Bătrîne, sînt deja mort.
Aşa că puţin îmi mai pasă.
Totul s-a sfîrşit pentru că, ştiam cu toţi, chiar de prima dată ştiam, totul trebuia cîndva să se sfîrşească. Îţi aminteşti chiar cît am vorbit de asta. Totul s-a sfîrşit pentru că aşa a fost să fie. Aşa ne-a fost dat.
Dar îţi mai aminteşti ploile?
Şi bicicletele noastre?
Şi nopţile în care hoinăream pe străzi şi orele cînd doar tîrfele mai erau treze?
Şi cînd eram Regi şi ne permiteam orice?
Şi începutul, acel început, ţi-l mai aminteşti bătrîne?
Ei, spune şi tu, aşează-te colo, sub un felinar, pe trotuarul infect, şi citeşte rîndurile astea şi spune moşule, a meritat ori ba?
Şi, dacă a meritat, de ce naiba să fim trişti că s-a terminat totul?
Nu-i aşa?
Nu-i aşa moşule?

Uite, au trecut 10 de ani de atunci, şi încă nu pot uita cum s-a întîmplat. Sau de ce.
Au trecut 10 de ani şi parcă totul s-a întîmplat aseară.
Ora 21.34.
Aseară.
Ies.
De fapt nu, să o luăm ceva mai uşor.
Deschid calculatorul să îmi verific mailurile. Pînă să binevoiască să se deschidă yahoo arunc ceva muzică – mai ştii, lista noastră pe care o repetam în cor cîndva: „Winamp şi Breeders, Skunk Anansie, Echobelly, Guano Apes, Scarlet, Belly, Connells şi Veruca Salt. Mereu ultima pe listă Veruca Salt“. Apoi mă uit la ceas (21. 03) şi ştiu că, peste vreo 10 minute, cam aşa ceva, tre ‘ să intre pe uşă Sorin şi să ne cărăm.
Deci 21.03 şi încă 12 minute maxim ca să mă chiombesc la mailuri.
Bineînţeles dacă am la ce.
Bineînţeles că nu am la ce.
Pentru că niciodată mailurile nu sosesc cînd trebuie.
Mai ales după o plecare.
Mai ales de la ea.
Mă rog…
Deci cam 12 minute de şters bulk-uri, spam-uri şi de răspuns Mirunei că da, o să ne facem timp să tragem o cîntare şi la Oradea.
Ştii, cînd ai doar 12 minute la dispoziţie pentru a-ţi pierde timpul chestia asta trece al naibii de repede.
Trece al naibii de repede şi te trezeşti cu Sorin în cameră şi te întrebi cînd naiba a intrat.
Trece al naibii de repede şi te uiţi la ceas şi îţi spui că e timpul să te cari.
Şi cauţi cheile.
Şi parfumul Issey.
Şi te întrebi dacă în afară de ghitară îţi mai trebe ceva.
Şi te mai uiţi o dată în oglindă deşi ştii că n-ai pentru cine şi că, de-ar fi să fie, oricum nu-ţi trebe cine ştie ce mutră.
În oraşul ăsta în care gagicile cad în cap cînd văd un ghitarist de 25 de ani pe o scenă de rahat într-un club de rahat.

– Băi frate, ţi-am spus de-atîtea ori să speli dracu’ maşina asta. Pute de-ţi mută nasu’ din loc. Parcă mergem cu dricu’ să mor io…
Kiss-ul tace.
De fapt nu mă miră. Cine nu-l cunoaşte şi-l vede prima dată zice că-i mut. Să mor io. Să vedeţi ce mutre fac atunci cînd aud că-i solistul vocal. Cad de pe scaun nu alta. Probabil ce gîndesc, auzi ce idee, să pui un mut solist vocal într-o trupă rock… Da’ e cool, dă bine la public să vadă pe unu ‘ la masa noastră tot trăgînd din sticlă şi din papiotă, făr’ să scoată o vorbă vreo două ore – că noi cam aşa sosim, cu vreo două ore înainte de tămbălău – şi apoi ridicîndu-se şi urlînd şi băgînd toată puştimea din sală în draci încă vreo trei ceasuri.
E cool.
Şi Kiss-ul e coll.
Da’ aşa e el, tăcut.
Mai ales cînd conduce.
Cînd conduce chiar că nu te mai poţi înţelege deloc cu el. Nici măcar nu te mai aude.
Un surdo-mut care, peste două ceasuri va face ăl mai tare show din noaptea asta.

Sorin, de pe scaunul din faţă, îmi aruncă teancul de ziare.
Apoi îşi aprinde o ţigară.
Un dric cu miros de Kent nanotec gri şi vomă. Şi vodcă.
Un dric… cea mai potrivită limuzină pentru o trupă ca a noastră.
– Hai, trage un claxon. Şi aşa am întîrziat.
Este trecut de 22.00.
Din Cişmigiu ies vreo trei cupluri de îndrăgostiţi. Şi o florăreasă triplă cu un braţ de tuberoze. Şi vreo două curve.
Este trecut de 22.00.
– Hai frate, ce dracu’ face…
– Da’ unde-i mă?
– Ete colo, unde-i lumina aia. Vezi? Lîngă geamul cu perdeaua aia verde? Vezi?
Geamul cu perdea verde îl văd.
Acum văd şi fereastra cu lumină.
Şi silueta ce se fîţie în spatele lui.
Probabil vorbeşte la telefon.
Kiss-ul mai trage un claxon.
– Cred că vorbeşte la telefon mă…
– Să-mi bag picioarele…
Sorin deschide portiera.
– N-ai cum s-o suni?
– Nu. Nici măcar nu ştiu cum o cheamă.
Dincolo de noi dispare lumina.
Şi silueta.
Rămîne doar fereastra cu perdea verde.
– Hai că vine!
Închidem cuminţi uşile şi aşteptăm.
– Era şi timpul.
22.17.
Portiera din dreapta mea se deschide.
Pantaloni evazaţi cu o pereche de cercei agăţată deasupra genunchiului stîng.
O tonă de brăţări multicolore şi unghii albastre.
Portiera din dreapta mea se închide.
– Sorry băieţi da’ întotdeauna în momente d-astea se găseşte cîte un cretin dispus să-şi depene viaţa la telefon. Sorry!
Sorin îmi aruncă o privire piezişă.
Ce dracu’ să mai spun?
N-am chef de amabilităţi. Noaptea e mai mişto dacă taci.
– Hai că imediat ajungem, o să vedeţi!
Pornim.
Un dric cu miros de Kent nanotec gri şi vomă. Şi Lolita Lempicka.
Cea mai potrivită limuzină pentru o trupă ca a noastră.

Asta am învăţat-o de la ea.
Era teoria ei, poate o teorie de rahat pentru mulţi, da’ să ştii că avea dreptate. Avea dreptate şi asta o făcea să-ţi spună verde în faţă ce gîndeşte.
Aşa era ea.
Şi aşa am devenit şi eu de atunci.
Aşa am avut tupeu să-i arunc în faţă lu’ ăla de m-a întrebat prin ’98, imediat după ce ne întorsesem noi de la Festival, zice de ce crezi tu că aveţi succesul ăsta şi mai ales de ce ţara asta o duce atît de naşpa? Mă rog, cam aşa ceva, de ce noi avem săli pline cînd lumea e atît de naşpa în oraşul ăsta.
Şi-atunci nu ştiam ce să-i răspund aşa, direct, să bage omu’ la cap fără prea multe ocolişuri, şi v-am văzut pe voi la masă, la terasă, cum vă hlizeaţi ca nebunii. Şi am zărit-o pe ea, păru’ ei verde şi roşcat şi modul în care ţinea ţigareta şi buzele alea de-un roşu vişiniu. Şi pentru o clipă m-a privit de după tonele de rimel. O clipă doar. Ştii, privirea aia a ei, un soi de du-te-n mă-ta!
Şi-atunci mi-au venit în mintele cuvintele acelea, cuvintele ei, atunci am ştiut cîtă dreptate are, şi i-am aruncat şi eu lu’ ăla De ce? Pentru că nu mai ştim să povestim! Şi pentru că nu mai avem curaj! D-aia!
Îţi dai seama bătrîne, ăla habar n-avea de ce vorbesc, da’ mi-am zis las’ că se va lămuri el. Va creşte şi va înţelege!
Cum am înţeles şi eu.
Păi, serios acu’, n-am dreptate?
Ce să-i spun altceva?
Cum să-i explic altfel?
Ar fi trebuit să îi vadă şi el privirea.
Sau să fie lîngă noi atunci, în vara aia infernală, cînd ne-am îmbătat ca porcii în bodega de la Vasile Pârvan, aia din spate, de la Fuckultatea de Drept, şi cînd a venit ea cu bicicletele…
Mai ştii?
Spune şi tu dacă n-a fost tare faza aia?
Cum s-a trîntit lîngă noi şi ne-a privit şi şi-a aprins ţigareta.
Cum s-a trîntit lîngă noi şi a şuierat Idioţilor!
Cum şi-a scos tricoul ăla cu Betty Boop de a rămas doar în sutien.
Şi în tatuajul de pe braţul stîng.
Şi cum a aruncat bluza ei animată peste halbele noastre.
Şi peste seara ce începea să se aştearnă într-o zi de vară infernală.
Cum ne-am băgat picioarele şi noi în haine şi le-am lăsat ospătarului că n-aveam cu ce să mai plătim.
Şi cum am mînat bicicletele Vasile Pârvan – Bucur Obor via Armenească.
Trei demenţi cu trupurile goale şi sufletele pline într-un oraş înfofolit pînă la gît şi în rest gol-gol-gol.
Trei demenţi cu trupurile goale şi sufletele pline.
Şi cu ea patru.
Spune şi tu, n-a fost fain?

Vezi tu bătrîne, nu te condamn.
Nu.
Nu am făcut-o atunci, nu am de ce să o fac nici acum.
Au trecut zece ani însă.
Şi ştiu că uneori dibuim lucrurile prea tîrziu.
Nu ştiu de ce.
Habar n-am.
Însă aşa este dat, să nu pricepi uneori pe loc importanţa unui gest, a unui cuvînt.
Aşa este dat, să nu vezi greşelile decît după ani de zile.
Sau să nu le vezi niciodată.
Dar să te întrebi mereu ce ar fi fost dacă… dacă odată ai fi ales altfel.
D-aia spun… nu te judec.
Au trecut zece ani însă.
Şi uite, mai e puţin, foarte puţin, şi asta mă face să mă gîndesc la voi, la tine, la ea.
La faptul că există oameni lîngă care am putea rămîne o viaţă.
La faptul că există oameni lîngă care am putea rămîne o viaţă şi pe care îi ratăm.
La faptul că există oameni lîngă care am putea rămîne o viaţă şi pe care nu-i vedem.
Şi-atunci totul dispare.
Nu, nu pentru ei.
Pentru noi moşule.
Ei rămîn. Dar noi am ratat. Noi am orbit.
Ei rămîn.
Există oameni pe care i-am putea ţine de mînă.
Cărora le-am zîmbi.
Cărora le-am spune somn uşor şi azi şi mîine şi peste o sută una de milioane de nopţi pentru că tot nu ne-am plictisi de ei.
Oameni pe care ne-ar plăcea să-i privim cînd dorm.
Pentru că ne-ar da linişte.
Pentru că simpla lor prezenţă ar certifica faptul că noi sîntem vii.
Ştii bine moşule, ea aşa era.
Ştii că toate alegerile noastre cretinoide, nopţi de puştoaice şi curve, nu înseamnă nimic pe lîngă un om care era dispus să-şi împartă libertatea cu tine.
Şi pe care nu l-ai văzut.
Şi pe care l-ai ratat.
Ştii bine că nimic nu poate aduce înapoi o astfel de clipă şi că, fie şi acum, după 10 ani de la povestea asta a noastră, ai da orice, oriunde te-ai afla, ca să nu ştii că cineva sună la uşă şi tu îţi laşi rahatul ăla de ghitară rezemată de scaun. Ca să nu întrebe nimeni dacă Sorin este aici. Ca să nu mai existe nici un plic. Şi nici un pod. Şi nici un mormînt peste care să pui o bluză cu Betty Boop.
Ştii bine bătrîne!

De fapt ştiam că totul începe să devină ruină şi amintire.
După plecarea ei ştiam. Bănuiam adică.
Ca în clipa aceea în care, de naiba ştie unde, de Sus ori de jos, cineva îţi bagă în suflet un sentiment ciudat, o teamă imensă şi tăcută.
Ca în clipa aceea în care ştii că ceva urmează să se întîmple dar nu ştii cînd.
Şi cum.
Şi de ce.
Dar ştii.
Eu am bănuit că totul se va duce dracu’ imediat după ce ea n-a mai fost.
Sigur, o să îmi spui că ea nu avea nici o treabă, că nu făcea parte din gaşcă şi că trupa putea să meargă mai departe şi fără voi.
Ştiu.
Ştiu.
Ştiu.
Şi putea.
Dar nu mai era acelaşi lucru.
Nu mai era la fel.
Nimic nu mai era la fel.
Cînd Kiss-ul a venit şi ne-a anunţat că i-a ieşit viza şi cînd a dat petrecerea de adio ştii foarte bine că ne-am gîndit cum o să continuăm.
Nu era vorba doar de alegerea unui vocalist, e ţara plină de tipi dispuşi să urle.
Mai ales pe bani.
Mai ales pentru faimă.
Da’ nu era vorba de asta.
Ştii foarte bine că i-am spus-o şi lui. Şi că a lăsat la alegerea noastră. Şi că am stabilit atunci, şi tu ai fost de acord bătrîne, să luăm o lună-două de pauză şi apoi să vedem ce facem.
Ai fost de acord bătrîne.

Am tăcut atunci.
Pentru că ştiam că totul s-a sfîrşit şi că nu o mai poţi ţine la nesfîrşit cu faze d-astea de puştani.
Serios acu’…
Nu mă vedeam dîndu-mă cu gel şi trîntindu-mi tunsoare emo.
Nici pe tine nu te vedeam.
Pentru că noi pornisem altfel.
Pentru că noi nu trişam.
Pentru că mai ştiam să povestim!
Şi pentru că încă mai aveam curaj!
D-aia!

Mda…
Nici nu ştiu dacă o să ajungi vreodată să citeşti tot ce am scris aici.
Dar auzisem de la Corina că eşti prin Iaşi şi, pentru că tot mi-a dat adresa ta, am zis să încerc.
E doar o poveste bătrîne.
Povestea noastră.
Poate o să o citeşti cîndva puştiului tău.
Poate merită ştiută şi de alţii.
Habar n-am!
Tu decizi!
Eu îmi bag picioarele!
Sînt deja mort.
Puţin îmi mai pasă!