– Ce aş putea să spun despre o fată de 25 de ani care a murit? Că era frumoasă şi inteligentă? Că-i plăcea Johnny Depp. Şi No Doubt. Şi Beigbeder. Şi eu. Nu neapărat în această ordine…
Zîmbeşte.
– Întotdeauna ţi-ai bătut joc… Cred că ăsta e felul tău de a ieşi din rahaturi…
Tace.
Şi mă enervează al dracu’ de tare cînd tace.
Se întoarce şi priveşte dincolo de fereastră şi de oraş şi de ploaie. Un copac al dracu’ de fragil. Un trunchi de carne şi oase peste care se aşează noaptea.
Una din situaţiile acelea în care mă trezesc vîrîtă în tăcere şi habar n-am ce să spun şi ce drum să apuc ca să ies din starea asta…
Scot guma din gură şi o lipesc sub scaun.
– Aruncă-mi şi mie o ţigaretă!
Am spus?
Am vrut să spun?
Am şoptit creierului meu?
– Aruncă-mi şi mie o ţigaretă!
Totul în jur este îngheţat.
– Dan…
Se întoarce şi ştiu ce se plimbă acum în sus şi în jos prin sufletul lui şi tocmai d-aia evit să-i privesc ochii.
Dan se întoarce.
Îmi fac de lucru cu guma lipită sub curu’ meu.
– Aruncă-mi şi mie o ţigaretă!
Apoi.
– Te rog!
Prind din zbor pachetul.
Caut bricheta sub teancul de reviste şi şerveţele!

Nu le mai văzusem pînă atunci.
Miercuri am ajuns în Bucureşti, de fapt miercuri seară, şi nu am mai trecut pe la club că am fost prins cu despachetatul şi tot restu’. Nu-i vorba, că şi-aşa nu era cine ştie ce eveniment în seara aia. Aşa că nu m-am mai dus.
Abia joi, pe la ora 1, a sosit Mark cu cheile şi mi-a făcut instructajul. Ştii cum e vara, lumea vrea concedii, mare, tămbălău, abia aşteaptă să se care din ţară. Aşa că m-am întors eu ca să poate pleca Laura şi gagiul ei.
Cum îţi spuneam, am luat cheile, apoi m-am suit în maşină şi vreo trei ore am făcut aprovizionarea şi apoi am fugit direct acolo. La club adică. Să zic că era cam ora 4, cel tîrziu 5. Cam aşa.
Începuse deja să vină lume, ştii tu, gaşca lui Lavi şi nebunii ăia de se tot strîng în parc.
Am dat drumu’ la muzică, m-am trîntit şi eu la o masă şi m-am pus pe dat telefoane.
Asta mă enervează cel mai mult cînd mă întorc din concediu, că tre’ să dau apoi raportu’ la toată lumea şi cum a fost, şi ce ai mîncat, da’ la baru’ cutare ai fost… mă rog, tot soiul de rahaturi d-astea.
Aaaa, şi să nu uit… ai făcut poze? cît? da’ aia ai pozat? uau, ce fain… şi ailaltă? nu? de ce? păi nu mai aveai memorie? da’ te-au lăsat bateriile?
Te apucă toţi dracii numai cînd auzi chestiile astea.
De parcă lumea pentru asta trăieşte.
Ca să afle cîte poze ai făcut tu la Nessebar.
Şi cu cine.
Şi de ce.
Mă rog…
D-asta zic, tot vorbind la telefon, cred că am stat vreo două ore la poveşti aşa, şi fiind cu ochii pe Mirela, să nu am reclamaţii apoi de la clienţi, n-am observat cînd au sosit.
Serios îţi spun…
Habar n-am.
M-am trezit deodată, cînd am închis telefonul, cu ele aşezate la masa din faţa mea.

Vezi tu, sînt conştient că pierdem…
Nu ştiu dacă mă înţelegi…
Ştiu, ştiam de pildă că, în clipa în care te aşezi la o masă, în faţa a două puştoaice total picate din lună, cînd te bagi în vorbă cu nişte tipe străine de oraşul ăsta şi de oamenii din jur şi chiar de lumea întreagă, cînd faci asta ceva nasol trebuie să se întîmple.
Nu ştiu de ce, dar mereu aşa ceva se simte.
Simţi şi totuşi faci un pas către ele.
Şi priveşti geamantanul violet aşezat lîngă scaun. Şi apoi eşarfa albastră făcută ghem şi pusă pe masă lîngă o sticlă de Schweppes la juma’. Şi apoi inelul în formă de pară de pe inelar. Şi unghiile ei ţăcănite vopsite în formă de gărgăriţă. Vezi toate astea, îţi jur, şi mult mai multe vezi. Vezi pînă şi urma fardului pe pleoapele ei. O simţi chiar. Poţi să juri că îi simţi şi mirosul deşi tu eşti la trei paşi depărtare şi totul se petrece ca într-un film derulat cu încetinitorul.
Dar le vezi pe toate.
Şi ştii că dacă mai faci un pas ajungi acolo, lîngă ele, lîngă ea, şi dacă ajungi acolo se va duce totul de rîpă.
Dar nu îţi pasă.
Nu îţi pasă.
Îţi spui în minte ducă-se dracu’, o viaţă am de trăit…
Îţi spui în minte că este vară şi vara ai voie.
Găseşti motive idioate, orice, absolut orice care te-ar face să te întorci dracului şi să-ţi vezi de treabă, că ai atîtea de făcut pînă închizi şi sînt atîţia clienţi.
Dar nu îţi pasă.
Nu îţi pasă.
Şi atunci filmul ăsta, oricît de încet s-ar derula, se rupe…
Şi atunci filmul ăsta, oricît de încet s-ar derula, se duce pe apa sîmbetei.
Şi atunci filmul ăsta, oricît de încet s-ar derula, te face să te aşezi pe bancheta din faţa lor şi să le zîmbeşti aşa cum ştii tu să zîmbeşti atunci cînd vrei, un zîmbet trist şi tocmai d-aia atît de fermecător, un zîmbet printre sticle de Schweppes la juma’ şi printre unghii-gărgăriţe.
Un zîmbet care anunţă sfîrşitul şi de la care totul poate începe.

Nu locuim în oraşe ci în culori.
De fapt ştiţi şi voi asta, este de ajuns să vă uitaţi în jurul vostru ca să vedeţi cîtă dreptate am.
Nu locuim în oraşe ci în culori.
Eu de pildă, fiind născută undeva în Nord, am copilărit pînă pe la vreo 5 ani printre maşini, străzi, ziduri, ferestre, paturi, mese şi oameni sienna. Sienna arsă. Ceea ce, să recunoaştem, fie şi pentru o copilă de 5 ani, nu e foarte îmbucurător.
Apoi ai mei s-au mutat ceva mai la sud şi, uite aşa, partea ce-mi mai rămăsese din copilărie şi adolescenţă a fost îmbibată într-un univers roşu winsor.
Cînd creşti într-un asemenea mediu, aşa cum am crescut eu, pînă la aproape 20 de ani, nu poţi să nu te molipseşti pe viaţă, pielea capătăt nuanţa aceea specială, o carnaţie purpuriu de alizarină ca un parfum, ca o aromă căreia ţi-e imposibil să-i rezişti.
Şi eşti conştient de asta şi, tocmai de aceea, indiferent cîte lumi ai schimba apoi, cîte alte culori ţi-ar mai mobila viaţa, nimic nu se mai poate schimba.
Nu te mai interesează.
Sau te interesează dar numai aşa, fără un motiv anume, cum te interesează o aventură de o noapte. Ştii că poţi oricînd renunţa fără să ai cea mai mică urmă de părere de rău.
Nu ştiu dacă mă înţelegeţi…
Cînd creşti într-un asemenea mediu, aşa cum am crescut eu, pînă la aproape 20 de ani, poţi să cobori apoi din lumea ta nordică şi să treci prin lumi ocru galben (asta e numai prin centrul ţării), sau prin lumi turcoaz, aşa cum doar la mare găseşti, poţi să te fîţîi prin toate culorile universului pînă ajungi aici, jos, în lumea asta gri şi-n barul ăla de unde nu se vede altceva decît cerul de-un alb titan.
Poţi cutreiera aşa cît ai chef fiindcă la final tot o să vină clipa să te aşezi pe-o bordură infectă şi să-ţi prinzi cu braţele genunchii şi să-ţi muşti uşor din blugi.
Tot o să vină clipa cînd realizezi că poţi schimba oricîte culori dar în tine nu va rămîne decît lumea ta sienna şi roşu winsor. Lumea ta care, oricît de naşpa ţi s-ar fi părut cîndva, tot are aromele ei ce-ţi aduc aminte de Vera Wang şi de picturile lui Mary Cassatt.
Şi-atunci îţi iei geamantanul, pensula asta cu două încuietori şi cu mîner, iei deci automobilul ăsta de piele violet ce de ajută să treci din nuanţă în nuanţă şi porneşti la drum.
Şi ştii că poţi parca oriunde, chiar şi în dormitorul plin de cărţi şi manuscrise şi sticle de bere al unui tip cunoscut noaptea trecută într-un bar.
Poţi parca oriunde pentru că nimic nu este definitiv.
Şi pentru că, ştiţi şi voi asta, nu locuim în oraşe ci în culori.

– O să scriu cîndva o poveste. Mov. Despre tine.
– Mda… Şi despre rigla lipsă din casa ta.
Se întoarce cu faţa în sus, degetele i se joacă prin păr.
– Şi despre dimensiunea normală a cărţilor.
Zîmbesc.
– Şi despre.
Se ridică.
Mîinile ei în jurul meu.
O aromă de scorţişoară. Sau poate de parfum Vivienne Westwood.
Mîinile ei în jurul meu.
– Şi cine crezi tu că o să citească o poveste despre cineva ca mine?
Se apleacă, culorile se aşează ordonate ca nişte regimente pe paleta de lemn.
Îşi trece palma uşor peste zidurile scorojite.
– Hai să colorăm lumea ta.
Mă aşez jos, lîngă piciorul patului şi îi privesc dansul.
– Eu o să o citesc. Uneori.
– Taci. Hai să colorăm lumea ta.

„Dan,

Îţi scriu toate rîndurile astea fiindcă ştiu că o să înţelegi. Fiindcă sper că o să înţelegi. Şi fiindcă, oricît ai crede tu, nu ai de ce să o condamni.
Ştii şi tu asta.
Sînt multe de spus, foarte multe.
În alte condiţii poate aş fi avut curajul să te sun sau să fac într-un fel să dau de tine şi să ne aşezăm undeva, la Festival poate sau mai ştiu eu unde. Să bem o cafea. Sau un ceai.
În alte condiţii poate aş fi avut nebunia să-ţi povestesc tot ce nu ţi-am putut povesti în aceşti ani, cum ne-am întîlnit noi Dan şi de ce ne-am întîlnit aşa în acea seară idioată de vară.
De unde veneam.
Şi ce ce plecasem de acolo.
De ce cărţile lui Beigbeder se lasă întotdeauna în compartimente de tren aşa, ca uitate, şi încotro ne îndreptam Dan atunci cînd Anna a spus să ne oprim pentru cîteva clipe la o nenorocită de sticlă de Schweppes.
D-asta spun Dan, sînt multe, sînt atît de multe de spus şi atîta noapte în jur, atîta noapte…
Atît de puţine culori ar fi spus Ann…
Şi ar fi avut dreptate Dan, în lumea voastră împuţită sînt atît de puţine culori… Atît de puţine…
Poate d-asta a şi tăcut, d-asta nici nu ţi-a spus ea toate lucrurile astea.
Şi, mă gîndesc, dacă ea nu a făcut-o ce drept am eu acum, cînd Ann nu mai este, ce drept am eu Dan să o fac?
Pentru ce?
Ştii, în seara aceea, imediat după ce a plecat de la tine… Se făcuse tîrziu Dan, o aşteptam ca o nebună fiindcă nenorocitul ăla de mobil al ei era închis şi m-am gîndit atunci la cele mai cretine chestii ce s-ar fi putut agăţa de ea în lumea asta a voastră gri… Îmi făceam miliarde de griji şi miliarde de cafele numai să nu adorm pînă nu o văd intrînd pe uşă…
Dan… nu pot să-ţi explic chestiile astea oricît m-aş strădui… offf… în fine… vreau doar să ştii că atunci cînd a sosit şi am auzit cheile în uşă şi am văzut-o… era atît de fericită Dan… atît de colorată… atît de vie… nimic din ce ştia ea trist nu mai era… nici boala, nici moartea, nimic… Înţelegi Dan? Înţelegi? Doar o piele purpuriu de alizarină pe care, vorba ei, pentru prima dată cineva ştia să o folosească pe o paletă…
Tu nu ştii ce înseamnă asta Dan pentru mine…
Nu cred că ştii ce a însemnat pentru ea, atunci.
Ce ai însemnat apoi, în toate zilele şi săptămînile ce au urmat, atîtea cîte au mai fost…
Sau poate ştii, poate sînt rea şi a dracului şi gri ca voi acum… poate ştii…
Iartă-mă!
Vreau doar să ştii că a plecat aşa cum a considerat ea că este mai bine. Pentru că s-ar fi simţit jignită dacă ţi-ar fi spus.
A fost modul ei de a se întoarce în Nord.
În lumea lui Mary Cassatt.
Lumea ei din care şi tu faci parte acum!
Te îmbrăţişez

R.“

Ce aş putea să spun despre o fată de 25 de ani care a murit? Că era frumoasă şi inteligentă? Că-i plăcea Johnny Depp. Şi No Doubt. Şi Beigbeder. Şi eu. Nu neapărat în această ordine…
Zîmbesc.
Tac… felul meu de a ieşi din rahaturi…
Dincolo de fereastră şi de oraş şi de ploaie privirea unui copac al dracu’ de fragil. Un trunchi de carne şi oase peste care se aşează noaptea.
Undeva, în Nord, maşini, ferestre, mese… oameni sienna arsă.
Şi, ceva mai la sud, un univers roşu winsor.