N-am nevoie de 3 100 000 de cuvinte.
De toate clădirile şi luminile şi claxoanele oraşului ăsta împuţit.
Sau de tine.
Vei vedea, o să pot povesti şi fără toate rahaturile astea… O să pot…
Toate ratările Lunei Prima şi toate culorile mele, totul, absolut totul o să apară.
Mi-am jurat.
Pentru că, dacă vrei să străluceşti, n-ai nevoie de haine. Sau de farduri. Sau de bijuterii. E de ajuns un corp superb şi totul se rezolvă.
E de ajuns o şoaptă şi de 27 de castani pentru ca, la celălalt capăt al uliţei, să se audă cîndva Da Loorna, ai avut dreptate, uite, mă ţin de cuvînt şi îngenunchez aici, în mijlocul trecătorilor şi al haosului ăsta de sticlă şi beton, şi îmi scot pălăria în faţa ta şi spun încă o dată, şi încă o dată, şi o să repet asta pînă se va lăsa noaptea definitiv peste noi dacă va fi nevoie, da Loorna, o să repet să ştie toată lumea că nu te-ai înşelat. Să ştie toată lumea că totul poate porni simplu, simplu, simplu, ca un vis, ca o clipire, ca un abur… Da Loorna, ai avut dreptate…
D-asta îţi spun, nu-i nevoie decît de o secundă de linişte.
Atît.
O secundă de linişte pentru ca totul să poată începe.
Eşti gata?
Uite, întinde mîna…
Simţi, nu-i aşa că simţi deja?
Ţi-am spus eu…
O şoaptă, atît.
O şoaptă.
September.

Îşi alesese ultima cameră din clădire, deşi ar fi putut uşor să pună mîna pe un apartament super mişto sau măcar pe o cameră single, una dintr-aia de umplea etajele superioare.
Dar nu, ea a vrut ultima cameră.
Aia de la etajul 19, de pe coridor. Ultima cameră de pe stînga.
Era o cameră-debara mai mult. Odaie pentru femeia de făcea curăţenie, să aibă unde să-şi ţină găleata şi mătura şi halatul. Şi ligheanele pline cu „Domestos“.
Un pat mic, mic, atît cît să te poţi odihni cu picioarele uşor strînse. Un scaun de pe vremea lui laie Chioru’. Şi o măsuţă cît două foi A3.
Şi o fereastră cu vedere peste balcoane şi peste nori.
Atît.
Ei însă îi era de ajuns.
Şi era fericită.
Şi intra seara în odaia ei închipuindu-şi că de dincolo de uşa străveche sînt bătrîni cîntînd din duduk şi că tot coridorul e plin de mirodenii, intra deci uşor, ascultînd atentă fiecare click pe care cheia îl lăsa în urmă, atingea cît se poate de şoptit mînerul uşii şi îşi spunea că, odată, nu foarte în urmă, aici, pe acest mîner, s-au aflat degetele infinite ale unei tipe şi, în urma lor, răsuflarea nerăbdătoare a gagiului ei. Şi tot ce a urmat apoi. Hainele aruncate haotic, plutind prin aburul albastru, patul, aşternuturile cu flori brodate gata să-i ascundă.
Ea era fericită.
Intra seara în odaia ei, mîncînd Eugenii şi tîrîndu-şi bocancii printre stive de crochiuri şi desene şi pensule şi tuburi de culori, îşi trîntea pe masă desaga de la „Catwork“ şi, lungită în pat, sprijinită de perete, îşi arunca privirea pe fereastră, modul ei de a da bineţe lumii de dincolo de nori şi balcoane.
Ea era fericită.
Deasupra uşii, la intrare, scrisese cu vopsea violet şi litere şcolăreşti:
„CONFIRM YOUR WINGS“
Şaptezecişidouă de ore ca şaptezecişidouă de bile colorate, ştii, bile din acelea de la jocurile chinezeşti, d-alea de sticlă, cu petale colorate înăuntru, bile ascunse de copilul Luna Prima în buzunare şi pe sub pernă şi prin cutiile cu pene şi cercei şi smacuri şi tot soiul de drăcii de agăţat la gît…
Şaptezecişidouă de ore ca şaptezecişidouă de fire pornite toate toate toate dintr-un ghem imens de mohair şi din andrelele bunicii pornite.
Şaptezecişidouă de ore cadou, uite ce primeşte Luna Prima în dar…
Cînd ai şaptezecişidouă de ore pe noptieră, te trezeşti dimineaţa cu ele răsfirate lîngă ceasul deşteptător şi lîngă paharul cu suc de vanilie şi lîngă fotografia lui Aus, cînd prima imagine ce-ţi răsare în faţa ochilor într-o zi de mijloc de octombrie sînt orele astea ca nişte petale, ca nişte cărţi de joc, rămîi fără răsuflare, nu ştii ce să spui…
Şi închizi ochii să vezi dacă e vis.
Şi ochii tăi închişi îţi şoptesc Nu Luna Prima, nu e vis, cum nu e vis nici gărgăriţa aia de ai desenat-o aseară pe perete, lîngă uşă, pînă şi aia e reală Luna Prima, deşi nici o gărgăriţă din universul ăsta împuţit şi mirosind a nori şi a moarte, nici o gărgăriţă nu e atît de mare cît să urce pînă sus pe uşă, şi nici o gărgăriţă nu este albastră şi nici o gărgăriţă nu are buline pătrate, aşa cum le-ai desenat tu…
Dar e reală dragule şi ştii asta fiindcă ea ţi-a adus zorii, te-a ascultat şi uite, a topit noaptea şi durerile şi tot ce trebuia să uiţi ai uitat, sau nu, nu ai uitat, dar măcar ai senzaţia aia de îmi bag picioarele pe care ţi-o pierduseşi aseară…
Deci aşa îţi începe ziua de miercuri, încet, ruginiu, n-ai observat că nici măcar ceasul n-a mai sunat, n-ai văzut că vecinul nu te-a mai trezit cu noaptea-n cap să-ţi ceară banii de chirie…
Aşa îţi începe toamna de miercuri Luna Prima, cu şaptezecişidouă de ore pentru tine.
Aşa că dă-te naibii jos din pat, şerpuieşte-te pînă la fereastră, dumireşte-te cîte tramvaie circulă şi ce culori ai şi apoi gata fato, hai, nu e timp de pierdut…

Cînd ai şaptezecişidouă de ore la dispoziţie eşti fericită.
Cînd ai şaptezecişidouă de ore la dispoziţie ştii că nimic nu mai contează.
Îţi pui aripile.
Apoi fuga la oglindă.
Rujul.
Ţuguiatul buzelor.
Creionul şi uliţa colorată lăsată în urma lui pe pleoape.
Brăţara de la Dior.
Geanta.
Bocancii scîlciaţi.
Şi gata.
Asta-i tot.
Ba nu.
Ai uitat formula magică.
O să fiu pink!
Apoi uşa deschisă în grabă.
Cheile.
Butonul jegos al liftului şi becul roşu aprinzîndu-se.
Şi, înainte de a coborî, un gînd, mereu acelaşi Şaptezecişidouă de ore de kitsch.

Tramvaiul e gol.
Am noroc.
Îmi aleg un scaun, oricare, sau nu, nu oricare, scaunul opt din partea dreaptă, mă aşez, scot cartea HDS, apoi agenda şi pixul, aşa, pentru orice eventualitate.
Acum putem porni.
Îmi lipesc fruntea de geam.
E frig.
E dimineaţă.
E toamnă.
Adică e tot ce e mai naşpa într-un oraş.
Îmi lipesc fruntea de geam.
Un copil cretin, blond, cu pantaloni pepit şi cu bretele, aruncă în geam un pumn de castane.
Îmi lipesc fruntea de geam.
Acum putem porni.

Vezi tu Loorna, povestesc toate astea de parcă ţi-aş povesti un film cu Alain Delon şi mă întreb cîtă lume mai ştie cine este Delon şi dacă mai pasă cuiva că, într-un tramvai Luna Prima îşi ţine agenda în poală, că într-un tramvai mîinile mele mîngîie coperta dungată a volumului HDS dăruit exact acum două zile de Mike, aşteptînd să treacă orele dăruite de cine ştie cine pentru cine ştie ce.
Vezi tu Loorna, la ora asta, în celălalt colţ al oraşului bătrîni ies cu sticle de plastic să aducă apă de la fîntîni, iar la doi paşi de noi, aici, la următoarea staţie a tramvaiului ăsta, se discută politică, ori şi-o pun doi puştani pentru prima dată, ori Flo îşi caută pe sub pat antidepresivele.
Îţi spun toate astea Loorna pentru că ştiu că mă înţelegi, ştiu că lumea dacă mai există încă există pentru că face totul invers, de la sfîrşit la început, şi pentru că nimeni nu mai se gîndeşte la nimeni, nimeni nu mai spune Măi frate, oare într-un tramvai al acestui oraş al acestei dimineţi este oare cineva, oricine, un gagiu cu barbişon ori o smintită cu nume ciudat, cineva, oricine, care ţine în braţe cărţi şi agende şi ştie să povestească despre actori uitaţi de Dumnezeu?
Îţi spun toate astea Loorna pentru că am al dracu’ de tare nevoie să vorbesc, toţi avem de fapt, am al dracu’ de tare chef să îmi pierd şaptezecişidouă de ore din viaţă, ori poate din moarte şaptezecişidouă de ore, şi să topesc totul într-o hoinăreală, într-un tramvai…
Am chef de covrigi cu susan Loorna şi de ceai am chef acum, uite aşa, simplu, să stau aici, în tramvaiul ăsta şi controlorul să-se posteze frumos în faţa mea, să se prezinte, să-şi scoată legitimaţia şi apoi să-mi ofere un ceai.
Nu ar fi fain Loorna?
Să vină aşa, în uniforma aia a lor de atrage picioare în cur, să vină aşa cum vin ei de obicei şi, în loc de biletul la control vă rog să spună Domnişoară, ceaiul dumneavoastră.
Aş da uşor din cap în semn de mulţumesc şi l-aş ruga să aducă şi puţin zahăr brun şi, la final, i-aş dărui pagina 27 din cartea dată de Mike şi toată libertatea de a inventa el primele 26 de pagini şi toată puterea de a-şi imagina el pagina douăşopt, ori douăşnouă, ori treizeci…
Ar fi fain Loorna, ştii că ar fi fain, şi-atunci ai vrea să stai aici, cu mine, pe scaunul şapte din partea stîngă.
Şi mi-ai spune poveşti porcoase despre cum a încercat Comşa să te agaţe vinerea trecută şi despre cum este coctailul acela de la „True“.
Şi tramvaiul ăsta ar mirosi atunci a scorţişoară.
Şi noi am fi atît de triste, atît de infinit de triste încît toţi ne-ar iubi, toţi şi-ar da coate Loorna, şoptind, sîsîind, şuierînd lumea Lunei Prima şi culorile ei.

Am ştiut atunci, abia atunci am realizat de fapt cît de departe sînt toate…
Cît de mici…
Cît de importante…
Ştii, uite, stai aici, te aşezi pe banca asta nenorocită, în dreapta ta masa anticarului şi cîteva cărţi rezemate de gardul din fier forjat, în faţă staţia de autobuz… la două palme de tine un moş beat criţă ce leagănă o plasă şi o sticlă de coniac „Aurora“…
Fapte cotidiene…
Nimicuri… aparent nimicuri…
Şi tu, stînd aici, pe o bancă, lîngă un anticar, lîngă o biserică.
Tu gîndindu-te la tot ce ai de făcut mîine în zori şi la cînd dracu’ vei avea un moment de linişte, măcar o secundă, ştii, o clipă d-aia în care să te poţi sui în tren şi flana spre Iaşi, cîteva ore în care să-ţi permiţi să te ascunzi undeva…
Să te lase toţi în pace…
Tu stînd aici, fără nimeni şi cu atîta lume alături.
Şi Adi, abia sosit.
Şi seara ce cade peste toate astea ca un abur.
Post-it no. 1


Îşi alesese ultima cameră din clădire… ultima cameră.
Aia de la etajul 19, ultima cameră de pe stînga.
Cîteva tablouri.
Vreo trei casete de pe vremea cînd trăgea în draci interviuri.
Un pat minuscul.
Un scaun de pe vremea lui laie Chioru’.
O măsuţă ca o fereastră cu vedere peste balcoane.
Şi peste nori.
Şi peste noi.
Adică tot ce trebuie ca să-ţi fie de ajuns.
Ca să ştii că eşti fericită.
Ca să poţi intra seara în odaia ta, ronţăind Eugenii şi fluierînd cîntece „The Doors“ ce-ţi vin în minte naiba ştie de unde.
Pe covor o rămăşiţă dintr-un fost ruj, strivit acum de covorul îmbîcsit.
Oglinda în rama căreia ai agăţat fotografii cu Berlin şi Che Guevara.
Rama în oglinda căreia ai agăţat sîni mici şi un trup infinit.
Lampa violet.
Cana cu ceai.
Zahărul brun, pus în degetarul de porţelan pictat manual.
Toate rugăciunile rămase fără răspuns şi toate răspunsurile venite la ceea ce niciodată n-ai întrebat.
Loorna, în zori, cu ţigareta ei infinită, sorbindu-şi cafeaua şi aruncînd printr-un zîmbet enervant: „Nu mai sîntem la vîrsta Free Hugs la Universitate. Ar trebui să ştii asta!“
Inelarul şi unghia cu ojă albastră decojită ca un zid, ca o amintire…
Noaptea.
Ceaţa.
O şoaptă.
„CONFIRM YOUR WINGS“ Luna Prima.
„CONFIRM YOUR WINGS“…

„Sîmbăta e linişte.
Sîmbăta nu te citeşte nimeni Daniel.
Cel mult poate te sună Victor să te întrebe una-alta, ştii tu, ce mai faci, cum îţi mai e, poveşti despre mare şi despre Moldova, Daniel…
Mai ştii cum îi spuneai lui Dav, sîmbăta e linişte pentru că, din toate zilele lumii, din toate nenorocitele astea de zile ale săptămînii sîmbăta e singura care nu începe cu zorii, cu dimineaţa, cu răsăritul soarelui îngheţat ci cu tihnă şi lene şi plapumă trasă peste cap, dezgolind o gleznă, un şold, cîteva degete şi unghii şi ojă.
Şi aveai dreptate tu…
D-asta îţi spun că e sîmbătă şi nu-mi permit să citesc, nu-mi permit să vorbesc despre luni şi marţi şi miercuri Daniel şi prefer de o mie de ori să stau cu palmele lipite de cana cu ceai şi să-mi şoptesc amintiri despre parcul ăla de la Ţiglina şi despre cum v-am văzut atunci, ştii tu, cînd eram în staţie şi v-am sunat, gata zic, gata, am ajuns, ne vedem aici şi tu ai spus da dragule, ajungem şi noi în vreo două minute iar alea două minute s-au făcut vreo opt şi toate minutele alea în plus s-au topit cînd te-am zărit de departe, cu el zîmbind pe umerii tăi, pe pletele tale…
Aşa cred că ar trebui să-şi înceapă toată lumea sîmbăta Daniel, cu amintiri derulate cu încetinitorul.
Cu ceai.
O zi cu ochii închişi.
O zi ce durează 48 de ore.
Pînă luni.
D-asta îţi scriu acum, pentru că tu m-ai învăţat, sîmbăta nu te citeşte nimeni Loorna, e timpul ideal pentru scris, nu în zilele săptămînii, nu, sîmbăta, cînd e totul violet, şi habar n-ai dacă te-ai trezit sau doar şi în vis ţi se face frig.
Şi nu vreau să-ţi povestesc nimic de ploaia de afară…
De toamnă…
De tot ce trebuie să înceapă de luni încolo…
N-am chef să-ţi vorbesc de nimic din toate astea pentru că şi tu le ştii Daniel, şi tu eşti la fel de sătul de ele, de etichete, de oameni amabili în funcţie de oră…
Este o silă comună Daniel, ştii asta, n-am chef să stau acum să o disec…
Prefer să sorb ceaiul ăsta de pepene… să inventez nume, să spun aşa, Nazani sau Kima şi apoi să găsesc şi trupuri pe măsura literelor astea…
Prefer să mă gîndesc la tine şi să te ştiu departe, în continente ireale şi-n ţări fără nume, aşteptînd pe un trotuar şi privind copii de la grădiniţă, să te ştiu ok Daniel, deşi ştiu că nu eşti aşa, că nu are cum să fie aşa, că degeaba te voi ruga eu peste doar cîteva zile să zîmbeşti pentru că eşti aici, lîngă mine, şi pentru că zîmbetul tău colorează Daniel, aşa cum erai tu colorat cînd purtai alt zîmbet pe umeri acolo, în Ţiglina…
Prefer să mă gîndesc la tine şi lasă-mă, lasă-mă să rămîn cu gîndul ăsta…
Cu Daniel trecînd prin sufletul meu încet ca un pasaj de violoncel…
de pian…
de septembrie…

Loorna“
Fiindcă marţi îi voi spune, crede-mă, mă voi duce şi îl voi scula de pe scaunul ăla nenorocit unde-şi înţepeneşte curu’, voi trece uşor cu unghiile peste geaca lui de blugi în timp ce Cornel şi gaşca îmi vor arunca priviri chiorîşe pe sub sprîncene, şi nu-i voi băga în seamă Loorna, ştii că eu mă ţin mereu de cuvînt, îmi voi vedea dracu’ de treaba mea, şi uliţe de ojă uscată voi lăsa pe jegu’ lui de geacă.

Şi mă voi duce la bar, şi-l voi simţi pe Adi în urma mea, aproape pe paşii mei… aş putea să-i ghicesc chiar mutra aia a lui de sictirit, zîmbetul ăla strîmb, tipic masculin, fals macho, mai mult gen ce dracu’ mă freaca asta iar.
Şi mă voi duce la bar şi acolo va fi Marcus.
– O coca, voi spune
Iar Marc, încercînd să dreagă atmosfera, printre lumini mioape, stacoşii, fum de ţigară şi „Myriad Harbour“ pusă pe repeat.
– Cola?
Iar eu îi voi răspunde cu o privire piezişă Loorna, ca să-l bag undeva şi să nu mai iasă acolo decît după apusu’ soarelui.
Iar eu îi voi răspunde cu o privire piezişă Loorna, semn că n-am chef de glumele lui de rahat.
Şi-mi voi primi Coca.
Şi paiul alb-roşu-albăstrui.
– Poftim, voi spune, întinzîndu-i cheia.
Iar Adi, sprijinit de bar, cu lanţurile de la palma dreaptă afundate în buzunarul de la cur.
– Ce dracu-i asta?
Mă va privi apoi.
– Ce dracu-i asta? va repeta.
Vocea lui printre lumini stacojii şi The New Pornographers.
– O cheie.
Şi voi zîmbi Loorna, îţi jur că voi zîmbi.
Şi-l va enerva asta la sînge, ştii prea bine.
– Îţi baţi joc de mine? Văd şi eu că-i o cheie…
Îţi baţi joc de mine, va repeta.
Eu o să tac atunci, doar o clipă o să tac.
– Deloc.
– Ce naiba înseamnă asta?
– Nimic. Ai uitat-o la mine.
Mă voi apleca şi voi lăsa rucsacul jos din spate cît Adi îşi va aprinde Kentul.
– Adică te cari?
Iar zîmbetul ăla vomitiv, o Doamne…
– Toată lumea se cară Adi…
Pletele lui triate acum de cinci degete şi trei inele de argint.
– Te cari?
Afară, dincolo de geam, Cornel lingîndu-şi gagica şi ploaia, ca o părere…
– Pot să ştiu şi eu măcar de ce?
Dar nu-l voi privi Loorna, o să-mi fac de lucru cu retina printre sticlele lui Marcus şi boxe şi pachete cu ţigări…
– Pot să ştiu şi eu de ce?
Şi o să îmi rup cu arătătorul pieliţele de la degetul mare, o să inventez eu ceva, nu, nu ca să trag de timp, ci ca să vină mai repede noaptea aia ce desparte ziua de marţi de zorii zilei de miercuri, ce desparte sila de cine ştie ce dracu’ va urma…
– Luna…
– Pentru că toată lumea se cară Adi…
Şi fumul ţigărilor mă va învălui, ca şi „Myriad Harbour“ dar o să fie plăcut Loorna, o să fie cald şi al dracu’ de plăcut şi de dureros…
– Luna…
Va încerca să mă prindă de mînă, ceva, orice doar să mă facă să-l privesc…
– Luna… M-am săturat de tot circu’ ăsta…
Voi zîmbi…
– M-am săturat de tot circu’ tău nenorocit…
– Tocmai d-aia…
– Tocmai d-aia ce? D-aia te cari?
– Tocmai d-aia… bagă-mă odată în pizda mamii şi gata…
– Nu te ştiam aşa vulgară!
– Nu mă ştiam aşa sfîntă!
Va încerca să mă prindă de mînă…
– Ar trebui să înţelegi…
– Exact Ad… ar trebui să înţelegi…
Şi, exact înainte de a-mi sălta din nou rucsacul şi a-l simţi iar în spate şi a ţintui cheia aia nenorocită de tejghea…
– Şi unde o să te duci?
Asta aşa, exact înainte de a-mi sălta din nou rucsacul şi a-l simţi iar în spate ca toate amintirile, ca tot trecutul…
– Voi vedea…
– Cînd dracu’ vei vedea Luna?
– Mîine!
Post-it no.2

Un pas.
Apoi altul.
Strada.
Rondul de la Izvorul Rece.
Doi puştani îndrăgostiţi, abia ieşiţi de la Coşbuc, grăbindu-se să prindă troleibuzul.
Moşuleţul de la ziare.
Un pas.
Apoi altul.
Şi vocea mea, ori poate vocea altei Luna Prima, una fericită şi tristă şi al dracu’ de singură şi îngheţată, printre trecători, prin toamnă, prin culori.
Vocea Lunei Prima.
„Voi vedea!“
– Îţi voi spune Jojo şi-mi voi închipui că nu eşti de aici, voi spune că eşti de undeva, de departe, de foarte departe, şi voi ieşi cu tine pe stradă, poate chiar aici, pe Brezoianu, şi te voi ţine de mînă şi, poate pînă să ajungem în parc, ne va opri cineva, poate bătrînica aia ramolită de la doi sau Maria, o mai ştii pe Maria, nu?, ne va opri şi eu te voi prinde de braţ imaginîndu-mi că nu sîntem pe Brezoianu ci în cine ştie ce strasse din Viena şi nu sîntem în douămiiopt ci hăt la mama naibii, pe la omieoptsutenouăzecişitrei, şi că d-aia te ţin de braţ, că-i şic… şi voi face atunci prezentările, prietenu’ meu, Jojo… Maria… şi tu o să taci din gură şi o să laşi privirea în pămînt fiindcă o să-ţi fac eu semn şi tu mori mereu să intri în jocul meu… Jojo… Maria…
O privesc prin oglinda murdară, printre sticluţe cu lavandă şi paharul cu periuţe de dinţi şi creion corector, doar cîteva clipe doar, atît cît să-i pot zări zîmbetul şi s-o văz rezemată într-o rînă de tocul uşii de la baie, încercînd să-şi salte şoaptele dincolo de bîzîitul enervant al nenorocitului ăsta de aparat Remington…
O Loorna poate mai cuminte decît o ştiam de obicei, o Loorna încercănată, sătulă de atîtea griji şi de toamna asta sătulă… O Loorna purtîndu-şi trupul infinit, ca un steag, ca o o pradă abia atinsă de un vînător… încet şi cu mare atenţie să nu sîngereze prea mult…
Îşi aranjează brăţările violet.
Îşi aranjează părul violet.
Apoi.
– M-am gîndit tot timpul la asta, chiar de cînd am auzit că o să te întorci. Era miercuri seara, ţin şi acum minte, abia sosisem de la redacţie, îmi aruncasem pantofii cît colo, în hol, şi-apoi zburasem direct la bar, să iau o gură de gin să mă mai trezesc oleacă.
Aşa… Taman desfăceam sticla, mă tîntisem în fotoliu, lampa de pe măsuţă era aprinsă, mereu o las aşa cînd plec dimineaţa şi ştiu că mă întorc repede, nu ştiu… îmi dă o senzaţie faină, falsă da’ faină, că totuşi nenorocita asta de garsonieră nu e goală, că mă aşteaptă totuşi cineva şi e mîncare caldă în cuptor şi miroase a scorţişoară şi a lapte… aşa… calculatorul era şi el pornit, desigur cu Hope Sandoval, ştii, sună chiar fain să ajungi acasă şi să auzi de la intrare Cherry Blossom Girl, unde rămăsesem… deci… mă trîntisem în fotoliu şi taman mă pregăteam să topesc pe gît o duşcă zdravănă… atunci a sunat telefonul şi am aflat… era Luna, ea mi-a spus prima… bine, apoi au mai sunat şi ceilalţi din gaşcă, îţi închipui, da’ Luna a fost prima… nu-ţi mai spun că Laura a sunat de vreo două ori, ştii cum e ea de ţăcănită, mă sună prima dată să-mi spună, zice fato se întoarce Daniel, daaaa, îţi imaginezi… exact… cred că mîine, cu avionul de opt… chiar aşa mi-a zis… cu avionu’ de opt zice… şi apoi, după vreo două ore, două ore şi ceva, sună iar telefonu’, eram deja la duş, şi îţi dai seama, pînă am ieşit din cadă, pînă am nimerit receptoru’ în bezna din cameră, cred că suna de ceva timp, aşa… sună a doua oară şi zice băi, stai jos să nu leşini… vine Daniel… eu, îţi dai seama, am rămas paf, zic cine vine???… şi ea, Daniel fato, cică s-a hotărît, mîine ne trezim aici cu el, pe la opt îl trînteşte avionu’… ştiu că m-am uitat la telefon, să văd dacă nu cumva mă înşel io şi nu e Laura… da’ Laur era, pe bune, şi mi se făcuse frig, că ăia nu dăduseră încă drumu’ la căldură şi eram abia ieşită din apa fierbinte… zic băăăăi ţăcănito, eram în duş… păi şi ce dacă erai în duş, parcă mureai să afli veşti de la Dan… şi-atunci îi zic, luasem un prosop să pun dracu’ pe mine că Laur asta te ţine la telefon pînă rebegeşti, luasem un prosop şi, atîrnîndu-l sub braţe, îi zic fată, tu nu eşti normală… mi-ai mai spus că vine… zice aaaaaaaaa, da? cînd?… acu’ vreo două ore zăpăcito, acu’ două ore…sigur?… sigur!… atunci e bine… şi-a închis…
Mă rog… ştii cum e Laura…
Aşa…
De unde plecasem… deci… Luna sună şi-mi spune chestia asta, era într-o miercuri, şi, cum eram io trîntită în fotoliu, mi-a pierit naibii şi cheful de gin şi oboseala şi tot… stăteam aşa, pironită în seara unei miercuri îngrozitoare ca orice seară a unei zile de mijloc de spătămînă, stăteam afundată în fotoliu ăla de părea că mă înghite, ca un peşte, ca un rechin, ca o arcă, Loorna pe arca unui moş cu nume scurt ce şi-a pus în cap să salveze de la potop fetele pe cale de dispariţie, stăteam acolo violet, roz, albastră, şi singura chestie ce mi se rotea în cap mai des decît repeat-ul lui Hope Sandoval în WinAmp, erau cîteva cuvinte într-un grai ciudat, rece şi arhicunoscut… vine Daniel… vine Daniel… vine Daniel… vine Daniel…
Am zîmbit.
Şi ea a văzut că am zîmbit.
– Eşti răutăcios… mai şi rîzi de mine…
– Nu rîd… şi da, sînt răutăcios… cîteodată…
Privi undeva, printre îmbinările gresiei pepit.
– Nu, nu eşti… sau nu cu mine…
Mi-am atins uşor obrajii.
Da, Remingtonul îşi făcuse treaba aşa cum trebuie.
M-am întors să iau periuţa de curăţat şi apoi am desfăcut uşor sita, trecînd-o prin jetul de apă fierbinte.
– Crede-mă, sînt…
– Crede-mă, nu ştii ce e aia să fii rău.
Am zîmbit uşor.
– Nu ştii ce spui… jumătate din oraşu ăsta te poate contrazice.
– Nu cred… sau, poate că ai dreptate… poate juma’ de oraş mă poate contrazice fiindcă juma’ de oraş nu te ştie cum te ştiu eu Daniel…
– Şi fiindcă pentru juma’ de oraş e tot aia dacă mă numesc Daniel sau Jojo…
Îşi trecu mîna prin claia de păr violet.
– Nu, asta sînt convinsă că nu. Nu-i tot aia să ies la braţ cu tine sau cu Jojo…
– Absolut.
– Vorbesc serios…
– Jojo e nume de blondă cretină… Sau de ciocolată… Cine naiba ar numi un tip Jojo?
– Nu respecţi regulile jocului…
Am montat la loc sita aparatului de ras şi mi-am pregătit Hermesul.
– Care-s alea?
– Vorbeam de strasse şi de Viena… şi de omieoptsutenouăzecişitrei…
– Contează?
– Absolut…
– Cine naiba numea în omieoptsutenouăzecişitrei la Viena un tip Jojo? Sau, dacă era unu’ aşa cine naiba crezi că ar fi avut curajul să iasă cu el pe strasse?
Zîmbi.
– Eşti prea sigur pe tine…
M-am întors spre ea.
Mă privi scărpinîndu-şi uşor buza.
– Cine?
– Loorna!
Şi cîntam aşa Hei, Hei, Hei, cîntece inventate, balade pentru freză Emo şi şapcă de figurantă, sonate pentru unghii negre…
Cîntam aşa, simplu, în gînd, în noapte şi ceaţă, Hei, Hei, şi palmele parcă mai tare se afundau în buzunare şi aşa, nevăzute, treceau dincolo de batistă şi de căptuşeala paltonului şi de bancnota aia de cincizeci de mii, traversau coapsele Lunei Prima, se strecurau viclene printre spaţiul milimetric dintre genunchi şi blugi, se scurgeau spre pămînt şi, ca nişte rădăcini, dincolo de beton, prindeau viaţă, tentacule ce adună toate amintirile şi tot sideful morţilor…
Hei, Hei, Hei, Luna Prima…
Hei, Hei, Hei…

Un pas.
Apoi altul.
Apoi strada şi rondul zevzec de la Izvorul Rece, cercul ăla de beton şi bronz cu doi puştani în limbă unu’ după altu’, probabil elevi chiulangii de pe la Coşbuc, grăbindu-se să prindă troleibuzul.
Apoi moşuleţul de la ziare.
Şi încă un pas.
Şi-apoi altul.
Şi vocea mea, ori poate vocea altei Luna Prima, una tristă şi fericită şi al dracu’ de singură şi de sigură şi de rebegită, printre trecători, prin toamnă, prin noapte.
Vocea Lunei Prima.
„Voi vedea!“
Hei, Hei, Hei…

Şi ştii, apoi vine una din clipele alea în care-ţi cam bagi picioarele în toţi şi toate.
Scoţi bancnota aia de cincizeci de mii din buzunar şi îţi cumperi o cartelă de metrou.
Apoi te uiţi la ceas.
Te dai uşor mai într-o parte ca să nu te lovească ăia de aleargă ca apucaţii spre metroul abia sosit.
Te uiţi la ceas, e unsprezeceşidouăşdoi îţi spui, şi îţi zboară gîndu’ la Adi şi la mutra lui cînd i-ai întins cheia, Ce naiba înseamnă asta?, Nimic. Ai uitat-o la mine, doar o clipă îţi zboară gîndu’ la asta, şi-ţi vine să rîzi, abia acum îţi vine să rîzi dar nu o faci Luna Prima, nu o faci, poate doar o să zîmbeşti uşor, aşa, cu colţul buzei, şi un tip din celălalt capăt al staţiei te va privi şi-şi va şopti uite ce fată colorată şi ce zîmbet fain, doamne, cîte îţi trec prin cap acum Luna, habar n-ai nici măcar tu de unde mama naibii apar toate aici, în căpşorul ăsta al tău, habar n-ai Luna…
Şi cobori scările rulante uşor, încet, vezi că ţi s-a descheiat şiretul de la bocancul stîng, atîrnă pînă dincolo de scara din faţă, poate calcă cineva pe el, poate vii în nas taman acu’ cînd soseşte metroul şi se duce dracu’ toată povestea şi toate amintirile şi toată ceaţa din tine şi din noapte se duce dracu’.
O să vină ambulanţa, desigur cu întîrzierea regulamentară Luna Prima, dar o să vină, nu-ţi face griji, o să sosescă toată lumea, chiar şi nenorociţii de jurnalişti, doamne ca nişte corbi sînt, cine naiba îi anunţă, io cred că au un om aici, la metrou, i-o da juma’ de normă ca să ciripească imediat ce se întîmplă ceva, aşa că abia aşteaptă să pici în nas din cauza şiretului ăsta idiot şi să zaci aşa, între şine, cu faţa în sus, conştientă, privind idioţii de pe peron cum se agită şi-şi fac cruci şi poze, abia aşteaptă una ca asta Luna pentru ca a doua zi toate ziarele să scrie că cine ştie din ce motive, sentimentale poate, sau nu, nu poate, desigur că sentimentale, o tînără cu un rucsac în spate s-a aruncat în faţa garniturii de metrou.
Şi parcă o să vezi baru’ ăla idiot şi gaşca lui Cornel care-şi dă coate care cum să-i spună lu’ Adi bă vezi că gagică-ta s-a făcut piftie aseară în staţie la metrou, la Universitate.
Şi din toată povestea asta toţi or să spună că el ţi-a dat ţie cheile şi el s-a cărat şi că de fapt nimic nu a fost aşa cum a fost pentru că niciodată Luna n-ar fi avut curaju’ să se care, doar Adi are tupeu pentru aşa ceva, desigur că Adi a făcut-o, doar nu era să stea un secol după curu’ unei fiţoase…
Aşa că apleacă-te şi leagă-ţi dracu’ şiretul ăla dacă nu vrei să se ducă pe apa sîmbetei tot ce ai construit pînă acu’.
Serios vorbesc…
Apleacă-te…
Hai Luna…

O mînă pe umăr.
Mă întorc uşor, cît să nu las rucsacul să cadă.
Un zîmbet.
O aromă vagă de parfum.
Mă întorc uşor, cît să nu las rucsacul să cadă.
Îl privesc.
Mîna la gură.
– Dumnezeule… Daniel?

– Mai ştii cum povesteai lui Dav, cum mi-ai şoptit de fapt şi mie cîndva, eram puştani pe atunci Dan, cred că la banchetul din a unşpea, eram în camera Ioanei, acolo, jos, mai ţii minte, nu?… Cîteva lumînări aprinse, nici pic de mobilă, de undeva, de pe hol, o muzică în surdină, ceva de harpă şi ghitară şi muzicuţă, ceva fain, aşa… la doi paşi de mine Marc şi Laurie care-şi schimbau guma de mestecat… un pachet de ţigări… Doamne… parcă a fost ieri totul…
Zîmbesc. O privesc.
E obosită şi parcă ceva mai bătrînă decît speram să o găsesc.
Arătătorul ce se tot chinuieşte de jumulească oja neagră, creionul dermatograf, aluniţa de pe obrazul stîng, aproape invizibilă, cercelul Anime din ureche…
O Luna Prima ce s-a străduit toţi aceşti ani să se menţină la nivelul numelui.
Continuă.
– Ai venit atunci, te-ai aşezat lîngă mine, nici măcar nu m-ai privit Dan, pur şi simplu doar te-ai trîntit lîngă mine, pe parchet, şi mi-ai întins cana cu cafea… Nu băusem pînă atunci cafea, cred că ţi-am şi povestit în noaptea aia de ce, dar tu ai întins-o aşa, firesc, uite Luna… Şi-atunci am ştiut Daniel cîtă dreptate ai, atunci am aflat pentru prima dată că de fapt cafeaua aia nu e cafea ci este noapte şi dacă vrei să se termine odată cu totu’, să fie zi aşa, pentru totdeauna, doar soare şi lumină şi gărgăriţe pătrate pe pereţi, tre’ să bei cafea Daniel, pentru că aşa sorbi noaptea şi noaptea în cană nu mai este atît de duresoasă, nu mai are amintiri ci doar trei linguriţe de zahăr sau sirop de vanilie şi trece altfel…
Ridică privirea. Încercă un zîmbet dar eşuă imediat.
– La tine ce a mai fost?
Mă jucam cu firimiturile de pe masă.
– Nimic important…
– Călătoria?
Un semn din mînă.
– Seacă. Obositoare. Vreo 16 ore în avion îţi cam ţiţîie curu’ cînd ajungi. Nu-ţi mai arde nici de zgîrie-nori nici de nimic…
– O Doamne… şaişpe ore?
Am dat din cap.
– Partea mai naşpa e la întoarcere. Cînd pleci rabzi. Te gîndeşti la bani. La ce dracu’ o să vezi pe acolo… La excursii… Rabzi… Da’ să faci şaipe ore şi să te întorci tot în rahatu’ ăsta… Ţi-e silă…
– De ce te-ai întors?
Am tăcut.
– Mda… Sorry… uneori mă ia gura pe dinainte…
– Nu-i bai Luna… e ok…
Se scărpină la frunte cu un gest rapid. Apoi.
– Auzisem că soseşti. Nu mai ştiu cine mi-a zis, Carmen poate. Prima chestie pe care am făcut-o a fost să sun la Loorna…
Mă privi aşa, ca să vadă cum reacţionez.
I-am zîmbit.
– Te-ai supărat?
I-am trecut repede mîna prin păr, a ciufuleală…
– Stai cuminte… de ce să mă supăr…
– Aşa… Nu ştiu… Habar n-am cam care mai sînt relaţiile dintre voi acu’ dar am zis că e bine să ştie… Mai ales că trece printr-o pasă mai proastă şi… Mă rog… Am sunat şi i-am zis… S-a bucurat… Cred…
– Crezi?
Dădu din cap.
– Da. Adică ştii, nu văd de ce ar fi reacţionat naşpa. Mi-ar fi spus dacă era ceva… Dar a fost ok, crede-mă… E super ok, nu s-a schimbat deloc. Abia aşteaptă să te vadă…
Am aprins o ţigară dar mai mult aşa, de formă…
– Şi mie mi-a fost dor de ea, Luna…
M-am întors şi am mai comandat chelnerului încă două cafele.
– Şi tu?
Ridică brusc privirea.
– Eu?
Am dat din cap.
– Păi…
– Tot cu Karl?
Pentru prima dată o vedeam zîmbind.
– Nuuuu… L-am îngropat de cînd hău…
– Serios?
– Îhî… Cre’ că după ce te-ai cărat tu a mai durat vreo săptămînă… maxim două… Şi i-am dat papucii…
– Săracu’…
Se uită la telefonul mobil.
– Săracu’?
– Glumeam. Şi acum? Combinată?
– Acum cînd?
– În clipa asta… Azi…
– În clipa asta nu. Ieri da.
Am zîmbit.
– Îl ştiu?
– Nu cred. Nu. Nu cred… Deşi ai toate şansele…
Desena flori infinite pe şerveţel.
– De ce?
– E genu’ de imbecil care te invită să-l studiezi. S-ar putea să-ţi folosească în proiectele tale…
– De la el veneai cînd te-am întîlnit la metrou?
– Da… Oarecum…
Am dat din cap.
– Şi încotro?
Dădu din umeri.
– Habar n-am… Crede-mă…
I-am prins degetele subţiri.
– Ok. O să rezolvăm totu’…
– Oooo, uite cum s-a întors îngeru’ păzitor…
Am oprit-o.
– Taci. Bea cafeaua şi hai să mergem. Ai îngheţat toată.
Se ridică.
– Să ştii că n-ai nici o şansă dacă vrei să te dai la mine…
Am zîmbit.
– Ştiu. N-am nici o şansă în multe alte chestiii… Stai liniştită… Hai…
Înainte să iasă mă privi.
Tăcere.
– O să fie bine. Promit!
Se mai uită o dată în urmă, la bar şi la chelner şi la gagica ce se chinuia să mai danseze…
– Promit!
– Taci. Ştiu cum o să fie. Şi niciodată nu este cum ştim noi!

Apoi am ieşit.