În vremea aceea, bărbaţii aveau flori şi ştiau să le folosească şi se amuzau de moarte cocoţîndu-se pe stîlpii de pe aleea Spătarului şi pierzîndu-se în alte asemenea copilărisme. Noaptea, coborau de pe stîlpii de telegraf şi ofereau buchete imense, multicolore, aşa, la nimereală, oricui se întîmpla să fie prin preajmă.
După un ceai la Maria, Ed dăruise 27 de irişi unui cerşetor şchiop şi atunci mi-a zăbovit prima dată gîndul la el, chiar dacă mă cam băga în sperieţi comportamentul lui.
În vremea aceea, bărbaţii aveau flori.
Şi ştiau să le folosească.

În depărtare un punct abia zărit, minuscul şi incandescent, semn că zorii trebuie să sosească. Şi siluetele a trei călăreţi alungite ca nişte lumînări. Şi norii cenuşii, fîşii din cămăşile şi sufletele foştilor soldaţi.
În casa albastră a Annei baia şi prosopul cu monogramă şi flaconul cu lavandă. Deasupra lui, ovală şi îngrijorată, oglinda.
Pensula atinge încet arcul buzei coborînd agale spre stînga.
Pensula atinge încet arcul buzei coborînd agale spre dreapta.
O privire, da, totul este perfect.
Apoi un strat imperceptibil de pulbere transparentă pe pleoape, înainte de aplicarea culorii.
Abia la final pulbere din lemn de trandafir sub bărbie, uşor, extrem de fin, pînă la gît.
Şi perlele.
O lecţie de machiaj, gîndeşte Anna, o adevărată lecţie de machiaj aşa cum probabil la ora asta se predă în şcolile speciale din oraşele de dincolo de munţi şi de păduri. O lecţie de machiaj pentru tinerele care, condamnate la tăcere, vor putea să-şi exprime astfel sentimentele.
În casa albastră a Annei baia cu faianţă Rosenthal şi lumina stinsă şi mînerul rotund, de alamă, al unei uşi ce tocmai s-a închis.
În depărtare un punct incandescent, semn că zorii trebuie să sosească, siluetele lumînăroase a trei călăreţi.
Şi, presărat de cine ştie unde, mirosul de pădure şi de toamnă peste tot acest peisaj de sfîrşit de secol.

– Mîine vor veni ploile. Cerul este vînăt!
Anna ridică privirea spre bătrîna doamnă Laus.
– Să nu uiţi, cînd te trezeşti să muţi hainele în odaia din spate. Trebuie să se zvînte pînă la amiază. Eu o să ajung abia pe seară.
Apoi linişte.
Cuţitul cu care Anna feliază încet, milimetric aproape, fragii. Zgomotul lamei strălucind de siropul sîngeriu, atunci cînd atinge tocătorul. Degetele lungi şi aproape fosforescente ale tinerei prinzînd uşor cîteva boabe de fruct şi ridicîndu-le din castronul cu buza sfărîmată.
Uite, vezi, ţi-am spus eu că o să reuşească, nici nu avea cum să fie altfel… palma greoaie mîngîind părul lung şi ondulat al fetiţei, ţi-am spus eu, totul se face cu răbdare iar Anna mea are răbdare o grămadă… nici nu ştiu cu cine o semăna…
Anna cea de acum poate să jure că totul a început ieri şi că Marr a sosit cu ea în zori şi în zori a dat ochii pentru prima dată cu bătrîna doamnă Laus.
Da, Anna poate să jure şi, de nu ar fi noaptea asta şi cerul vînăt şi ploile ce pîndesc după-amiaza zilei de mîine, poate chiar ar fi gata să bage mîna în foc că totul s-a întîmplat ieri nu acum 17 ani şi jumătate…
Dar timpul trece şi degetele copilei de atunci sînt astăzi lungi şi aproape sîngerii şi cu gust de fragi trecuţi prin oţel ascuţit.
Bătrîna doamnă Laus oftează. Cine nu o cunoaşte poate s-ar mira al naibii de tare văzînd cît poate un om să ofteze aşa, aparent fără motiv. Anna însă nu se miră, nu s-a mirat nicicînd, nici măcar atunci cînd era copilă şi a simţit pentru prima dată pe obraz degetele doamnei Laus şi mirosul de lavandă al hainelor ei, nici atunci, nici măcar atunci nu s-a mirat. Şi-a spus că aşa sînt bătrînii, stranii, oftînd mereu. Şi-a spus că poate oftatul ăsta este pentru unii oameni un semn distinctiv, aşa cum ar fi o naţionalitate sau o aluniţă aşezată în colţul stîng al buzei. Şi nu s-a mirat.
Bătrîna doamnă Laus oftează.
Însă doar pentru o clipă.
Apoi se ridică, lasă etamina şi acul cu fir de mătase lîngă castronul cu fragi, apucă uşor opaiţul şi, cu paşi rari, se apropie de fereastră.
Anna trage spre ea farfuria cu smîntînă şi, trecînd lama cuţitului peste tocător, revarsă fragii în spuma densă.
Cîteva ciocănituri în uşă.
Lama cuţitului rămasă suspendată în aer.
Bătrîna doamnă Laus întorcîndu-se cu un gest straniu, de păpuşă dezmembrată.
Şi lumina violet a opaiţului descoperind un chip încercănat, obosit. Un chip din alte ţinuturi.
– Am sosit!

Străinul primi camera din stînga, a doua de cum intrai în hol şi pătura mare, roşie şi pufoasă, aia veche, cu motive amerindiene, de se întrebau toţi cum naiba de ajunsese o asemenea comoară taman în casa bătrînei doamne Laus din bătrînul tîrg şi din bătrîna uliţă a Spătarului.
Străinul primi deci camera şi aşternuturi noi pentru pat.
Apoi fu poftit la masă, masa este gata, vă aşteptăm, şopti Anna iar paşii lui răsunară pe podeaua din lemn tocit şi umbra mîinii lui oprită-n semnul crucii se proiecta dincolo de flacăra opaiţului, pe pereţii scorojiţi şi poate chiar dincolo de ei.
Apoi carafa cu vin şi un pumn de măsline într-o cană verzuie.
Şi vocea bătrînei doamne Laus, şi apoi cea a bărbatului.
O voce ca un abur peste noaptea asta vineţie şi peste toate ploile zilei de mîine.
– O să fie bine, trăsura este gata! În zori putem porni.

– Spune-mi o poveste.
Anna îşi trece uşor palma peste faţa de masă. Strînge firimiturile aşa cum a învăţat de la Marr, uşor, în formă de S.
– Spune-mi o poveste.
Mirosul vinului ori poate mirosul toamnei într-un pahar pe buzele unui străin care de cîteva ore nu mai este străin şi care va redeveni ce a fost mîine. În zori.
– Spune-mi o poveste.
– Nu pot.
– De ce?
– Nu ştiu să mint.
Ochii Annei sînt albaştri ori poate verzi, da, mai curînd verzi ca o pădure ciudată în care nu e bine să te aventurezi.
Tăcere. O clipă. Apoi.
– Atunci spune-mi ceva, orice. Pînă în zori.
El priveşte în spate, la uşa întredeschisă.
Bătrîna doamnă Laus doarme de mult.
Doar Anna mai veghează.
Şi noaptea.
– Orice…

– Atunci am început să cobor. Ştii… aşa… încet… Cîntam în gînd cîntece o mie, colorate, triste, cîntece ca nişte eşarfe desfăcute sau ca nişte baloane, albe, mari, imense, ouă de plastic pline cu abur…
Cîntam în gînd cîntece şi îmi spuneam lasă Ed, viaţa este frumoasă, viaţa este tristă şi tocmai d-aia este frumoasă, nimic din ce este trist nu poate fi urît…
Lasă Ed, lasă, o să vină şi vremea ta, lumea cîndva îşi va aminti de drumurile tale şi va inventa legende şi tu de acolo, de sus, o să ştii că totul este trist pentru că totul este fals. Şi o să dai din umeri Ed şi o să îţi spui, hai, lasă, nu-i bai, ştiu, ştiu, ştiu, n-am luptat nici în Kualruma, nu, nu eu sînt acela care a ucis 1246 de soldaţi cu 1246 de tăceri cu 2492 de braţe şi 2492 de bocanci şi 2492 de ochi care ar ucide mai iute decît orice armă idioată dacă lumea ar ştii dracului cîndva să-şi folosească aşa cum trebuie privirea.
Nu Ed, nu tu ai decupat rochia de bal a Reginei şi nu şaretele tale au răscolit drumurile spre palat. Nu tu Ed, nu tu.
Dar lasă-i să creadă aşa, lasă-i, lumea are nevoi de toate idioţeniile astea fiindcă altfel moare. Înţelegi Ed? Înţelegi că nu poate nimeni să se dea jos din pat şi să îşi mişte curul pînă la slujba idioată din celălalt colţ al oraşului ăsta împuţit fără a intra mai întîi în baie şi a se spăla cu apă rece ca gheaţa Ed şi fără a privi, fie şi pentru o clipă, în oglindă.
Şi a închide ochii.
Şi a-şi închipui că în clipele alea o rugăciune se iveşte.
Dar tu ştii Ed, tu ştii că nimeni nu se roagă în baie, nimeni nu se roagă dimineaţa, nimeni nu se roagă…
Ştii că în ochii lor închişi sînt visele lor, poveştile lor inventate ce le fac viaţa mai uşoară şi care îi prind de mînă aşa cum prinzi un copil cînd ieşi cu el din casă şi-l duci pentru prima zi la grădiniţă.
Şi-atunci îi laşi să creadă şi cobori scările uşor cu cîntece o mie în gînd spunîndu-ţi că, poate, cîndva o să se găsească cineva pentru care va merita să te opreşti. Cineva căruia să-i oferi un cîntec aşa cum ai oferi o floare.
Şi-atunci cobori scările încet şi ieşi în uliţa şerpuindă şi vezi bătrîna care vinde flori cum îţi zîmbeşte şi tu înclini uşor capul şi o saluţi, seară faină bătrînă care vinzi flori, şi copii vezi, d-ăia mici, aşa, cît palma, cu hăinuţele lor colorate, portocalii, verzi, şmechereşti, vezi tot stolul ăsta de pitici şi îţi spui uite Ed ce fain, şi te gîndeşti că sigur hăinuţele lor miros a curat şi a nou şi a părinţi.
Şi atunci, te întrebi şi tu de unde, eşti locuit de un sentiment straniu, o fericire cutremurătoare, neînţeleasă.
Şi escaladezi stîlpi de telegraf de parcă ai vrea să escaladezi Everestul.
Şi noaptea ai curaj să oferi flori, miliarde de buchete imense, multicolore, pentru că numai noaptea gestul ăsta are valoare.
Şi-atunci lumea e toată prinsă într-un soi de bilă invizibilă cu care te trezeşti în palmă şi pe care o simţi pulsînd.
Şi lumea e atunci toată prinsă într-un soi de bilă invizibilă pe care ai vrea să o arunci în primul zid întîlnit da’ ştii aşa… cu poftă… cu draci… fără motiv… doar aşa, de chestie, să vezi cîte arome şi cîţi fluturi şi cîte culori şi cîtă scorţişoară se poate scurge dintr-o sferă invizibilă.
Dintr-o lume invizibilă.
Din o mie de cîntece, eşarfe colorate, triste, ouă de plastic pline cu abur…
Dar apoi oboseşti.
Oboseşti Anna şi te-aşezi pe trotuar, cu mîinile la tîmple şi cu o tăcere a dracului de grea şi de alb/negru.
Oboseşti Anna şi rotunde sînt atunci toate ploile.

– E o poveste?
– Nu.
Ochii ei verzi ori poate albaştri, da, mai curînd albaştri ca un ocean ciudat în care nu e bine să te aventurezi.
– Crezi?
– Absolut. Ţi-am spus, nu ştiu să mint.

– Trăsura este gata! Putem porni.
Fraţii Leon, la fel de încruntaţi ca în prima zi, drepţi şi alungiţi ca nişte lumînări, încuviinţează şi ei.
– Trăsura este gata! Putem porni. O să fie bine.
Umbra mîinii oprită-n semnul crucii proiectată undeva, sus, la naiba-n praznic, peste norii cenuşii, fîşii din sufletele foştilor călători.
Apoi vocea bătrînei doamne Laus.
– Să nu uiţi să muţi hainele…
În depărtare bulgări vineţii, abia zăriţi, minusculi şi incandescenţi.
Şi siluetele a trei călăreţi alungite ca nişte lumînări.
Şi Anna, coborînd încet, cu cîntece o mie pentru ziua ce abia se naşte şi pentru toţi oamenii care, începînd de astăzi, treziţi de drumul lor spre muncă, se vor duce în baie şi vor închide ochii şi vor inventa legende o mie despre ea.
Şi, spre prînz, ploile.
Rotunde.