În urmă cu 21 de ani, am reușit să o aduc pe vechea mea prietenă, profesoara Alina Karina Nițu, pasionată de viața și opera celei care a fost Alice Botez, față în față cu ultima supraviețuitoare a familiei Delavrancea, renumita pictoriță Nuni Dona. Convorbirea de mai jos a rămas inedită pînă astăzi:

 

ALICE ȘI JENI ERAU INTELECTUALELE GRUPULUI

 

A. K. N. – Doamnă Nuni Dona, pentru început vreau să știu dacă ați cunoscut-o pe Georgeta Cancicov. Știu că mătușa dumneavoastră, Cella Delavrancea, era foarte bună prietenă cu ea, corespondau destul de des, se vizitau…

N. D. – Bine, cu doamna Cancicov am fost și eu destul de apropiată…

A. K. N. – Știu că Cella își petrecea vacanțele la conacul Cancicov, care era deținut de mama Georgetei. Ați fost vreodată acolo?

N. D. – Eu nu am fost. Pe vremea cînd am cunoscut-o eu pe Georgeta Cancicov conacul acela nu mai exista de mult…

A. K. N. – Se spune că dînsa era nepoata lui Racoviță…

N. D. – Da. De fapt era prietenul mamei ei.

A. K. N. – Erau veri și doreau să se căsătorească. Era o familie deosebită, cu o biografie extraordinară. Doamna Cancicov studiase la Paris, avea și două surori…

N. D: – Pe surorile ei le-am cunoscut și eu…

A. K. N. – Le-ați cunoscut?

N. D. – Da.

A. K. N. – Știți cumva ce s-a întîmplat cu cea care era artist plastic?

N.D. – A murit. A murit pe cînd era în Germania.

A. K. N. – Așadar nu a mai rămas în viață niciuna dintre surorile ei?

N. D. – Nu. Au murit…

A. K. N. – Și nici urmași nu au avut?

N. D. – Ba da.

A. K. N. – Știu că doamna Cancicov nu avusese copii…

N. D. – Ea nu. Însă una dintre surorile ei, care s-a numit Piereta Balaciu, născută Jurgea Negrilești, a avut o fată, Elena. Noi îi spuneam Nuți, Nuți Balaciu. Trăiau toate în Germania. Iar pe sora ei, care era artist plastic, o chema Jeanette. Era căsătorită cu  Ivan Ghika Dumbrăveni.

A. K. N. – O chema Marietta de fapt. Știu că făcuse și ilustrații de carte la un moment dat…

N. D. – Această Jeanette a murit, de fapt, în Germania, pe cînd se afla la Piereta. Mă rog, erau bătrîne… Piereta se născuse în 1902 iar Jeanette, în 1906. Acum ar fi fost trecute de 100 de ani…

A. K. N. – Doamna Cancicov a murit cu un an înaintea Alicei Botez, în 1984…

N. D. –  Înseamnă că Alice Botez a murit în 1985?

A. K. N. – Da. În octombrie, pe 27…

N. D. – Nu știu de ce dar aveamimpresia că a murit mult mai încoace…

A. K. N. – Nu.  Sunt 15 ani de atunci…

N. D. – Deci nu a apucat revoluția…

A. K. N. – Nu.

N. D. – Dar Arșavir cînd a murit?

F. A. – În 1997. Cu o zi înainte de a împlini 90 de ani.

N. D. – Eu mereu mi-o amintesc pe Alice că venea cu Arșavir la mine acasă…

F. A. – Pe atunci locuiați în Toamnei?

N. D. – Da. Acolo unde veneai dumneata…

A. K. N. – Ce ne-ați putea spune despre Alice Botez? Cum era?

N. D. – Dragă, Alice o ființă foarte interesantă. Foarte specială… Sensibilă…

A. K. N. – Foarte cultivată, foarte profundă…

N. D. – Sigur că da. Urmase Filosofia…

A. K. N. – Făcuse și studii de Psihologie și Logică.

F. A. – Se spune că fusese studenta preferată a lui Nae Ionescu…

N. D. – Da, fusese eleva lui Nae Ionescu. Noi eram foarte bune prietene…

A. K. N.  – V-am regăsit în „Jurnalul“ lui Jeni Acterian. Sunteți pomenite foarte des acolo…

N. D. – Sigur că da, eram foarte bune prietene…

A. K. N. – În Jurnal apare pomenită și doamna Nasta…

N. D. – Da, eram prietene și cu ea. Însă Rori Nasta nu făcea parte din grupul nostru… Să știți însă că ar merita să mergeți și pînă la ea, ar avea să vă spună și ea cîte ceva…

A. K. N. – Am vorbit la telefon deja. Săptămîna viitoare ne întîlnim…

N. D. – Să știți că Rori era mai bună prietenă cu Jeni și cu Alice decît era cu mine. Fiindcă ele erau intelectualele grupului. Eu și cu Lucica Vasiliu eram mai…

A. K. N. – Știu că în „Grupul Penei Trăsnite“ erați toate patru, Jeni, Alice, dumneavoastră și Lucia Vasiliu…

N. D. – Exact. Dar să vă spun cum a luat ființă acest grup, fiindcă Jeni nu povestește despre asta în jurnalul ei…

 

AM FĂCUT CU TOATE CULTUL MORȚILOR,
ÎN BĂTAIE DE JOC, PENTRU CIOARA AIA

 

N. D. – Totul a început în toamna lui 1940, odată cu venirea legionarilor. Știu sigur că în acea perioadă a luat ființă „Grupul Penei Trăsnite“ fiindcă după numai cîteva luni, în 1941, legionarii deja nu mai erau la putere. De acolo au plecat toate, de la legionari, fiindcă noi eram foarte indignate pe legionari. Nu-i puteam suferi deloc.

Asta, cu toate că ambii frați ai lui Jeni, și Haig și Arșavir, și cumnata ei, Marietta Sadova, erau legionari iar toată familia mea era și ea legionară. Însă, mă rog, noi eram altfel, eram mai pe dos decît familiile noastre, și nu-i puteam suferi pe legionari…

Și, țin minte perfect, era o toamnă tîrzie, ne-am dus toate să ne plimbăm prin pădurea Montesquieu. Asta era o pădure situată înainte de pădurea Băneasa însă pe partea opusă. Nici nu știu dacă mai este azi pădurea asta, dacă mai există… Cred că au mai rămas din ea doar niște tufărișuri… Ne plimbam deci pe acolo fiindcă, la vremea aia, ne plăcea să ne plimbăm foarte mult pe jos.

A. K. N. – Pe la Șosea…

N. D. – Bine, plimbările la Șosea erau o nimica toată pentru noi. Mergeam mult mai departe… Eram foarte tinere, abia terminasem cu studenția, și ne plăcea să ne plimbăm pe jos ore întregi. Și, în ziua aceea, mă plimbam alături de Jeni Acterian și de Lucia Vasiliu… Alice nu era cu noi atunci fiindcă, trebuie să vă spun, ea era șchioapă și la astfel de plimbări ea nu participa.

A. K. N. – Avea infirmitatea aceasta încă din tinerețe?

N. D. – Da. Ea a avut mereu un genunchi mai rigid…

A. K. N. – Unii spuneau că se pricopsise cu această infirmitate din vremea cînd era profesoară și făcea naveta. Deci după 1940…

N. D. – Nu-i adevărat. Era mai înainte… Deși ea nu prea vorbea despre asta, nu-i plăcea să vorbească despre așa ceva, noi bănuiam că are, de fapt, o tuberculoză osoasă.

Pe de altă parte, ca să puteți încadra mai bine în timp, trebuie să mai știți că, de fapt, eu am cunoscut-o pe Alice prin Jeni Acterian.

A. K. N. – Dar pe Jeni cînd anume ați cunoscut-o?

N. D. – Cred că prin ultimul an de studenție, pe cînd eram în anul IV. Abia apoi, după vreun an, am cunoscut-o și pe Alice și, cînd ne-am văzut prima dată, ea suferea deja de această infirmitate. Așa că la plimbări nu venea cu noi.

Ca să revin acum… Mergînd noi prin pădure, am găsit prin iarbă o cioară moartă. Am jumulit-o de pene și, aducîndu-ne aminte că legionarii aveau cultul morților, că făceau mereu slujbe peste slujbe, am zis să facem și noi cultul morților așa, în bătaie de joc, pentru cioara aia. Era o bătaie de joc fiindcă aveam mare necaz pe legionari și, cum toate aveam niște minți foarte copilăroase, eram foarte necoapte la minte, fiind foarte tinere. Am jumulit deci cioara aia, am făcut cultul morților pentru ea, și apoi ne-am împărțit penele, fiecare luînd trei pene.

Țin minte că o pusesem și pe Alice la socoteală așa că, atunci cînd am ajuns acasă, m-am dus la ea special să-i dau alea trei pene… Fiindcă cine făcea parte din „Club“ trebuia neapărat să aibă trei pene negre. Așa că astfel a apărut „Pana Trăsnită“. Totul a fost, într-un fel, o consolare a noastră față de ororile făcute de legionari pe vremea aceea – Iorga fusese ucis la sfîrșitul lui noiembrie, Regele Carol plecase…

 

PE NAE IONESCU L-AM AUZIT DOAR TĂCÎND

 

A. K. N.  – Nae Ionescu murise și el…

N. D. – Bine, Nae Ionescu murise în martie, nu a mai apucat să vadă venirea la putere a legionarilor. A murit sub Regele Carol.

A. K. N. – Dar Nae a fost, se știe, un simpatizant al ideilor legionare…

N. D. – E puțin spus simpatizant. A fost un promotor.

F. A. – Și, se spune, că ar fi fost omorît…

N. D. – Da. Eu așa cred. I s-a provocat un infarct.

F. A. – Unii spun că prin medicamente, alții că din cauza unei țigări…

N. D. – Nu știu. Știu că avusese deja un infarct iar cel de al doilea i-a fost fatal. Însă tatăl meu a fost medic și de la el știu că infarctele acestea se pot și provoca prin diferite metode. S-a tot discutat la vremea aceea cine a avut interesul să-i provoace acest infarct. A fost, probabil, la ordinul Regelui Carol, fiindcă Nae ajunsese inamicul public numărul 1 al lui. Deși inițial Nae a fost un fervent fidel al Regelui Carol și apoi, nu știu din ce motive, s-a întors împotriva lui cu 180 de grade.

A. K. N. – Credeți că Nae ar fi condamnat ororile făcute de legionari, dacă ar fi trăit?

N. D. – Nu știu. Nu pot spune așa ceva.

A. K. N. – L-ați cunoscut pe Nae Ionescu?

N. D. – Da, foarte bine.

A. K. N. – Cum vi s-a părut?

N. D. – Era un tip foarte interesant. Cu un fizic foarte frumos.

A. K. N. – Era un tip charismatic?

N. D. – Greu de spus, o fi fost. Însă eu l-am cunoscut prin mătușa mea, Cella Delavrancea, cu care Nae a fost prieten intim. Prin urmare îl vedeam numai cînd eram împreună cu ea. Însă o vizitam, eram o copilă de 20-21 de ani, nimeni nu mă băga în seamă, nimeni nu vorbea cu mine, iar Cella și soțul ei Phillipe Lahovary perorau. Ei vorbeau tot timpul. Nae Ionescu mai mult tăcea. De aceea nu pot spune dacă era sau nu charismatic fiindcă pentru mine, așa cum l-am perceput în acea vreme, mai mult tăcea.

A. K. N. – Este ciudat ce-mi spuneți fiindcă mai toți spun că era un tip foarte locvace…

N. D. – O fi fost. Însă în împrejurările în care l-am cunoscut eu așa era, tăcut. Mie nu-mi place să mimez, să spun: „Vai, ce extraordinar vorbea!“ Eu l-am auzit doar tăcînd.

 

ALICE STĂTEA DEOPARTE, PRIVINDU-NE
FOARTE CRITIC, FOARTE INDIGNATĂ

 

A. K. N. – Să revenim la Alice… Deci Jeni a cunoscut-o prima…

N. D. – Da. Ea povestește asta și în Jurnal. S-au cunoscut la Facultatea de Litere și Filosofie, unde amîndouă își urmau cursurile, și începutul acestei prietenii – reiese din Jurnalul lui Jeni – a fost de un entuziasm nebun.

A. K. N. – Jeni considera, spune în „Jurnal“, că se asemănau foarte tare.

N. D. – Eu nu cred că se asemănau deloc. Dar, în fine. Eu am considerat mereu că ele aveau temperamente foarte diferite. Însă asta nu te împiedică deloc să fii prieten cu cineva.

A. K. N. – În Jurnalul lui Jeni Alice Botez apare ca o ființă introvertită, rezervată care, spune Jeni Acterian, „nu se putea trînti așa, pur și simplu, pe o canapea“. O persoană care nu se simțea niciodată foarte degajată…

N. D: – Exact așa și era. Să vă mai spun o întîmplare, ca să vă faceți o idee: eram în clubul acesta al nostru și ne întîlneam cînd la una, cînd la alta… Țin minte că, după ce am fondat „Clubul“, am făcut la mine un pom de Crăciun ornat cu pene – că apoi am tot procurat pene de pe la curcanii sau de pe la gîștele pe care le tăiau ai noștri acasă – pene vopsite cu bronz auriu și argintiu.

Și, într-o zi, ne-am strîns să povestim în jurul acestui pom de Crăciun ornat cu pene și nu mai știu care dintre noi a început să se bîlbîie. Nouă chestia asta ni s-a părut foarte nostimă așa că am început toate trei, eu, Lucia Vasiliu și Jeni Acterian, să ne bîlbîim așa, în joacă. Ne prosteam. Doar Alice stătea deoparte, privindu-ne foarte critic, fiind foarte indignată de ceea ce făceam, de tîmpenia noastră care făcuse din bîlbîiala aia un amuzament. Ne privea și tăcea mîlc. Apoi, cînd au plecat, le-am condus la autobuz și, tocmai cînd a urcat Alice în autobuz am auzit-o spunînd șoferului: „Dați-mi un bi-bilet!“

A. K. N. – O făcuse intenționat sau așa, pur și simplu?

N. D. – Nu știu. Cred că așa i-a ieșit fiindcă s-a abținut prea mult să nu ne imite. În fond era și ea tot tînără și copilăroasă și s-ar fi bîlbîit alături de noi dar așa era firea ei, nu o lăsa să se coboare pînă la nivelul nostru…

A. K. N. – Așadar povestea „Clubului Penei Trăsnite“ a fost mai mult o poveste adolescentină…

N. D. – Absolut.

F. A. – Dar de ce nu primeați și bărbați în acest Club?

N. D. – Păi nimeni nu dorea să se pună la mintea noastră, să intre în gura noastră. Era doar un bărbat, Titi Cosmescu, soțul Luciei Vasiliu, care nimerise acolo mai mult din întîmplare.

A. K. N. – Era deja căsătorit cu Lucia?

N. D. – La vremea aceea erau de fapt recăsătoriți. Fiindcă divorțaseră și apoi s-au recăsătorit.

 

SUNT CONVINSĂ CĂ ALICE A FOST OMORÎTĂ

 

A. K. N. – Pe soțul lui Alice l-ați cunoscut?

N. D. – Cum să nu. Bebe Bulat…

A. K. N. – Constantin…

N. D. – Așa îi spuneam toți, Bebe. Un tip foarte drăguț, foarte simpatic.

A. K. N. – Și foarte talentat…

N. D. – Absolut.

A. K. N. – El a murit în 1975 iar Alice a scris un eseu despre opera lui, eseu în care afirmă că avea, totuși, și un anumit talent scriitoricesc.

N. D. – Asta nu știu, dar dacă spune Alice așa, probabil așa și era…

F. A. – Cînd a fost ultima oară cînd v-ați întîlnit cu Alice?

N. D. – Este greu de spus… Nu mai știu. Dar ne vizitam destul de des pe vremea aceea. Pe de altă parte trebuie să știți că Alice s-a stins într-un mod destul de ciudat…

F. A. – Acolo sunt multe controverse… Unii spun că a căzut pe scări, trasă de cîinele ei. Alții spun că a fost omorîtă.

N. D. – Eu sunt convinsă că a fost omorîtă.

A. K. N. – Cine ar fi avut interesul să o omoare?

N. D. – Eu cred că Sid.

F. A. – La fel credea și Arșavir Acterian…

N. D. – Vezi? Cu toate că eu n-am vorbit niciodată cu Arșavir despre asta. Însă Sid avea tot interesul să o facă fiindcă el a moștenit tot.

A. K. N. – Unii spun că nu a moștenit nimic…

N. D. – Cum adică nu a moștenit nimic? I-a luat locuința.

A. K. N. – Dar Alice stătea cu chirie…

N. D. – Să fim serioși… Pe vremea aceea chiriașii erau ca și proprietari. Nu-i dădea nimeni afară din spațiu. Ce, Arșavir era proprietar pe apartamentul din Dorobanți? Nu. L-ați cunoscut pe Sid?

A. K. N. – Da. Dumneavoastră l-ați cunoscut?

N. D. – Bineînțeles că l-am cunoscut.

A. K. N. – Și cum vi s-a părut?

N. D. – Nu mi-a plăcut.

A. K. N. – De ce?

N. D. – Pur și simplu. Fiecare dintre noi avem anumite sentimente, plăcute sau nu, atunci cînd cunoaștem o persoană. Mie Sid nu mi-a plăcut niciodată. Mereu am considerat că este un tip foarte ascuns. El e căsătorit?

A. K. N. – A fost… Are și două fetițe iar pe cea mai mică o cheamă Alice.

N. D. – Pe soția lui ați cunoscut-o?

A. K. N. – Nu. Este divorțat. Locuiește singur, în aceeași casă în care stătea și Alice, pe strada Paris.

N. D. – Țin minte că, atunci cînd mergeam eu la Alice, Sid era mereu cu logodnica lui. Pe atunci nu erau căsătoriți. Ei bine, Sid mai era cum mai era însă soția asta a lui, logodnică pe atunci, era de vise rele.

A. K. N. – Probabil d’asta au și divorțat. Mi-a spus că nu s-au înțeles…

N. D. – Nici nu aveau cum să se înțeleagă. Era groaznică. Mi-a făcut o impresie deplorabilă. Și nu înțelegeam cum îi suportă Alice, care era o tipă foarte deșteaptă… Mă rog, probabil era o naivă în fond…

F. A. – Mai este o variantă care spune că Alice ar fi fost ucisă de un nebun, care era vecin cu ea…

N. D. – Asta nu știu. Eu știu varianta oficială, cea cu cățelul, care este o variantă imposibilă. Fiindcă acest cîine al ei nu avea atîta putere să o tragă pînă jos, pe scări. Iar în casă, atunci, în afară de ea, mai era doar Sid.

A. K. N. – Mie mi s-a părut un om cultivat, un om care a încercat să-și depășească stilul de viață. Un om care a vorbit despre Alice cu foarte mult respect, cu foarte multă evlavie…

N. D. – Mie nu mi s-a părut deloc asta…

A. K. N. – Dar putea să nu vorbească deloc. Putea să refuze să stea de vorbă cu mine…

N. D. – Asta doar dacă era complet tîmpit.

 

MI-AM ALES UN PSEUDONIM OVREIESC FIINDCĂ
ERAM ÎNTOTDEAUNA CONTRA A TOT CE ERA LA MODĂ

 

F. A. – Doamnă Dona, am găsit chiar cîteva scrisori ale dumneavoastră către Alice Botez. V-am adus una dintre ele datată 15 august 1941.

N. D. – Hai să o văd… Da, o țin minte. Eram la Rîmnicu Vîlcea, la moșia lui Philippe Lahovary. Am semnat-o Mavrum fiindcă pe atunci legionarii erau la putere, antisemitismul era în floare, și atunci fiecare dintre noi, cele din „Clubul Pana Trăsnită“, și-a luat cîte un pseudonim. Iar eu mi-am ales un pseudonim ovreiesc fiindcă eram întotdeauna contra a tot ce era la modă și, cum la modă era antisemitismul, eu eram filosemită. Iar Alice își alesese pseudonimul Mabaal.

F. A. – Dar din ce trăiați pe vremea aceea? Bănuiesc că Alice publica…

N. D. – Eu trăiam din pictură și din ce aveam de la ai mei. Alice nu prea publica pe atunci. A publicat mai tîrziu, în „Vremea“, dar pe atunci nu prea era interesată de jurnalism. A predat un timp fizică și matematică la o școală de la Comana. Făcea naveta pînă acolo… Bine, ea era altfel decît noi, se angajase ca să scape de sărăcie, deși locuia cu mama și cu mătușa ei, care au crescut-o și care aveau ceva avere din cîte știu.

A. K. N. – Da, fiindcă tatăl ei a murit cînd ea avea cam un an…

N. D. – Exact.

F. A. – Mai există prieteni a ei, oameni care au cunoscut-o și care ne-ar putea vorbi despre ea?

N. D. – Nu cred. Să știți că Alice nu avea mulți prieteni, era o femeie foarte retrasă. Asta și din cauza complexului ei, problemei pe care o avea la picior.

A. K. N. – Era complexată…

N. D. – Da…

A. K. N. – Știu că nu vorbea niciodată cu seninătate despre moarte. Nu-i plăcea să vorbească despre asta…

N. D. – Asta nu știu. Deși, uite, dacă citiți Jurnalul lui Jeni vedeți că ea pare foarte preocupată de chestia asta. Însă în realitate Jeni nu arăta niciodată teama de moarte. Niciodată nu vorbeam noi, cele din „Club“, despre moarte. Puțin ne păsa, habar n-aveam de moarte. Eram tinere, moartea pentru noi era ceva foarte îndepărtat și mai ales foarte firesc. Nu făceam filosofie, nu filosofam despre asta.

 

NAE IONESCU LOCUIA ÎNTR-UN PALAT SUPERB, CUMPĂRAT DIN BANII NEMȚILOR,
AVEA UN MERCEDES, CĂPTUȘIT CU PIELE ROȘIE, CUMPĂRAT TOT DIN BANII ĂIA…

 

F. A. – Spuneți-mi, deși cărțile semnate de Alice au avut, la acea vreme, foarte mare succes, Arșavir se întreba de ce apoi ea a intrat într-un con de umbră. De unde, iată, nu a mai reușit să iasă nici acum… Au trecut zece ani de la revoluție și volumele ei nu sunt republicate…

N. D. – Este și normal, nu trebuie să vă mire asta fiindcă Alice era Fecioară, era o fire foarte introvertită, iar cărțile ei sunt la fel, nu se citesc ușor.

A. K. N. – Eu cred că mai este vorba de ceva: în 1968 ea a publicat „Iarna fimbul“, primul ei roman. Atunci s-a scris foarte mult și foarte elogios despre ea. Însă unsprezece ani mai tîrziu, cînd publică „Eclipsa“, care a fost un fel de parabolă a Mișcării Legionare, abia atunci a intrat într-un con de umbră…

N. D.– Vezi? Înseamnă că și pe ea a obsedat-o legionarismul ăsta… De pildă, din grupul nostru, Lucia Cosmescu a sfîrșit în cele din urmă prin a se înscrie în Mișcarea Legionară. Însă ea a făcut-o din interes. S-a înscris în Mișcare în ultima secundă, cu 5 minute înainte de căderea Legionarilor și de peresecutarea lor. A făcut-o din interes, a crezut că, dacă nu ești legionar ți se închid toate drumurile. Bine, Lucia a fost mereu ceva mai materialistă așa… Jeni chiar scrie în „Jurnal“ despre „afacerea proastă pe care a făcut-o Lucia“ dar trebuie să știi despre ce este vorba, altfel nu pricepi.

A. K. N. – Unii spun că și Nae Ionescu a făcut-o tot din interes…

N. D. – Bine, cu Nae lucrurile stăteau mult mai complicat.

F. A. – Se spune că Nae s-a înscris în Mișcare ca să se răzbune pe Rege…

N. D: – Dragă, legionarii erau oamenii nemților. Nemții i-au încurajat, nemții i-au finanțat. Eu sunt convinsă de asta. Iar apoi aceiași nemți le-au tras un picior în fund și l-au luat în brațe pe Antonescu, un tip foarte serios, mareșal, cu o mare autoritate la vremea aceea. Pe cînd legionarii au fost priviți de toată lumea ca niște zăpăciți, niște aiuriți. Și atunci sigur că nemții l-au preferat pe Antonescu.

Pe de altă parte și Nae a fost omul nemților. Nae locuia într-un palat superb, cumpărat din banii nemților, avea un Mercedes, căptușit cu piele roșie, cumpărat tot din banii ăia… Banii lui erau dintr-o sursă…

A. K. N. – Incertă.

N. D. – Îmi pare rău să te contrazic dar era o sursă foarte certă. Însă inavuabilă. Dacă Nae Ionescu nu ar fi fost ucis ar fi ajuns cu siguranță ministru dacă nu mai mult. El era o investiție extrem de profitabilă, o acțiune de mare viitor. Gîndește-te că a murit destul de tînăr. Avea doar 49 de ani cînd a fost ucis…

 

MONICA LOVINESCU N-A FĂCUT NIMIC ÎN STRĂINĂTATE
FIINDCĂ NU A AVUT NICIODATĂ MARE VALOARE

 

F. A.– Doamnă Nuni, o ultimă întrebare: de ce credeți că din tot acest „Grup“ nimeni nu a devenit foarte cunoscut, nimeni nu s-a afirmat peste ani? Alice a publicat vreo șase romane dar a fost apoi uitată… Despre Jeni nu s-a știut nimic pînă nu i s-a publicat „Jurnalul“, singura carte cu care va rămâne în istorie… Despre Lucia Vasiliu nu se mai știe nimic azi… Iar dumneavoastră expuneți destul de rar și, cum mi-ați spus, nu v-a căutat nimeni pînă acum să vă întrebe despre toate aceste lucruri…

N. D. – Dumneata consideri că Arșavir, de pildă, s-a afirmat?

F. A. – Arșavir totuși a publicat și înainte de revoluție, și după. Are publicate Jurnale, eseuri, corespondență, amintiri…

N. D. – Chiar și așa, cîtă lume îl știe pe Arșavir? Nu cred că volumele publicate contează. Nu numai ele te fac important peste ani.

F. A. – Dar atunci ce?

N. D. – Felul în care rămîi în memoria oamenilor. Și felul în care aceste amintiri se perpetuează. D-asta nu se mai vorbește azi despre Alice sau despre Lucia Vasiliu…

F. A. – Credeți că dacă Alice Botez ar fi reușit să plece din țară ar fi publicat mai mult sau destinul ei ar fi fost mai bun?

N. D. – Nu știu. Asta nimeni nu poate spune. Nici ăsta nu este un reper pentru faimă sau nemurire. Fiindcă, uite, Monica Lovinescu, de pildă, a plecat. Și n-a reușit să facă absolut nimic acolo. Ce a făcut ea în străinătate?

F. A. – Mai nimic…

N. D. – Vezi? Și asta fiindcă nu a avut niciodată mare valoare.

F. A. – Vă mulțumim mult.

N. D. – Cu drag.