– Prea Cuvioase Părinte, pentru început vă mulțumim pentru convorbirea aceasta, pentru că ne-ați primit și v-ați făcut timp și pentru noi. Am multe întrebări, dar vă mărturisesc sincer că, știind că timpul este limitat, nu prea mai știu cu care să încep. Nu am venit, după cum ne-ați spus, cu „măgăoaie”, cu casetofoane, camere de filmat…

– Puteați veni cu ele, nu-i vorbă, dar… N-am timp de așa ceva, până le instalați, până începem… Nu-i vorbă, că oricum nu vă dădeam afară, dar…

– Prea Cuvioase, spuneți-ne, pentru început, câteva cuvinte despre Cuvioșia voastră, despre generația din care faceți parte… Vă simțiți atașat de generația dumneavoastră?

– Eram obligat să fiu atașat de ea, n-aveam altă ieșire… Dragă, eu m-am născut tare demult, prin 1914… Chiar povesteam astăzi cuiva că în ziua nașterii mele a fost eclipsă de soare. Mămica s-a speriat, a fugit de pe vale și tata, când a venit de la serviciu și m-a văzut născut a zis: „A pierit soarele, dar a venit fiul meu!” Tata era cadru medical. Am fost crescut la țară, între alți șase frați. Dacă trăiau toți copiii părinților mei am fi fost unsprezece. Acum numai eu am rămas… Dar sunt multe de spus, mult mai importante…

– Puteți să le spuneți…

– Uite, eu am ajuns la niște concluzii: tinerețea nu are limită, nu are margine. Nu există bătrânețe, există numai tinerețe căci nu este vorba de numărul anilor de aici și de așezarea, comodă sau necomodă în ei. Este vorba de Veșnicie, numai de Veșnicie! Datorită educației din familie am conștientizat încă de mic prezența lui Dumnezeu lângă noi. Și asta m-a ajutat enorm. Eram eu mic, dar gândeam mai bătrânește. Mergeam la biserică, eram singurul din familie care posteam, făceam sport… Chiar aseară a fost pe la mine Anghel Iordănescu, antrenorul echipei Naționale, împreună cu Înaltul… Chiar și acum recomand tinerilor o mișcare continuă pentru a fi și o regenerare sufletească, spirituală. Să nu stea cu mâna întinsă, să gândească, să încerce să-și rezolve singuri problemele. Așa cum făceam și eu când eram dat la școli și nu știam pe nimeni. Deci, dacă nu ai o cât de mică bătrânețe la tinerețe n-ai să ai tinerețe la bătrânețe! Și lumea, tinerii, nu-și dau seama cât de important este să ai nădejde la bătrânețe. Spun mereu tinerilor care vin pe la mine: „Dați-mi mie vârsta voastră dacă nu știți ce să faceți cu ea!” Adică le-o spun și cu un scop ascuns, să-i fac să gândească cu orice chip ce îndatoriri au la vârsta lor. Deci, dacă tinerii se încadrează într-o tinerețe cu răspundere, este o tinerețe câștigată, sunt pe drumul care, fără discuție, îi va îmbogăți. Vorbesc zilnic, cu studenți sau studente, despre viața curată… Mi-a spus o studentă: „Părinte, mă duc la munte cu prietenul!” În ziua de azi cuvântul „prieten” este cuvânt de paravan, nu există „prietenie” între fată și băiat, există numai iubire. Să nu ne păcălim! Dar ei cred că, dacă-mi spun mie că pleacă cu „prietenul” este mai puțin demascat sentimentul lor. Și mi-am zis eu atunci: „Măi, la munte acolo este strâmt, cum o să doarmă ei?” Că-i știam copii cuminți… Și a venit apoi fata de la munte și mi-a spus, în urma multor discuții în care eu le-am spus să nu se vândă, să nu se dăruiască, să nu facă nimic fără gândire, doar din pasiune, că așa-i tinerețea, că „ne trăim viața!”, a venit deci fata de la munte și mi-a spus așa: „Părinte, nici nu m-a atins! Ăsta da bărbat!” Adică tinere, dacă-ai ști tu cât de mult greșești vânzându-te… Bărbatul care se înfrânge pe sine la tinerețe este mai sus decât cel ce războaie a câștigat. Ăsta-i bărbatul adevărat! Când spunem că bărbatul este capul femeii nu înseamnă că femeia trebuie să fie subjugată, că trebuie să se supună… Ea mii de ani a fost roabă până a venit Hristos și a pus-o în verticalitate, a pus-o în egalitate cu bărbatul sau mult mai sus decât bărbatul – femeia având harisme ce-l pot naște pe Hristos în sufletul bărbatului. E puțin darul ăsta? Femeie înseamnă „împărăteasă dăruitoare” și a fost pusă pe Tron nu ca să domnească, ci pentru a-l admira pe Cel ce a avut puterea să o țină acolo. Femeia, pusă în adevăratele sale valori, începe să creeze și abia atunci se dăruiește total, nu convențional. De asta avem nevoie, de o dăruire totală, asta urmărim noi. Marea greșeală este deci că nu se pune în valoare femeia. Văd acum că se transmit atavic defectele și calitățile. La femei s-a transmis atavic teama, ele se tem de bărbat, cum la bărbați s-a transmis atavic puterea și îndrăzneala și această grozav de urâtă, de condamnată, de scârboasă poziție a bărbatului de a fi agresiv. Bărbatul nu a înțeles nimic și s-a angajat într-o luptă cu femeia, o luptă pentru plăcere. Plăcerea este o consecință, nu e un scop. Eu nu mănânc fiindcă e mâncarea dulce, mănânc ca să mă hrănesc. Dacă-i mâncarea și dulce, îmi convine cu atât mai mult. Sigur că vor fi și plăceri, dar trebuie înțelese aceste daruri divine. Când a făcut Dumnezeu lumea, a zis: „Să se facă!” și s-au făcut toate cele. Însă pe om Dumnezeu l-a făcut cu mâna lui și încă cum? „După chip și asemănare!” „Chip și asemănare!” Asupra acestor cuvinte trebuie meditat mult și tot nu ai putea da răspunsul cuvenit. Deci omul este încununarea creației lui Dumnezeu, este singura verigă posibilă de legătură între Dumnezeu și creație. Omului i s-a dat marea răspundere să supravegheze soarta creației.

„Omule, uite cine ești… uite pe cine bagi tu în iad…” Spunea un grec: „Omul, măsură a toate!” Dar care om? Omul din iad? Auzi cine-i omul, „măsura a toate”. Lumea este învățată că Dumnezeu este măsura a toate, dar grecul ăsta spune că nu, că omul este măsură a toate. Care om? Omul lui Dumnezeu!

– Omul îndumnezeit…

– Exact! Pentru că Mântuitorul n-a venit să anihileze creația omenească, a venit s-o transfigureze. Deci noi suntem ieșiți acum din ceea ce a urmat, într-o formă dezastruoasă, de la Adam. Acum noi suntem înființați în divinitate prin Hristos. Și atunci prețuim cât prețuiește Hristos. Și nu spun numai eu asta, este constatat. Nu trebuie să ne temem de Dumnezeu, de puterea ori de pedeapsa lui, ci să ne temem de bunătatea lui mai mult. Iată, deci, cine este omul. Și dacă, să revin, tinerețea este pierdută fără o mică trimitere, o mică cugetare spre Veșnicie, desigur că batem pasul pe loc sau, mai curând, mergem pe un drum ce nu duce nicăieri. Tânărul este imperios obligat să aibă un ideal, iar idealul nu este decât unul: să câștigăm Veșnicia! Nu ne trebuie diplome sau alte chestii, astea-s realizări profesionale, nu idealuri… Deci, oriunde ai fi trebuie să exiști, în fiecare clipă, în Veșnicie. Dacă nu faci lucrul acesta tu, za dintr-un mare lanț, dacă zaua nu este nici lanțul nu mai este. Deci eu recomand tuturor, mai ales tinerilor, să nu piardă nici un moment din viață. Acesta este un mare dar de la Dumnezeu. Dacă acest moment este trăit urmează un alt moment trăit și așa evoluezi pe marile învățături, așa progresezi, așa ești, așa exiști…

– Nu este vorba și de har aici?

– Harul nu vine decât dacă tu exiști. Altfel, te caută harul de la Dumnezeu și nu te găsește. Fără harul de la Dumnezeu nu poți face nimic dar trebuie să fii prezent, să-l primești. Harul vine de la Dumnezeu, dar prin picioarele tale, ca ființă ce acumulezi, ce poți înțelege, ce te poți îndumnezei. Prin comparație cu puterile de sus, omul are putința de a se ridica și a se îndumnezei după har. Spune într-un loc: „E cu neputință să nu mori dacă vezi un înger în adevărata lui lumină!” Dați-vă seama ce o fi acolo… Și totuși omul se poate compara cu întreaga creație a lui Dumnezeu și tot el este acela care este singura verigă de legătură. Pentru că el se poate îndumnezei, vedeți, prin har. Și, dacă ajunge acolo sus, este mare ca un Dumnezeu.

– Prea Cuvioase, dacă tot s-a adus vorba despre tineret spuneți-mi, vă rog, ce anume credeți că dezbină generațiile actuale?

– Uite, întrebarea aceasta mi-o pun toți, dar eu nu prea văd numaidecât miez în ea… Pentru că poate să fie după o perioadă de coborâre în istorie, cum pot fi și perioade de urcare. Dar noi ar trebui să ne punem probleme în general, nu numai acum. Eu sunt foarte optimist, aș putea spune chiar mai mult, dar nu vreau să fac acum pe Proorocul. Și simt că toate aceste perioade de scădere, de coborâre, vor fi curând înaripate. Pentru că nu contează influența străină sau problemele, nu ele biruie, ci contează harul lui Dumnezeu care nu poate fi biruit. Nu spun eu, Scriptura zice. Iar Scriptura nu poate fi biruită sau mințită. Iar cine trăiește după Scriptură va trăi cât trăiește Scriptura. Să nu ținem deci cont de gloată, de marea masă. Să ținem cont doar de Adevăr, ce trebuie trăit într-un suflet. Omul este un microcosmos în care se odihnește un macrocosmos, e o lume întreagă în el… Tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Dacă nu te ocupi de mântuirea celui de lângă tine, dacă nu prețuiești faptul că este cineva lângă tine, ca să-l poți ajuta, nu te poți nici tu salva. Deci problema nu se pune în funcție de momente istorice, ci de trăirea, în orice chip, a momentului istoric. Cea mai mare greșeală este că omul se singularizează singur. Aici greșim! Suntem creați pentru întreaga creație. Este o mare bucurie să poți să vezi oameni. Să vă spun o întâmplare, apropo de asta. Eu am fost arestat, am făcut 14 ani de închisoare. Sigur, acolo ne plimbau, cu ochelari de tablă la ochi…

– Da, ca să nu vedeți ceea ce este în jur…

– Exact. Și acolo cea mai ticăloasă perioadă era la anchetă, când doreau să facă din tine drac și tu trebuia să reziști. Erau bătăi, schingiuiri, o serie întreagă de lucruri menite a te face să te simți străin… Și, când m-au luat din celula mea să mă ducă la anchetă, prin coridoarele acelea, fiind ținut de braț mă orientam după mersul lor, am văzut că a căzut puțin tabla de la unul dintre ochi, de la ochelari. Când am văzut asta am tăcut din gură pentru că, dacă spuneam că a căzut mă ucideau, nu era voie să vezi torționarii. Și stăteam cu capul în jos, vedeam și mă gândeam: uite ce bine e să vezi…

Și, mergând eu așa, am văzut cum îl duceau pe altul la anchetă, la vreo 15 metri în fața mea… Ei, nu vă dați seama ce bucurie mare am avut că am văzut un ins ca mine, în suferință. Deci nu mai eram singur. Și atunci am început să gândesc, să meditez asupra unui lucru spus de Sfântul Macarie cel Mare când a găsit o căpățână de om, un craniu în pădure, și a întrebat: „Ce ai fost?” Și craniul a răspuns: „Popă idolesc!” „Și unde te găsești?” „În iad!” „Ce bucurii aveți?” „Avem bucurii când te rogi tu pentru Egipt!” „Și ce tristeți aveți?” „Ne vedem puțin unii cu alții!” Și atunci, m-am gândit eu, când am văzut ce important e să vezi un frate de-al tău, o ființă omenească, atunci când ai de-a face cu diavolul, când ai de-a face cu marele întuneric. Dați-vă seama câte elemente sunt care te pot îngrozi înainte de a muri. Suntem încadrați cu oameni ca noi și asta-i o mare bucurie. Lumea nu-și dă seama cât de mult te poți îmbogăți fiind iertător sau iubitor față de cei din jur. Nu te grăbi așadar să-i judeci, grăbește-te să te rogi pentru ei, orice ar fi… În concluzie, trebuie să ajuți la mântuirea lumii. Și nu poți face asta decât prin iubire de oameni. Dacă ai iubire de oameni, birui dreptatea pe care ai călcat-o de atâtea ori. Sau, cum spune în Scriptură: „Și s-a ridicat mila asupra dreptății!” N-ai trăit în suferință, în lanțuri, ca să poți să-ți dai seama de marile rânduieli divine și de rostul tău pe lume, să vezi ce bogat ești și unde te găsești. Pentru că nu împăratul era cel ce era, ci cel ucis era cel ce era. Deci trebuie să te lași ucis, nu să ucizi. Să te lași ucis nu în sensul că nu ai voie să te aperi, ci să primești moartea cu bucurie, cu plăcere. Pentru că suferințele sunt mari daruri de la Dumnezeu. Asta nu trebuie neglijat. Toți trebuie să terminăm pe cruce. Ce înseamnă cruce? Să duci ceea ce nu-ți trebuie! Asta a mântuit neamul omenesc, Crucea! Mântuitorul a pătimit, a înviat morți, a vindecat, a făcut atâtea și atâtea, dar nu a mântuit lumea prin asta, printr-un unghi drept sau printr-un unghi de 180 de grade. A mântuit lumea prin cruce, prin 360 de grade. Atunci se văita Satana, atunci s-a simțit înfrânt și a confirmat că El este Dumnezeu. Până atunci își dădea seama că există o putere ce-l gonea, intuia, dar încă era stăpân, încă era lider. Acum însă a murit. Învierea Mântuitorului a confirmat divinitatea, a confirmat valoarea operei Lui. De aceea a și rămas acum Învierea lucrul cel mai mare. Învierea a confirmat dumnezeirea. E o mare greșeală să te ferești de suferință. Nu trebuie să umbli după ea dar, dacă ea vine, primește-o cu drag. Știți povestea: Mântuitorul era cu ucenicii săi în barcă și s-au culcat. Au venit valuri mari, furtună, și ucenicii au zis: „Doamne, Doamne, scoală că pierim!” Și Iisus le-a spus: „Vă și vedeați pe fundul mării, alături de mine… Oare nu v-am îndrumat eu bine? Oare nu știam eu că vor fi valuri? Ori doreați fără valuri, fără cruce, fără suferințe?” Asta înseamnă că, cu toate valurile vieții, noi trebuie să rămânem oamenii lui Hristos. Acesta este tânărul adevărat: cel ce așteaptă cu plăcere frumusețea bătrâneții.

– Prea Cuvioase, dar ce diferență credeți că există între inteligența tinereții și înțelepciunea bătrâneții?

– Vă răspund printr-o cugetare franțuzească: „Dacă tinerețea ar ști… dacă bătrânețea ar putea…” Acesta-i răspunsul!

– Ce etalon credeți că trebuie să aibă tinerii pentru măsurarea faptelor lor?

– O permanentă trezie!

– Și cum o găsim?

– Eu ți-am spus… Ți-am spus și despre iad… Totul este să nu fii bulgăre; dacă nu faci nici o mișcare, nu-ți mai răspunde nici Dumnezeu. Pentru că nici Dumnezeu nu poate să facă ce poate să facă omul. Trebuie să răspunzi. Dacă ar fi să-i întrebăm pe cei de Sus: „Ce v-a costat domnule să ajungeți la atâta fericire?” Ți-ar răspunde: „Puțin timp petrecut bine!” Și atunci: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața!” După 2000 de ani și ceva nu mai putem pune la îndoială ceea ce a spus Hristos. Totul este adevărat. S-a dovedit totul fără discuție. Iar dacă ai totuși îndoieli la o cât de mică învățătură de acest gen, cazi în anatemă, ori nu te mântuiești. Să nu ne jucăm cu asta! Nu este permis să mai întrebăm astăzi: „Cum să fac să mă mântuiesc?” Am spus până acum ce să faci: să-i iubești pe toți, să te ridici față de păcate prin taina pocăinței, să fii dezlegat și, mai ales, să rupi din tine și pentru altul încontinuu. Nu poți să-i dai unui cerșetor ceva, dar măcar nu-l ignora. N-ai bani, n-ai cum, te găsești în tramvai și el este pe trotuar, dar nu fi nepăsător. Spune măcar un „Doamne, ajută-l!”, zi o rugăciune. Asta ar fi o mare lucrare pentru el. Uite, mergeam pe stradă, în București, și un cerșetor fără picioare mă vede. Eu n-aveam nici un ban, că de aveam bani aș fi mers cu mașina, nu pe jos, dar m-am apropiat de el gândindu-mă ce să-i spun, cum să fac să mă înțeleagă că n-am bani. Și îi zic: „Domnule dragă, te înțeleg foarte bine, îmi pare rău că suferi, n-am nici un ban, dar îți dau o mână caldă!” Zice: „Părinte, așa ceva nu mi-a dat nimeni până acum!” Vezi? Asta înseamnă considerație… Să-i luăm în considerație și pe ei. Pentru că ei sunt personaje biblice, niciodată nu vor pieri. Sunt aici să ne înghiontească, să ne irite, să ne mâne spre iubire cu orice chip. Pentru că iubirea este criteriu de judecată și, fără iubire, nu faci nimic. Zice cineva: „Iubește și fă ce vrei!” Pentru că, dacă iubești, nu poți să faci rău. Deci asta, tinere, este de făcut. Să privim cu dragoste în jurul nostru, cu orice chip, și să considerăm un mare dar al lui Dumnezeu că vedem oameni și nu vedem draci. V-am spus cât de important este acest lucru. Iubiți! Nu spuneți: „Pe ăla îl privește fiindcă a greșit și acum trage!” Nu vorbiți așa. Trebuie să te ucizi pentru el, să suferi. Iubiți lumea așa cum este ea și sigur Dumnezeu vă va iubi pe voi așa cum sunteți voi.

– Credeți că generația actuală ar fi capabilă de jertfă așa cum a fost capabilă generația dumneavoastră?

– Este! De ce să nu fie? Eu am făcut o comparație și știu că mult mai mulți tineri trăiesc astăzi în Hristos față de părinții lor. Majoritatea părinților nu sunt de acord cu acest fapt și își opresc copiii: „Ce atâta rugăciune? Ce atâta Biserică?” Și el, săracul, se duce o dată pe săptămână, la liturghie. Aici se vede influența ateismului asupra lor. Dar tinerii își dau seama mai mult de importanța momentelor și încep să fie mult mai trăitori. Eu am o mare bucurie pentru asta, sunt asaltat de tineri, de studenți, de tot felul… Spuneam ieri că 99, 99% bisericile sunt pline de femei, nu de bărbați! Majoritatea, destul de multe, fac niște sacrificii grozave să vină la biserică, fiindcă nu sunt lăsate. Eram într-o întrunire duhovnicească și un mare ierarh, auzind de mine, mă întrebă: „Cum, Sfinția ta mărturisești femei?” Când am auzit eu lucrul ăsta, m-am înfipt în el: „Da’ cine te-a născut domnule dragă pe dumneata așa de deștept? Cine te-a născut? Te-au prins cumva cu ața, cu undița pe baltă cumva? Ești produsul unui incubator cumva?” I-am răspuns așa cum i se cuvenea, l-am lovit pe toate părțile fără teamă că o să-mi întoarcă răspunsurile… I-am vorbit atunci de valoarea femeii: „Trăiți fără ele dacă puteți! Dacă faceți pe grozavii!” Dacă femeia este rea este fiindcă bărbații au făcut-o rea. Dacă femeia se vopsește, nu pentru ea se vopsește, pentru bărbați. Nu-și dă seama că pentru bărbați se falsifică, pentru ei se urâțește… Dar femeia a făcut sacrificii. După ceva timp m-am întâlnit din nou cu Părintele acela, mergea la ascultare, în Franța, la o mănăstire de maici, să le mărturisească. Și în sinea mea mi-am zis: „Uite frate unde ai ajuns… ce bine ești prins acum…”

– Prea Cuvioase, dar credeți că în fiecare din noi este un strop de ateism?

– Asta-i o întrebare… Să vorbim doar de biruință!

– Deci nu-i o parte rea în om…

– Nu există! Nu suntem creați pentru așa ceva! Nu suntem creați cu un strop de virtute, ci cu totală virtute, cu o asemănare și un chip al lui Dumnezeu. De restul să nu vorbim, restul sunt căderi, restul este aspectul iadului. Nu putem spune că sunt creații ale lui Dumnezeu. Dumnezeu nu l-a creat pe diavol ca să cadă. L-a creat bine, însă l-a făcut liber, ca și pe noi. Dacă nu ne-ar fi făcut liberi n-ar fi fost o creație desăvârșită… Ne-a făcut liberi ca să avem merite. Să mergem pe picioarele noastre, tot cu ajutorul tainic al Lui, spre Mântuire. Și atunci primim încununări și veșnicie fericită lângă Dumnezeu. De ce să vorbim de ateism? Acestea sunt accidente, incidente, nu-s lucruri ce fac parte din valoarea omului. Omul este numai virtute. De ce să ne băgăm singuri în gura lupului? Ființa noastră nu este asta, cu nici un chip. Și voi, și toți ceilalți, primiți această rugăminte a mea: intrați într-o mai mare trăire creștină!

– Noi încercăm Prea Cuvioase…

– Nu încercați! Mergeți la sigur. Nu mai merge pe încercate, de încercat a încercat Hristos. Dar voi mergeți la sigur. Să fim într-un continuu optimism. Și când spun asta mă adresez întregii Românii. Indiferent de bălăceala lui Iliescu și a altor atei…

– Dacă tot veni vorba de Iliescu spuneți-mi, poate fi cineva creștin și de stânga în același timp?

– Poate fi creștin ce duce în iad. Sunt creștini ce duc și în iad. Credința asta a lor poate duce în iad. După cum am mai spus ești liber, Dumnezeu ne-a creat liberi. Dar, dincolo de toate, trebuie spus: „Nu există cădere. Există numai ridicare!”

– De vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România ce părere aveți?

– Ar trebui să nu vă puneți problema aceasta…

– Se tot discută, pro și contra…

– Discută oamenii politici, oamenii care compară la nesfârșit, nu noi. Dar, dacă vreți părerea mea, iat-o: Să nu aud de Papă și să nu aud de catolicism! Au făcut mari greșeli catolicii și asta vă spun eu, ca preot. Ei n-au proscomidie, n-au o serie întreagă de lucruri, au o parte din Taine mai mult simbolic, n-am încredere în Împărtășirea lor – care o fac cu mâna sau nu știu cum… Așa că am mare necaz pe ei. S-au rupt de Biserică după 1054 de ani. Venirea Papei aici nu a fost ca să ne crească, ci ca să câștige câtuși de puțin. Căci Adevărul este foarte luminos mai ales pentru cei care-l urăsc. Iar Adevărul este în ortodoxie, iar România este țara cea mai intens duhovnicească și ortodoxă.

Așa că le stăm în coaste catolicilor, vor să distrugă Adevărul. Dar n-au ce face, noi am fost de la început așa, Mântuitorul a fost ortodox iar noi nu facem, decât ceea ce a făcut El. Iar catolicii nu ne pot suferi pentru că, ei nefiind în ordine, farul acesta ortodox, România îi arată așa cum sunt. Papa n-a venit decât să mâzgălească. Așa cum se pune și problema ecumenismului astăzi, unirea tuturor religiilor. Noi avem Sfânta Împărtășanie, ei nu au așa ceva. Vor să ne împăcăm ca să fie ei liberi să facă ce vor, să intre cu pălăria în cap în biserica mea și să spună că „suntem una!” Deci Papa a venit aici ca să întărească catolicismul, nu ortodoxia.

Și el e mulțumit deși, după mine, n-a rezolvat cine știe ce…

– Să înțeleg că nu credeți în proiectul acesta de unificare a Bisericilor…

– Cred cu o condiție: să se facă toți ortodocși! Altfel n-ai cum să faci. Dacă vine cineva la dumneata și-ți spune că te-ai căsătorit cu o femeie care are cine știe ce defect, deși tu știi că nu-i adevărat, te lași de soție? Te-ai uni cu alta lăsând Adevărul batjocorit? Dacă-ai face asta te-ai batjocori pe tine!

– Și, fiindcă tot am ajuns la asemenea probleme, credeți că avem nevoie de republică sau de monarhie?

– Eu am trăit și în monarhie și, dintr-un anume punct de vedere, pot fi considerat monarhist. Am făcut și sport cu regele, era voievod pe vremea aia… Din punct de vedere al cheltuielilor, al gălăgiei care se face, că vine unul care are influență, à la Iliescu, că vine un comunist și un ateu… Este trist să vină un ateu și un comunist să conducă o țară majoritar ortodoxă. M-a întrebat cineva, era înainte de a doua alegere a lui Iliescu: „Părinte, ce ne facem, că vine iar…” Și i-am zis: „Faptul că vine nu înseamnă biruință! Războiul nu s-a terminat!”

Și atunci eu n-am nevoie de atâta gălăgie și falsitate. Dacă-i rege e altceva. Regele nu guvernează, el doar domnește. Nu-i dictator, el domnește și dă mai multă valoare guvernanților. Nu face cum face Petre Roman, Ciorbea și ceilalți că „plec dacă nu faceți ce vreau eu!” Ăsta-i mare râs pentru țară. Deci, materialicește, monarhia este un avantaj. Dezavantajul monarhiei în România ar fi doar dacă regele ar fi dezinformat de camarilă. Dar și acesta ar fi un dezavantaj minor față de primejdia actuală. Căci iar a venit Iliescu, omul Rusiei, omul care merge numai pe roșu, care nu ține cont de semafoare ca să zic așa. Așa că înclin, pentru demnitatea României, pentru regat. Cu toate că eu sunt un supraviețuitor al comunismului și al lui Carol al II-lea.

– Rusia mai înseamnă ceva pe plan mondial?

– Nu cred! E ca un pește ce nu-i nici în apă, nici pe uscat, un pește care se zbate. Asta-i Rusia. Au fost prea nesuferiți, prea satanici ca să mai păcălească pe cineva… Dar orice ar face nu vor mai ajunge unde au fost. Sunt convins de pildă că Cernăuțiul nu va rămâne la Ucraina, că-i pământ românesc. Am încredere în întregirea României. Nu mă gândesc că am o vârstă și nu voi mai apuca asta. Dar, oriunde voi fi, tot voi vedea faptul că România va fi iarăși mare de la Tisa până la marginea cealaltă. Asta-i cu Rusia… ce vecin poate să-mi fie ăla care-mi ia aurul din țară și nu mai vrea să mi-l înapoieze? Ne-au dat „Cloșca cu puii de aur”, care-i neînsemnată față de vagoanele de aur pe care le-au luat rușii din peșteră de la Tismana. Și uite în ce situație ne găsim, uite cum este leul nostru…

– Și atunci să înțelegem că avem nevoie mai mult de vest?

– A venit președintele Constantinescu și mi-a explicat de ce s-a aplecat cu fața la apus. Acestea sunt valorile: Estul și Vestul. Există o Proorocire referitoare la Fiara Roșie și fiara cu coarne de miel. Pentru noi fiara cu coarne de miel e mai convenabilă căci nu ne omoară, nu te suge, nu-ți ia sângele din tine, trăiește și ea și trăim și noi. E mult mai bine așa. I-am spus lui Constantinescu: dacă rațiunea spune să faci ceva și conștiința spune că nu e bine, de conștiință să asculți. Căci, prin conștiință, Dumnezeu îți spune nu.

– Prea Cuvioase, știu că, în închisoare, ați fost duhovnicul lui Vasile Voiculescu…

– Da. Am fost. Ne cunoșteam mai demult și s-a întâmplat să ne aflăm împreună, am aranjat să îl iau la mănăstire…Era un om de mare valoare. Trebuie să vă spun că, în închisoare am trăit cu foarte mulți inși citați acum drept foarte talentați… Am fost cu Nichifor Crainic, Nae Ionescu…

– Radu Gyr…

– Cu Radu Gyr cel puțin m-am contrazis toată viața, nu-i problemă… Era un om inspirat, un om… Mi-a furat un vers. Și eu nu puteam să-i spun să-mi dea versul pentru că cine era Radu Gyr și cine eram eu. Dar am vorbit cu el, l-am întrebat o serie întreagă de lucruri… Era un mare om, l-am pomenit mereu cât am suferit împreună, dar eu mă refeream la oameni de o altă factură decât Radu Gyr, la Nae Ionescu de pildă. Însă nu l-a depășit nimeni pe Vasile Voiculescu.

– Se zice că-i cel mai bun poet…

– După Eminescu este cel mai mare poet religios din România. Am fost împreună cu el în închisoare și, la proces, s-a pus pe masă o serie întreagă de volume ale lui apărute până și la ruși. A fost condamnat mai puțin. Eu am fost condamnat 40 de ani, iar el și cu Stăniloae vreo 5 ani. Nu era un om foarte reprezentativ fizicește, avea niște fulgișori de bărbiță, era tăcut dar și când te lua în primire într-o discuție nimeni nu mai mișca. Un om grozav în felul lui, un Trăitor. El considera faptul de a merge la mănăstire cel mai grozav lucru posibil. Și așa și era. Pentru că ești om și ți se cer lucrări îngerești.

– Vă vin acum în minte câteva din versurile lui, care să fie actuale…?

– Nu mă întreba asta, că așa ți-aș răspunde simplu: îmi vin în minte toate. Și uite de ce îți spun asta, fiindcă am cunoscut autorul și nu pot crede că el spunea ceea ce nu credea. Poate frăția ta te vei referi la versuri, la rime, la… Asta nu contează pentru mine. Pentru mine contează ideea în sine. Voiculescu nu putea să spună un lucru netrăit, nu putea să greșească. Vă spun sincer asta fiindcă eu am cunoscut autorul. Nu pot spune că-mi place o anume parte. Ca și la Eminescu… Ce, îmi place Eminescu doar pentru Scrisoarea III sau pentru cine știe ce versuri? Nu, îmi place Eminescu din scoarță în scoarță.

– Despre Nae Ionescu ce ne puteți spune?

– Dragă, am stat și cu Nae Ionescu în lagăr. Nae Ionescu a fost cel mai grozav om pe care l-am cunoscut. Nae Ionescu a fost omorât de Carol al II-lea și, la moartea lui, eu fiind la Antim, am văzut cum mănăstirea a cumpărat de la soția lui Nae Ionescu o serie de volume, 150 erau cu totul, „Viața Sfinților Părinți”. Am fost eu atunci, că mă cunoșteam cu dânsa și am cumpărat vreo 5 volume, la 1000 lei volumul. Nu le dădea pe toate odată că se temea de o destabilizare a banilor. Ăsta a fost Nae Ionescu, om cu educație creștină profundă. Vedeți frățiile voastre pe Kant? El a spus: „Două lucruri sunt de admirat: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine!” Vedeți? Intuia el ceva… Dar cel trăitor pune mâna pe stele. Nae Ionescu ajunsese la profunzime, eu eram tânăr și nu-i puteam cunoaște toate subtilitățile… Cea mai frumoasă impresie dintre toți mi-a făcut-o Nae Ionescu!

– Credeți că-i cea mai mare personalitate a României?

– Cel mai mare intelectual creștin, singurul ce-l avea pe Hristos la baza activității, a operei, a creației lui. Ăsta era Nae Ionescu. Originea cunoștințelor lui era în Scriptură și, cum avea cap și știa cum să pună problema, a izbutit.

– În țară este o campanie de denigrare a lui Nae Ionescu, se spune că nu era deloc deștept, că doar copia…

– Păi așa vă spun și eu, copiați și voi pe Hristos!

– Ca-n „Imitatio Christi”.

– Exact! Asta făcea el. Dumneata crezi că el era degeaba la o catedră așa de importantă? Catedra aia era importantă fiindcă era Nae Ionescu acolo, nu de altceva. Sigur copia. Dar ce, eu fac altceva decât să copiez? Și eu copiez învățătura creștină, și vreau să copiez cât mai mult pe Hristos…

– Prea Cuvioase, Nicolae Delarohia spunea în Jurnalul său: „Nu oricui i se întâmplă orice!”

– Foarte bine spus! Așa este. Dacă ești un om dăruit, o să ai ispite mai mari ca să ai și cununi mai mari. Nu ți-a dat Dumnezeu inteligența, nu ți-a dat putința de a te jertfi mai mult decât știe Dumnezeu că poți. Dacă ți-a dat Dumnezeu, știe de ce. Și atunci nu se dă orice oricui. Ca prezentare este foarte frumos ce a spus Steinhardt… Mi-e foarte drag de el…

– Despre fenomenul Maglavit ce părere aveți?

– Una negativă.

– Se aseamănă celui de la Vladimirești ori celui de la Pucioasa?

– Acelea sunt mult mai rele, au deja aspect de organizație, sunt foarte rătăciți. Cea mai gravă problemă pe care a avut-o biserica în ultimii 50-60 de ani a fost și este Vladimireștiul. Cea mai grea problemă a Patriarhului Justinian a fost Vladimireștiul.

– Și atunci ce este de făcut, că lumea se duce totuși acolo?

– Lumea se duce și-n iad, e adevărat. Oamenii se duc și-n rai și-n iad. Acum, unde or fi mai mulți nu știu…

– Despre Visul maicii Veronica ce știți?

– Nu-i mai zice „maică”. Este o șarlatană. A venit la mine, mi-a cerut să o spovedesc, a fost căsătorită… Trăiește doar prin „minunile” astea. Am vorbit și cu Părintele Cleopa despre treaba asta, am vorbit de seara și până a doua zi, la ora 11, încontinuu. Se convinsese și el ce-i cu Veronica și cu Ioan, ăsta care-i la Recea și care fusese caterisit și apoi a fost iertat. Niște nenorociri, de-ți stă mintea în loc. Acum sunt organizați frumos acolo, ca să atragă. Pentru că diavolul nu poate să se arate în adevărata lui urâciune, că ai muri de l-ai vedea. Se arată frumos, țanțoș… Am fost și eu la Vladimirești și Veronica tocmai venea de la gară. Mi-a spus: „Uite Părinte, a venit Sfântul Ioan Evanghelistul și mi-a dus el valiza!”

– Păi poate i-o fi dus-o…

– Cred că dracul era foarte bucuros că-i ține locul Sfântului Ioan Evanghelistul…

– Știți cum zice Țuțea: „Dracul te bagă și-n biserică numai ca să fii de partea lui!”

– A fost și stareț într-un timp! Frate, pe plan moral 666 este foarte aproape. Nu vedeți acum că s-a oficializat sodomia? Nu vedeți că păcatele sodomice urgentează Judecata de Apoi?

– Ce părere aveți de Părintele Ghelasie de la Frăsinei?

– Negativă. O părere negativă despre el, despre turta aceea isihastă, despre medicina lui… Văd că are influență însă. Am auzit că a plecat la Sfântul Munte. M-aș fi bucurat dar nu cred că-i adevărat. În sfârșit, nici să nu mai aud de așa ceva…

– Pornind de la o întâmplare din „Pateric” vă întreb: este mai ușor să vedem îngeri sau să ne vedem păcatele?

– Să vezi îngeri este o mare înșelare, nu ai nici un merit, nu înseamnă nimic. Dar a-ți vedea păcatele înseamnă că semeni cu Hristos și cu Sfinții. Îngerii nu se arată fiindcă vrei tu, poate nu-i nici înger bun… Se spune că un frate a văzut în chilie pe satana în chip de Hristos. Și „Hristos” îi zice: „Eu sunt Hristos, închină-te mie!” Iar el a răspuns: „Toată viața m-am închinat lui Hristos. Cine ești tu de nu știi asta?” Și satana a dispărut. Deci cine vrea să vadă e slab, cine vrea să trăiască e important.

– Și o ultimă întrebare… Cum vedeți lumea la vârsta Prea Cuvioșiei voastre?

– Ți-am spus cum: să-mi dea tinerii tinerețea lor pentru a împlini tinerețea omenirii. Căci nu există bătrânețe, există doar tinerețe!