o. Nu avea nici strop de mişto în ochii verzi de sub părul roşcat. Vorbea pe bune.
„Să fiu fulg de păpădie…”
Îmi surîdea ideea. „Da! E ceva…”
Tuşi.
„Nimeni nu o să fie fulg de păpădie!”
Am întrerupt-o.
„Iar a doua seară e heaven and hell… Făcusem eu un mic sondaj să văd ce ar trebui să fiu, îngeraş sau drăcuşor… Am fost terrrribil de surprinsă că majoritatea, vreo 7 din 10, au spus drăcuşor…”
Ea îşi privi unghiile.
„Mda… Păi ce să spună şi ei…
Apoi.
„E banal!”
„Şi atunci?”
„Şi atunci… tot mai bine e înger. În definitiv dracii îs îngeri căzuţi.”
Am zîmbit.
„Serios!”
Zic: „Aşa mă gîndeam şi eu…”
Ea, scurt.
„Ok! Deci rămîne aşa, fulg de păpădie şi înger?”
Undeva, în spatele meu, o chelneriţă idioată taman făcuse praf o sticlă.
„Da. Dar am nevoie de aripi!”
Îmi făcu semn cu piciorul pe sub masă.
„Păi aripi ai. Totul e să le vezi! Ştii… sînt vise care spun că sînii femeilor sînt de fapt aripi. Şi, din cîte văd, sîni mai ai!”
Am rîs.
„Am slăbit foarte mult!”
„Da’ măcar acolo, două papiote, mai ai?”
Mă roşisem. Nu ştiu de ce.
„Hai să schimbăm subiectul!”
„Ok! Deci aşa rămîne!”
„Aşa! Deşi eu mă gîndeam să mă deghizez în Alison.”
Ad se încruntă. Aprinse ţigara. Apoi.
„Nu! Lumea din ziua de azi nu mai citeşte. E mai bine să apari în chestii d-astea de le întîlneşti peste tot… Îngeri, fulgi de păpădie…”
Era zănatecă rău Ad a mea. De fapt o ştii cum e…
Continuă.
„Aşa eşti mai uşor de recunoscut”
Zic: „Probabil! Deşi fulg de păpădie… nu va ştii nimeni”
Se încruntă. Apoi, iute:
„Ba da! Ţi-am spus cum faci… Şi dacă te întreabă cineva ce eşti spui limpede fulg de păpădie!”
„Şi dacă nu mă cred ăia?”
Făcu un semn din mînă a lehamite.
„Le spui suflă şi cînd or sufla tu dispari de lîngă ei!
Ceru nota.
„E fain! Şi mov!”
Am zîmbit apoi am scos portofelul, că vroiam să facem juma-juma.
Ad nici nu mă băgă în seamă.
Plăti.
Ne-am ridicat.
Pup-pup şi mă rog, alte alea…
Apoi, înainte de a ieşi, în gînd, aşa, ca pentru mine, zîmbind:
„Este. Mov!”

Nimerisem exact între un tip cu mutră de porc spinos, puţind a transpiraţie şi a „Carpaţi“ şi o gagică infinită, cu pete, ce probabil se dorea Girafă.
De dincolo de canapea, din noapte sau poate numai din mintea mea, un miros de asfalt încins şi de toamnă.
Un timp mi-am privit unghiile şi-mi spuneam că poate astea sînt adevăratele noastre amprente, ştii, amprente d-alea de os, şi că sîntem idioate pentru că numai nouă ne putea veni ideea asta să ne aruncăm sub ojă ridurile mîinii. Apoi, de plictiseală sau naiba ştie de ce, nu m-am mai gîndit la nimic pentru că amintirile au întotdeauna gust de „Salitos“ iar de „Salitos“ uneori ţi se cam face greaţă.
Atunci a apărut Dan.
Nu mai ştiu cum.
Sau de unde.
Sau cum de picase şi el taman la rahatul ăla de bal.
Ştiu doar că s-a aşezat lîngă noi, pe canapea, şi că şi-a pus cutia de bere jos, lîngă picior.
Şi că tipa aia Girafă s-a dus să se spargă în figuri pe ringul de dans.
Şi că porcul spinos aţipise ori poate că dormea de-a binelea, cu o dîră de salivă gălbuie coborînd peste barbă, pe gît, pînă aproape de tricoul cu „Motorhead“.
L-am privit pe Dan.
Am şoptit.
– În ce te-ai costumat?
Privea undeva, printre cururile agitate din ring, în peretele scăldat în lumina stroboscopului.
Apoi.
– În nimic.
Întinse palma dreaptă încet, ca şi cum ar fi mîngîiat pielea canapelei.
– Ţi-a reuşit!
Şi-aşa am rămas împreună.

Îi plăcea ploaia.
Şi scrisorile pătate cu unt.
Uneori, cam o dată la 4 luni, într-o zi de 27, avea obiceiul să iasă îmbrăcat în solzi şi să stea, fix 27 de minute, lipit de biserica Sfîntul Anton, ştii tu, aia micuţă de lîngă Hanul lui Manuc.
Ce făceai acolo, îl întrebam.
Şi el îşi privea ceasul.
Şi el. Tăcea. Puţin.
Îmi puneam o dorinţă. Mereu aceeaşi.
Asta zicea.
Îmi puneam o dorinţă.
Îmi povestea apoi de fluturi şi de cum melcii, dacă ştii să le spui versuri cuviincioase, îţi dăruiesc ţie cochilia, da, da, da, exact aşa, vin lîngă tine, aşa cum stau eu lîngă tine acum, şi te privesc prin ochii ăia verzi şi telescopici, şi-ţi şoptesc uite Anca, ia tu cochilia asta, ai mai multă nevoie de ea, şi-apoi mie mi-e cald, o să ies oleacă aşa, despuiat, pe zidurile de pe Pitar Moş, să mă prindă soarele… Ia tu cochilia asta…
Şi vezi tu Ancule, cînd auzi toate astea într-un oraş de rahat cum e Bucureştiu’ mai că nu le dai atenţie, pentru că îţi ţiuie în cap claxoane şi dobitoci, dar cînd Dan îţi pulveriza idei aşa în Ginger Ale, la terasa aia ascundă în spatele blocurilor unui burg din inima Moldovei, acolo unde nimeni nu ţipă, unde să dea naiba dacă auzi pe cineva vorbind tare la telefon, sau în oraşul nostru cu porumbei şi fără graffiti pe ziduri, apoi chiar te gîndeşti, frate ce mişto, şi cît de fain să primeşti, într-o primăvară, cochilia unui melc ospitalier, şi scrisori pătate cu unt de la bunica.
Şi atunci şi vîntul parcă miroase altfel, şi, cînd vine chelnerul să-ţi ia comanda, parcă îţi vine să ceri fel de fel de minunăţii numai aşa, să nu te mai ridici de acolo, să stai înlemnită aşa pînă vine melcul de la bronzat, de pe Pitar Moş…
Uite aşa era Dan.
Simplu.
Tăcut.
Cu un zîmbet trist mai mereu pregătit pentru cei ce au nevoie de zîmbete triste.
Şi de linişte.
Aşa era Dan.
Şi visul lui cel mai mare era să aibă o bicicletă din lemn, da’ ştii, în întregime din lemn, la care să înhame 27 000 de baloane mov şi apoi să pornească printre nori cu ea.
Cînd am terminat de mîncat m-a condus pînă la gară.
În tăcere.
Amîndoi.
Luasem deja biletul de tren şi ne-a luat ceva pînă să ne lămurim la ce linie trăsese locomotiva.
Cînd am ajuns în dreptul vagonului, eu o luasem înainte, ştii, privirea în pămînt, mîna transpirată pe mînerul valizei şi gîndurile toate-toate la toţi melcii şi fluturii burgului.
Şi, înainte de a mă sui, vocea lui.
Rămăsese în spate puţin, ascuns pe jumătate de panoul publicitar.
Atunci m-am întors. Să-l privesc.
Se aplecă, ştii tu, aşa cum fac uneori soliştii de operă la finalul concertului, făcu o reverenţă şi, zîmbind, duse mîna la chipiul imaginar.
Drum bun Comandante!
Atît.
Şi, în vagon, la vreo 4 minute după ce trenul plecase, ploaia ce începea să apară încetul cu încetul.
Modul lui de a rămîne cu mine.

Vroiam să-i spun, mai ales după ce am înţeles că nimic nu ne va mai putea apoi despărţi, vroiam să-i spun că ştiu. Că văd. Că nimic din ce trece nu trece doar. Deşi tac. Deşi uneori ştiu că sînt a naibii de încăpăţînată.
Vroiam să-i spun toate astea ca să ştie.
Ca să îi mulţumesc pentru mănunchiul de lăcămioare cu care s-a întors atunci cînd plecase după medicamente.
Pentru că se oprise lîngă nenea ăla cu ochelari şi cu voce de poponar ca să cumpere o punguţă de hrană pentru porumbei.
Pentru că ne roteam de nebuni în mijlocul Pieţei Unirii ca să ne vadă toată planeta degetele strînse şi trupurile. Şi adidaşii albi.
Vroiam să-i spun toate astea pentru că tăcea.
Şi pentru că tăcerea lui însemna mereu că le ştia.

În pat.
„Ce o să faci cînd nu o să mai fiu?”
L-am privit.
Apoi.
„O să plîng. O să beau. O să o sun pe Ad!”
Îşi aprinse o ţigară.
Aşa, mai mult pentru gustul de fum decît pentru altceva.

Sîmbătă dimineaţă, după micul dejun cu pîine prăjită şi miere. Şi şuncă. Şi suc de portocale mult prea rece pentru mine.
Ieşim puţin apoi, întorşi, lipiţi unul de altul, într-un pat infinit, infinit, infinit.
Inventăm nume pentru copii adevăraţi.
Inventăm copii pentru numele deja existente.
Apoi, pentru că nici unul din noi nu are curajul să ducă discuţia pînă la insuportabil.
– Ştii cîte distanţe ne unesc?
Tace. Îi simt doar respiraţia prin părul meu.
Şi mîna lui, pe urîtul meu sîn stîng.
– Ştii?
– E un joc?
– Da.
Se lipeşte şi mai tare de mine.
– Atunci nu ştiu.
– Spune un număr.
– Douăşapte.
Avea el ce avea cu numărul ăsta.
– Douăşapte de ce?
Dă din umeri.
– Kilometri?
Nimic.
– Mile?
– Nu ştiu.
Mă întorc spre el.
Închide ochii.
Mă sărută.
Apoi.
– Hai, serios, spune…
– Nu. Nu ştiu.
– Da’ măcar ce ne desparte ştii?
Din nou tăcere.
– În afară de miliardele de ani diferenţă între noi?
Îi fac o mică atenţie cu pumnul în stomac.
– Eşti rău. Şi da, în afară de asta.
– Nu, nu ştiu.
– Hai… Încearcă… E tare simplu!
– Şi trist. Ca orice lucru tare simplu.

Vezi tu, aş putea să povestesc miliarde de ani despre toate astea.
I-am spus asta şi lui Ad.
Pot să o ţin aşa toată viaţa.
Pentru că uite, există sentimentul ăla ciudat, mai ales atunci cînd sînt lîngă el, că totul înlemneşte. Şi-s liberă. Vie. Colorată.
Mirosind a vînt.
Şi, să dea naiba, în clipele alea pe bune dacă nu-mi vine să cred că îs chiar pe nenorocita lui de bicicletă de lemn, frunzărind norii.
Şi-s vie.
Şi liberă.
În definitiv asta e tot ceea ce rămîne.
Asta m-a învăţat el.
Că viaţa este doar o atingere.
O senzaţie.
Ca aburul plutind uneori deasupra pădurii.
Ca lumina reflectată în fereastra bisericii iehoviste de vis-a-vis.
Ca îngheţaţa.
Pentru orbi.