Fabian Anton Official Site

Tag: aurel dumitrascu

Inedit: Mariana Marin către Aurel Dumitrașcu: „O singurătate cu cuțitul în dinți începe să-mi dea tîrcoale!“

5 sept. ‘80

 

Dragă Aurel,

 

După cum îți poți da seama (îmi tremură mîna!) îți scriu din… mers. Cu un pas vesel mă îndrept spre Slobozia, orașul de baștină al poetului Mircea Dinescu și a nu mai puțin (ne)cunoscutului critic Mihai Ungheanu.

Desigur, tot aici se află și Inspectoratul Școlar al Județului Ialomița, al cărui umil slujbaș am devenit prin repartiție guvernamentală!

Tînăra profesoară de lb. română se prezintă (cu oarecare întîrziere, e drept) la datorie. Ea este foarte convinsă că țara are nevoie de ea la Borcea, pe malul stîng al Dunării noastre cea de toate zilele. Cu un entuziasm specific vîrstei, tînăra profesoară de lb. română își părăsește casă, masă, bărbat, mamă, prieteni, motan, oale, ulcele, asfalt, cafea, tramvai, lift, benzinării, „Bulandra“, filarmonică, duș, calorifer, N. Manolescu, lumină electrică, morți, amanți, lup alsacian, etc., etc . … pentru că ea este foarte convinsă că ultimele generații de copii nu sînt niște generații de cretini! Ea vrea să întoarcă Borcea pe dos. Ce atîta tradiționalism! Să vezi tu structuralism și alfabetizare (inclusiv primarul și alte „cadre“ locale)! Să vezi tu popularizarea noii generații de poeți, să vezi tu Nichita și Eminescu; doamne, cîte planuri din „cuțite și pahară“.

 

După cum vezi, asta e!

S-au[1] nici măcar asta.

Să nu mă înțelegi greșit. Nu mă plîng.

Îmi este doar teamă. O singurătate cu cuțitul în dinți începe să-mi dea tîrcoale. Mai cunoaștem noi această stare și pe alte căi, nu-i vorbă, dar asta se vrea cu totul specială. Și cînd te gîndești că abia aștept să-i văd pe copiii ăia. Le-am cumpărat și bomboane de la Capșa – nu mint.

În jur, cîmpie, cîmpie și pe urmă o altă cîmpie…

 

Ah, cum stă recolta neculeasă!

Vom avea necazuri anul ăsta. Hmm, neglijența!

 

Da.

Îmi place foarte tare ce face Liviu Ioan Stoiciu – i-am citit mai de mult o pagină în „Amfiteatru“. În măsura în care ar accepta i-aș propune să ne scriem.

Mă rog, după cele scrise mai sus nu cred să-i inspir încredere. Dar, cine știe! Poate că totuși încearcă.

Am început să mă interesez de o „colecție“ Convingeri. Nu am decît cîteva numere, dar după ce va începe Cenaclul voi putea să-ți trimit (sper) toți anii. Deci pe la sf. lui septembrie veți putea vedea și „minunea“ de la Convingeri.

Într-adevăr, o minune.

Despre ceilalți, ce să-ți spun.

Mircea[2] este la București, trebuie să-i iasă cartea prin octombrie (noiembrie)[3], odată cu Magdalena Ghica. Și lui Traian[4] trebuie să-i iasă a doua carte („1, 2, 3… sau“[5]).

Florin Iaru este la Galați, mai are 1 an de stagiu; după cîte am auzit și el apare în ’81.

Elena Ștefoi, Matei Vișniec, Dan Ștefan Mera sînt tot în București. Romulus Bucur la Arad. Alex. Mușină pe lîngă Brașov. Ion Stratan repetă anul, Magdalena Ghica pleacă cu o bursă în Grecia. Și cam atît. Am înțeles că te interesează și adresele lor. Îți promit să-ți fac rost de ele, în curînd.

 

Nu prea sînt într-o stare potrivită discuțiilor, dar nu te teme. Îmi va reveni gustul ăsta, care rămîne în firea munteanului, orice i s-ar întîmpla.

Te salut,

 

Madi

 

P.S. Aștept vești și, cine știe, poate veniți într-o Luni.

Întotdeauna, Luni.

 

M.

 

P.S. Salutări și din partea lui Radu. Pe el îl vei putea găsi aproximativ într-o lună în București. Dacă veniți, nu vă faceți prbleme de casă. Tocmai vrem să ne cumpărăm și un al treilea pat, așa că…

Salut.

 

Din volumul în curs de apariție
Aurel Dumitrașcu – „Opere. Corespondență“, vol. 2

 

[1] În original. Subliniat de Aurel Dumitrașcu.

[2] Mircea Cărtărescu.

[3] Volumul „Faruri, vitrine, fotografii…“, apărut la editura Cartea Romînească.

[4] Traian T. Coșovei.

[5] Volum apărut la editura Albatros, în 1980.

EXCLUSIV: MURIVALE despre AUREL DUMITRAȘCU: „Dacă mi-ar fi spus atunci: Eu merg pe apele poeziei! l-aș fi crezut“

– Muri, cînd anume încep amintirile tale despre Aurel Dumitrașcu? Cînd anume v-ați cunoscut și mai ales cum?
– Măi, sincer să fiu, anul nu îl mai știu. Se pare că era prin ‘83. Cam așa. Dar exact-exact nu mai rețin. Dar știu că s-a întîmplat după ce am fost odată la Botoșani. Atunci, prin Lucian Valea, l-am cunoscut pe Gellu Dorian. Ei bine, pe vremea aceea, în Bistrița, erau două mari comemorări anuale: „Zilele George Coșbuc“ și „Zilele Liviu Rebreanu“ (la „Zilele Rebreanu“ era un simpozion de proză, dincolo era un simpozion de poezie). Și țin minte că era undeva înspre vară, țin minte că era cald, și mai țin minte că Aurel atunci era îmbrăcat așa, ca de vară.
Eu m-am întîlnit cu el o singură dată. Așa cred. Sau, mă rog, o singură dată mi-a rămas mie în minte, că poate m-am mai întîlnit cu el și la Botoșani, cu ocazia „Zilelor Eminescu“, că mergeam și acolo prin tinerețe, prin ’81 – ’84, dar de la acea întîlnire nu mai știu nimic. Dar rețin foarte bine și acum această singură întîlnire esențială a noastră, cînd a venit cu poetul Gellu Dorian la Bistrița, la mine la atelier. Gellu era din Botoșani iar Aurel mi se pare că era de undeva din Piatra Neamț.
– Era din Borca, din Sabasa. Undeva aproape de Durău…
– Mă rog, nu mai știu exact ce și cum. Dar am și acum în minte imaginea sa. Era un tip înăltuț, înalt și slăbuț, uscățiv așa… Avea niște ochi foarte frumoși, ochi albaștri-verzui, era blond, cu un chip oval și cu un aer ușor adolescentin, aproape ca de copil. Și țin minte că avea un fel special în care te privea. Mă lăsa să vorbesc, eu vorbeam și tot vorbeam, iar el se uita la mine așa, cu un aer ușor mirat. Cred că tocmai lucrul ăsta mi-a plăcut la el, faptul că era atent la ce spuneam. Eu pe atunci era frămîntat de tot soiul de probleme, că eram un fel de muritor de foame pe atunci în Bistrița Năsăud. Eram singurul care, după ce am pictat o pictură murală în holul Poștei vechi am plecat din „cîmpul muncii“, cum se spunea pe atunci, și m-am decis să trăiesc doar ca pictor. Mi-am găsit atunci o gazdă, o tanti de vreo 50-60 de ani, Mariana o chema, nu mai trăiește, care, imediat după război, lucrase la Județeana de partid, fusese un soi de activistă. Ei bine, această Mariana ieșise la pensie pe caz de boală și, cînd am cunoscut-o, recomandat fiind de un pictor, domnul Titieni, aflînd că îmi caut o gazdă, mi-a zis: „Păi, dacă ești de-al lui Eminescu, vii și stai la mine!“ Și așa am ajuns la ea. Nu îmi cerea nimic, nici bani, nici nimic. Mi-a dat acolo, o cămăruță, și, în timp, în cămăruța aceea a mea s-a format un soi de du-te-vino fiindcă în Bistrița se dusese vestea că eram un soi de păduche gol care visează să facă artă. Un tip care nu e „în cîmpul muncii“ dar de care nu se lega miliția fiindcă știau că eu îs ăla de a pictat la Poșta veche. Așa că, îți dai seama, o duceam foarte prost, mai aveam din cînd în cînd pe cineva care-mi mai cumpăra cîte o lucrare dar nu eram nici pe departe cel de astăzi. Important era însă că la atelierul ăla unde stăteam veniseră destul de mulți oameni faimoși la vremea respectivă pur și simplu ca să-l vadă pe Murivale. Fiindcă eram un spirit liber. Așa a ajuns la mine și Aurel.
Trebuie să spun că, pe vremea aceea, lumea artiștilor plastici nu era foarte unită (acum e și mai dezbinată) așa că m-am lipit de lumea scriitorilor, care, întotdeauna, știau să își încheie șezătorile literare cu cîte o agapă unde puteai sta liniștit la o poveste și la un pahar cu vin.
Așa m-am trezit și cu Aurel la mine în curte.
– Mai există casa aceea?
– Da, mai există. Prin anul 2000, cînd am fost eu ultima dată la Bistrița, am fost special să o văd. Fiindcă îmi plăcea în special ușa, pe care era desenat un soi de Ghilgameș ce ieșea cu Iarba nemuririi din adîncul apelor.
Dar să știi,pe atunci prea multe lucruri nu știam eu despre Aurel. Știam că scrie poezie dar încă nu fusese publicat decît într-o antologie a poeților debutanți, nu avea volumele lui. Iar cineva mi l-a semnalat, mi-a zis: „Uite, domnule, Dumitrașcu e un poet bun!“ Așa că, atunci cînd a ajuns la mine împreună cu Gellu Dorian deja îmi era cunoscut ca poet. Apropos de asta, tot în vremea respectivă m-am trezit la mine cu Gheorghe Azap, o altă figură extraordinară a poeziei, cunoscut mai mult în zona Banatului…
– Era prieten bun cu Aurel. Există o corespondență fabuloasă între ei…
– Nu știam. Acum aflu asta. Și eu am o scrisoare foarte frumoasă din partea lui Gheorghe Azap. Dar merită să restituim cititorilor aceste personalități fiindcă, și unul și altul, au avut foarte multe de spus, nu erau poeți angajați, nu serveau Sistemul.
Știi, este foarte important să-ți rămînă în minte priviri pe care nu le uiți niciodată. Cu Aurel așa a fost, privirea lui mi-a rămas și acum. Fiindcă mă privea așa, cu niște ochi de un albastru-azuriu, ochi nu neapărat obosiți dar ochi înlăcrimați, ochi mirați, deși nu făceam eu mare lucru. Însă admira faptul că, în sărăcia mea, aveam acolo o mică bibliotecă de poezie și că îmi făcea plăcere să merg la cenaclurile literare ce se organizau la vremea respectivă în Bistrița, la Timișoara (la „Orizont“ și la Pavel Dan) și la București (la „Universitas“ și la „Junimea“ al lui Crohmălniceanu). Se uita la mine cu o privire foarte caldă, blîndă, ușor compătimitoare, o privire de Iisus care mergea pe apele poeziei. Ăsta a fost sentimentul. Și într-un fel îl înțeleg, nu se dusese să vadă un artist care era deja format, nici nu putea privi altfel un tînăr sărac, care avea curajul să spere la o altă viață.
– Într-un fel semănați…
– Da. Fiindcă, din cîte am înțeles, și el stătea undeva într-un sat, nu era pe baricadele urbane. Era un soi de pustnic și el. Cred că d-aia îmi și înțelegea atît de bine începutul acela de singurătate. Și chiar, încă de la bun început, am simțit că avem ceva comun.
Pe de altă parte am remarcat la el și un soi foarte discret de a fi, de a-ți vorbi, de a te privi. Nu era omul care să-ți intre cu cizmele în suflet. Țin minte că, împreună cu Gellu și cu Aurel venise atunci și un alt poet, tot din Botoșani, care se numea Val Guraliuc. Nu mai știu nimic despre el, unii spun că a și murit. Dar acest Val Guraliuc tot trăncănea, ți se băga în suflet, te întreba de una, de alta iar Aurel era exact opusul lui. Vorbea puțin, aproape șoptit, cu o voce foarte stinsă, dar spunea numai lucruri luminoase.
Aveam eu o femeie aici care mi-a zis odată: „Vai, domnul Muri, așa frumos vorbiți… Ca Domnul nostru Iisus Hristos!“ Ei bine, așa vorbea Aurel. Parcă era Hristos, avea ceva din blîndețea lui Iisus. Dacă mi-ar fi spus atunci: „Eu merg pe apele poeziei“, l-aș fi crezut! L-aș fi crezut!
– Mai știți ce ați vorbit?
– Habar n-am. Nici nu mă interesa ce spunea, eu eram vrăjit de modul în care spunea, de tonul cu care ne vorbea. Și tot ce țin minte e că ceea ce spunea spunea așa, ca un filosof.
– A stat mult la tine?
– Să zic că au ajuns pe la ora 11 și au plecat pe la ora 14-15. Au stat ceva. Fiindcă ne-am întins la povești și la un pahar cu vin. Stăteam într-un fel de tîrnaț al casei, un soi de prispă, acolo am povestit.
– Ce ți-a plăcut cel mai mult la el?
– Unii poate așteaptă să pun că poezia. Nu poezia. Poezia a venit abia apoi. Dar mi-au plăcut enorm ochii. Privirea. Asta mi-a plăcut cel mai mult la Aurel. Modul în care a privit ce soartă mizerabilă aveam eu pe atunci, ce idee fixă aveam să lupt pe baricada Artei, care de fapt e o Golgotă. Asta o să țin minte cît voi trăi. Faptul că Guraliuc tot sporovăia, Dorian la fel, iar eu schimbam priviri cu Aurel Dumitrașcu. Avea ceva frumos în el, avea o privire mîngîietoare, melancolică. Un fel de a te privi cu poezia dinlăuntrul lui. Era ciudat, purta plete blonde, era înalt, slab, ușor adus de umeri, și avea un fel de a fi parcă mergea pe ape. A fost genul de întîlnire cu un om rarisim, un om providențial ce a trecut cîndva prin fața mea. O întîlnire care ai fi vrut să se mai repete măcar o dată, deși n-a mai fost să mă întîlnesc a doua oară cu el de atunci.
Apoi, prin 1989 – 1990, am aflat că a murit.
– A murit în toamna anului 1990…
–  Așa… Gîndiți-vă, el s-a stins foarte tînăr. Abia împlinise 34 de ani… Îl apropiem de Eminescu sau de Labiș din punctul ăsta de vedere.
Mult mai tîrziu am citit ceea ce scria el, poemele sale, și am fost profund mișcat. Vezi tu, de multe ori poezia este o poveste de cursă lungă. Pentru că fiecare vîrstă are o anumită forță, are o anumită putere, are un freamăt, are ceva să-ți spună. Bătrînețea este extraordinară pentru un scriitor și, dacă ar mai fi trăit, cred că Aurel ar fi avut ce spune abia acum. Fiindcă cred că nu s-ar fi lăsat de scris niciodată. Parcă era scris pe pieptul lui, pe fruntea lui, că va continua mereu să fie poet. Prea credea mult în poezie. Nici nu e nevoie să scrii mult ca să fii nemuritor. Poți scrie și foarte puțin. Ca și Leonardo, care nu a pictat foarte mult dar care este nemuritor. Aurel este nemuritor prin iubirea pe care o însămînța în oameni. Era suficient un cuvînt de-al lui sau o privire care te încuraja, care te vindeca, care te hrănea, ca să nu-l mai poți uita niciodată.
Vezi tu, asta mă tot chinuie… Aveam pe atunci 23 de ani. Acum am 64. Au trecut peste 40 de ani și eu tot nu-l pot uita pe omul ăsta, nu-i pot uita privirea. Nu pot să uit cum își aranja lucrurile în suflet. Cum iradia totul în jurul lui. Nu-i pot uita Aura.
– Hai să-ți citesc ultimul lui poem. Să încheiem interviul nostru așa… Uite:
„Alții o duc mai rău și trăiesc mai mult
să vadă soarele cum răsare. (Dacă eu
mai bine o duc voi muri timpuriu… ?
Și câți ani cu lama aceasta am umblat
(și) alții citind rău credeau că sînt
setimental (un poet de la est !) – și
dacă lama care hăcuiește creierul
meu e un sentiment stupid atunci
sînt un sentimental și nu întîmplător pe balcon seara mă gîndesc la
scriitorul mishima. Nu avea nimic de ascuns.
Pe balcon stau cu o (pasăre) moartă“
– Vezi tu… În primul rînd observă că pomenește de soarta „poetului de la est“, care e o soartă cumplită cîteodată. Și apoi, mă întreb, de ce îl pomenește pe Yukio Mishima care, probabil știi, era gay și care a murit așa cum a murit…
– Probabil tocmai de aceea. Fiindcă Mishima a știut să moară cu demnitate, cu onoare.
– Exact. Asta se vedea și din privirea lui Aurel. Era un neînfrînt care a știut să plece așa cum a trăit. Cu onoare. Și pentru asta trebuie să-l iubim.

 

O convorbire de
Fabian ANTON
24 iulie 2021

INEDIT: Gheorghe Azap către Aurel Dumitrașcu – „Sînt așa trist încît am început să orbesc!“

În arhiva Aurel Dumitrașcu se gasesc o serie de epistole inedite semnate de poetul Gheorghe Azap și adresate mai tînărului său „coleg de zbucium liric“. Sunt răspunsuri la rîndurile (pierdute?) semnate de Aurel Dumitrașcu și expediate spre Ticvaniul Mic. Pînă la apariția acestora într-un volum dedicat vă las să vă delectați cu ele aici.

 

F.A. 

 

Drage ortace Aurică,
Rusticane salutări,
Am primit furtunile tale; amical, iubăreț gest, pentru care-ți mulțumesc banatic lîngă felicitări prelungite! Faină carte! Încît mintenaș mi s-a cuibărit în rafturile sufletului (minus vreo trei versuri purpurii).
Nu ș’ de unde-mi cunoști, întrucîtva, zilele. Dar se vede că mă știi de schivnic. Rezumativ: oricînd, vorba lui Al. A. Philipide, „Am fost mai singur decît niciodată / Un Robinson cu insula în suflet.“ Și, pe deasupra, cum ar zice un personaj buzurian, „am trecut din copilărie direct în senectute.“ Însă și mai bătrîn sînt. Tu, s-ar putea să ai treizeci de ocoluri solare; în trunchiul meu, la vară, vor fi patrușșăpte de cercuri coclite. Mdeh! „Sînt așa trist încît am început să orbesc“, precum, atît de cutremurător, îți versifici icoana. Da, prietene, șișca tristeții ne blindează văzul „et puis bonsoir“!…
Nici adresa nu știu de unde mi-ai găbjit-o. Probabil că ne-am întîlnit cîndva (?).
De curînd, am trecut și eu (blitz), prin Bucuresci. N-am reușit să întîlnesc niciun corifeu de la „Cartea Românească“ și mă dusesem cu cevași marfă pentru altă plachetă (intitulată CRI!) A propos: mi-ar fi plăcut să ai o carte botezată „Tudorița Song“.
Mai află că: arareori mă așez la scriptoriu. Trudesc îndeosebi cu brațele, fără să fiu voinicos la ciolane. Nu sînt sănătos, trudesc și nu dorm („Cîte stele-s pe Banat / Atîtea gînduri mă bat“), plîng și stau de vorbă cu singurătatea mine însumi; singur „ca un cuc pe Niagara“ (apud maestrul nostru Geo Dumitrescu). Dar, să lăsăm.
Și ce mai faci? Presupun că ești dascăl de sat (?).
Îți dorește noi victorii „mai trainice decît bronzul“ și, desigur, pozne cît mai multe și cît mai de pomină!,
bătrînul tău coleg de zbucium liric,

 

Gh. Azap
„Ticvania“
Ziua Unirii, 1986

Aurel Dumitrașcu – Nichita

Pe el cuvintele nu-l mai mulțumeau. Se certau toată ziua. Așa s-a gîndit Nichita să dea drumul necuvintelor în lume.
Noi, cu toții, ne-am speriat la început.
Și el s-a speriat: Ce-o să facem după sperietură.
Ne-am împăcat.
Noi cu el.
Cuvintele cu necuvintele.
Nu știu dacă a avut destul timp să se obișnuiască cu noi, cu mirarea noastră.
Eram fericiți cînd îl întîlneam.
Vorbea în versuri.
Spunea:
N-am fost supărat niciodată pe mere
că sunt mere, pe frunze că sunt frunze,
pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări.
Unii îl întrebau: dar de ce ești supărat pe noi?
De ce trebuie să învățăm și necuvinte?
De ce ai dezîmblînzit îmblînzirea?
Răspundea: “Nu voi muri niciodată”.
Din cînd în cînd ne gîndim la singurătatea lui și la nesingurătatea poeziilor lui.
Era o legendă vie și a rămas așa.
Se împotmolea într-o bunătate în care și lăcrima.
Un rîsu’ plînsu’ cutreieră toate cărțile lui.
“M-or plînge limba românească
În totul de cuvânt al ei.”
A scris cîte un vers pentru fiecare sentiment, pentru fiecare vis.
Toată literatura lui are și un profund sens moral.
Altfel nici nu ar fi ceea ce este.
M-am gîndit întotdeauna că avem poeții pe care-i merităm. Și că poporul acesta merita un poet ca Nichita.
Ne-am obișnuit să știm că se născuse pe 31 martie. O zi care ne face semn din calendarul fericit al literaturii române.
Ziua lui Nichita Stănescu.

 

Aurel Dumitrașcu
1 aprilie 1989
(din volumul Aurel Dumitrașcu
– “Cu inima la tâmplă. Integrala publicisticii”)

INEDIT: Aurel Dumitrașcu 65 – “Noi trăim acum din nou Facerea Lumii. Nu vom mai putea da vina pe context!”

La împlinirea a 65 de ani de la nașterea lui Aurel Dumitrașcu, public în cele ce urmează ultima sa epistolă trimisă prietenei sale, poeta Magda Cârneci. Scrisoarea face parte din volumul în curs de apariție, Aurel Dumitrașcu “Opere. Corespondență”.

Fabian Anton

 

Anul I, 29 ianuarie 1990

Draga mea,

 

Îți trimit, pentru “Contrapunct”, textele de care am vorbit. Cred că pot intra. Ne mișcăm mai greu, într-adevăr, în zilele de acum, pentru că este imposibil să ne adunăm și să scriem. Vom continua să fim dezbinați de evenimente. Eu, repet, cred că oricum e mai bine așa. Îmi închipui și că mă însănătoșesc. Așa, pur și simplu. E mai mult decît fericire ceea ne ni se-ntîmplă. Înainte, îmi spuneam mereu: “Doamne, să nu mor înaintea lui Ceaușescu! Am trăit degeaba dacă mor înaintea lui!” Am avut noroc.
Fiecare om are nevoie de dumnezeire. Noi trăim acum din nou Facerea Lumii. Nu vom mai putea da vina pe context, ca scriitori. De-acum totul depinde numai de noi, de vocația noastră. Trebuie anatemizați absolut toți “compozitorii” dinainte. Pentru că, scriind ce-au scris, au participat efectiv la degradarea națiunii, a bunului-simț. Eu unul nu-i voi ierta niciodată.
Avem atîtea de făcut! O vreme ne vom mai risipi în “întîmplări obștești”. Nu putem rămîne în exterior, totuși. Tot mai trăim în Caragiale.
Este necesar pluralismul politic. În același timp, refuz măscăricii veniți din exterior, cu pretenții de a pune mîna pe putere. Tot felul de copoși și alți babalîci din aceștia vorbesc de parcă li s-ar cuveni foarte multe.  Dar să las asta!
Bine că suntem vii, deocamdată! Eu chiar cred că este singurul lucru esențial. Absolut orice vom putea face, numai să fim vii și sănătoși.
Am să-ți repet marea dragoste pe care ți-o port, pentru că mereu în ultimii ani simplul fapt că ești m-a făcut fericit. Și să nu te superi niciodată pe această afecțiune pe care ți-o port. Ia-o ca pe o prietenie lipsită de orice margini, dacă ți se pare firesc  să n-o iei și altfel. Pentru mine rămîi cea mai dulce și mai distinsă femeie din țara aceasta.
Cînd ai semnat și acel protest, am plîns de emoție și de dragoste de tine. Cred că-n ziua aceea am simțit atîta dragoste cît n-am mai simțit niciodată pentru altcineva.
Nu sunt beat, Magda! Și tu știi bine că e așa. Există pe lumea asta oameni pe care-i duci în suflet și-i aperi orice-ar fi, mereu. Tu așa ești pentru mine.  Nu va conta niciodată dacă eu îți “spun” ceva, dacă tu simți în vreun fel pentru mine. Sunt fericit că pot să mă gîndesc la tine, că pot ști că tu ești vie. Și, din nou, să nu te superi niciodată că țin așa de mult la tine și că sunt atît de lipsit de tact chiar cînd ți-o spun. Te apăr cu tot sufletul meu. Și sunt întotdeauna mîndru de tine.
Sper să nu te dezamăgesc niciodată, în niciun fel, ca om și ca scriitor. Ar fi grozav să mă simt mai puternic, să nu tot fiu amenințat de spitale. Și dacă nu am uitat unul de celălalt în anii ciumei, cred că n-avem voie să ne uităm de acum.
Ești și rămîi cea mai dulce și mai dulce! Sunt întotdeauna fericit cînd te privesc și cînd citesc textele tale. Să aibă zeii grijă de tine! Și să fii fericită, așa cum vrei tu!
Mai dă-mi și tu semne! Cred că uneori te sun la ore nepotrivite, cred că te și deranjez. Fii tolerantă cu mine, pe deasupra tuturor lucrurilor din zilele tale! Și oricum aștept poezii și / sau orice alte texte pentru “Antiteze”. Poți să le spui și altora (de calitate) să-mi trimită texte  pentru revista noastră.  Aștept! Voi reveni.
Te sărut! Să ai numai bucurii!

Aurel

EXCLUSIV: Aurel Dumitrașcu către Nicolae Steinhardt – “La noi imbecilismul este încoronat în toate direcțiile!”

Dacă din corespondența expediată de Nicolae Steinhardt prietenului său Aurel Dumitrașcu s-au păstrat pînă în prezent 6 epistole – publicate iniţial în revista Antiteze, Nr. 10-11-12/octombrie, noiembrie, decembrie 2001, pp. 60-63, cu o prezentare de Adrian Alui Gheorghe – răspunsurile poetului de la Borca s-au pierdut în mare parte, doar o scrisoare a lui Aurel Dumitraşcu către N. Steinhardt, datată 17 decembrie 1989 și aflată în fondul documentar al Bibliotecii Centrale Universitare Bucureşti, fiind cunoscută și publicată în Dosarul N.Steinhardt din revista Verso, s.n., , Nr.8-9 (15-116)/2016, p. 11-12.
Iată însă că, prin bunăvoința arhivei mănăstirii Rohia, vă pot oferi în cele ce urmează o epistolă inedită semnată de Aurel Dumitrașcu și expediată monahului Nicolae de la Rohia:

Borca, 26 decembrie 1988
– a doua zi de Crăciun –

 

Prea iubite N. Steinhardt,

 

N-aș putea trece în anul celălalt fără să vă scriu, după ce mai multe luni am rămas mut și cel mai des singur-singur. Scrisoarea Dumneavoastră din 13 august m-a găsit în munți, firește, în aceeași prelungită convalescență. Dar toate cuvintele pe care mi le-ați spus, m-au ajutat mult. Întotdeauna cînd sunt în dificultate, nu pot continua dacă nu mă raportez la inteligențele la care țin, dacă nu am sentimentul unei comuniuni cu oamenii de aleasă calitate spirituală. “Sistemul Churchill”, pe care mi-l recomandați în vară, se impunea. După încă o lună de ședere în munți, am putut să revin la Piatra Neamț și, încet, să reintru în zile aparent normale. E un fel de a zice. Pentru că și acum continuu să țin regim (al doilea regim!) și nu mă simt grozav în toate zilele. Am stat aproape în fiecare zi la Fondul G. T. Kirileanu, printre toate acele cărți și publicații vechi, am citit enorm, de la “Istoria țiganilor din România” pînă la cele mai diverse și pasagere publicații de la noi și de pe aiurea. În special m-au interesat două lucruri, pe care am încercat să le aprofundez, citind absolut tot ce am găsit în acest sens: istoria și problemele Basarabiei și antisemitismul. În privința antisemitismului, totul pleacă de la faptul că nu am înțeles niciodată acest “sentiment”, eu neavînd absolut nicio aptitudine “rasistă”. Mă interesa inclusiv sau mai ales spațiul românesc. Sigur, al ajuns și la cărțile lui Poliakov, pe care le-am găsit absolut interesante. Am citit mult, am fișat mult. Și mai am destule lucruri de citit acolo. Într-o zi, venind rîndul “Revistei burgheze” la lecturări, am găsit cu plăcută surprindere și semnătura Dumneavoastră.  Erau numere din 1934 și 1935. Nu știu cît a apărut revista, n-am mai căutat. Dar am citit tot ce ați scris în numerele existente la Fondul Kirileanu: “Admiratorii Domnului Paul Valery”, “Obiceiuri și tradiții engleze”, “Admiratorii și admiratoarele socialismului” (ce picant!), “Un mare critic burghez: D. E. Lovinescu”,  “Admiratorii Fetei Moderne”, etc. Mi-amintesc și “Pitorescul în parlament”. Probabil că, între timp, unele din acele articole le priviți zîmbind nostalgic, însă eu le-am găsit interesante și deseori pline de informații rare. Apoi, repet, a fost surpriza deosebită de a vă găsi acolo, tînăr, foarte tînăr. Ce bucurie!
Deci lecturile zilnice la Fondul Kirileanu au fost ca un balsam în zilele mele rele din acest an. Și muzica, mereu. Pentru că nu mă voi simți niciodată prea bine în cutiile acelea din blocuri. Sufletul meu a crescut în vastitățile naturii, nu în griurile repezi ale șantierelor.
Acum, în preajma Crăciunului, am venit aici, la Borca, pentru că mi-era tot mai frig în apartament și acest fapt mă boicota [de] la scris. Vreau să termin (dar terminăm cîndva?!) <Mesagerul>. E o carte aparte. Sunt aproape  mîndru de ea. E de nepublicat în vremurile astea conduse de nătăfleți. Am citit din ea, în public, într-o seară. Venise foarte multă lume la muzeu, în acest sens. Și cînd am terminat de citit toți oamenii aceia au continuat să rămînă muți și deconcertați. Am citit poezii. Probabil că unii au găsit deosebit de periculos ceea ce citisem. Și totuși, erau texte care respingeau… realitatea. Reprimarea ocazionalului – rămîne o lege a valabilității estetice a unui poem (chiar dacă scrierea Textului este <ocazională>, fiind o spontană – în principiu – eliberare de sine). Am ascultat programele străinilor de Crăciun. La noi, imbecilismul este încoronat în toate direcțiile. E atît de minunată țara aceasta! Și ce soartă poate să aibă… Doamne, eu numai de silă am să mor!
Nu v-am scris mai curînd pentru că nu voiam să vă vorbesc de convalescența mea. Acum mi-e mai bine, s-ar zice, și mă  bucur că v-o pot spune în aceste zile.
Poate că vă găsesc în zile bune, iubite N. Steinhardt! Așa de mult doresc să vă știu bine, să fiți sănătos, să fie liniște în cuvintele pe care mai aveți a le spune! Am cumpărat mai zilele trecute ultima Dumneavoastră carte. Abia aștept s-o citesc în întregime. Toți prietenii mei au cumpărat-o! Am văzut că și la Dacia aveți una în plan, în 1989! Ce bine! Să vă dea Dumnezeu puterea de a fi cît mai mult cu noi. Poate că nu realizați exact ce bucurie sunteți pentru un poet tînăr și <imposibil> de undeva din munți! Un poet care nu admite să fie prieten cu oricine în leprismul actual. Un poet care are mare nevoie de prezența unor oameni ca Dumneavoastră pentru a putea continua! Sigur, pe poet nu-l cheamă doar Aurel Dumitrașcu. Sunt și mulți alții. O mare bucurie o să-mi faceți atunci cînd veți vorbi public despre cărțile mele. Înțelegeți? Sunteți un om care a trăit într-o lume grozavă (interbelică); pe care eu n-am prins-o. Și opinia unui interbelic este, cum să vă spun, cu totul bulversantă, în onoarea ei! Sper că nu spun prostii, sper că înțelegeți corect dragostea și admirația mea.
Sărbători fericite! Sănătate! Bucurie! Sunt tare mulțumit că vă pot face aceste urări acum! Aștept vești!
LA MULȚI ANI!
Cu dragoste, mereu,

 

Aurel Dumitrașcu

Aurel Dumitrașcu inedit – „Dumnezeu nu există, dar e bun.” Scrisori către Petre Stoica (3)

3

 

„La mulți ani!, iubite domnule Petre Stoica!
Mi-e dor de dumneavoastră.
Să aveți un an bun!
Să fiți sănătos!
Bucurie!
Cu dragoste,

Aurel Dumitrașcu

Crăciun 1988

P.S.
După un accident hemoragic, în vară, foarte grav, continuu o convalescență prelungită.
Poate că am să scap.
De aceea n-am mai ajuns la București.
Dumnezeu nu există, dar e bun.
Am clacat din cauza telejurnalului și a unei femei.
M-am săturat de ticăloși!
Poate că vom scăpa de ei în 1989!

 

4

 

Piatra Neamț, 1 august 1990

Iubite Domnule Petre Stoica,

 

Mă țin, totuși, de cuvînt și vă trimit cîteva texte pentru “Dreptatea”!
Credeam că voi reveni la București, ocazia cu care vi le-aș fi dat personal. Dar nu vin prea repede.
Sîmbătă, sper, plec în Belgia pentru o vreme.
Vă doresc numai bine și… să iasă iar scandal, să nu mai aud de mincinosul de Iliescu și de toți idioții din jurul lui.
Cu dragoste.

Aurel Dumitrașcu

Aurel Dumitrașcu inedit – „Am ceva de dumnezeu, dar un dumnezeu care-și alungă împărăția!“ Scrisori către Petre Stoica (2)

„Borca, 11 februarie 1985

 

Prea iubite domnule  Petre Stoica,

 

Peste cîteva zile e ZIUA DUMNEAVOASTRĂ, așa că, mai întîi, un sincer LA MULȚI ANI!, sănătate și poezie! De celelalte se ocupă oficialii,  Consiliul Deștepților Culturii, apele negre, popii. În timp ce noi vom rămîne neînduplecați mereu.
M-am gîndit de ce îmi sînteți tare drag, dincolo de poetul admirabil pe care-l iubesc de mulți ani!  Și știu, acum: pentru că rămîneți un neînduplecat, pentru că fronda dumneavoastră este întotdeauna conștiința libertății de spirit și celeilalte, pe care nu v-o poate nimeni  garnisi cu sfaturi, pe care n-o puteți ceda niciodată.
Sînt ușor patetic în aceste vorbe cînd, de fapt, ar trebui să-mi repet urările de bucurie, poezie și viață lungă.
Întotdeauna m-am bucurat de tot ce am auzit bun despre dumneavoastră și nu va fi altfel nici de-acum încolo.
Eu n-am nici 30 de ani! Dar poți să mai fii sigur că treci de 30 în socialism!?
Sîntem și noi o generație supărată, chiar dacă „neterfelită“ de război, evident – cu cabotinii de rigoare, cu javrele de rigoare, cu lichelele de rigoare.
Mi-a fost cam milă de prietenii mei bucureșteni care locuiau în acele frigidere pe care le numeau locuințe. Frigul mă tîmpește. Toate întîlnirile mele pe acolo au fost inhibate de frig. Cînd mi-e frig, la mine nici… patriotismul nu funcționează. Mi-amintesc  acum că, adolescent fiind, am simțit pentru prima dată ce e căldura și m-am gîndit pentru prima dată în mod serios la libertate citind o carte a lui Kazantzakis – „Alexis Zorba“. Stau în munți dar înțeleg altfel asprimea.
Venirile mele în București, atît de necesare, mă bucură doar prin întîlnirile cu oameni pe care m-am obișnuit să-i prețuiesc și iubesc.
O, n-am psihologie de provincial, am doar bun-simț de om al pădurilor veșnic verzi. Dar nu-mi voi găsi niciodată locul. Mereu vreau să plec undeva. Citesc. Mult. Știu că-s mai fericit decît nerozii de împărați, mai sînt fericit în primul rînd pentru că știu să fiu și indiferent.
Mă gîndesc și la poezie!
Eu nu țin să fiu cineva prin poezie. Poezia este, ca să spun așa, expresia naturală a hălăduielilor mele prin lume și timp. Știu că nu sunt stăpăn decît peste paradoxele și  visele mele. Celelalte lucruri – pene și puf!
În același timp, de unde încrîncenarea, totuși, de a-mi scrie cărțile cît „mai bine“, cu ultima picătură de sînge!? Știu că am ceva de dumnezeu, dar un dumnezeu care-și alungă împărăția. Am și ceva de țigan: iubesc drumurile!
Trebuie să-mi scrieți cîteva rînduri despre carte! Țin la opiniile poeților pe care-i iubesc! Au început să apară și cronici, elogioase – dar cam incompetente, după opinia mea. Cartea s-a dus de prin librării. Nici la Piatra Neamț, unde s-au adus 800 de exemplare,  nu se mai găsește.
Mulți îmi scriu și mă gîndesc iar că ne apropie numai supărarea. Îmi pare rău că mai mult plac decît scandalizez. Știu bine că nu-s un poet idiot, dar n-am dezinvoltura de a o face pe grozavul, dincolo de texte.
Cred că cel mai mult m-a bucurat scrisoarea de la Grigurcu, incomodul acela inteligent.  Ulici, N. Ciobanu (dar la „Luceafărul“ se exagerează întotdeauna, chiar dacă se scrie de bine!), Constanța Buzea (nedreaptă, pentru că știe multe despre anii mei triști!) Al. Horia – prime reacții.
Îmi dau seama că e important să se scrie la prima carte, și nu oricum – însă acestea sunt lucruri ce țin de prefăcătoriile literaturii mai mult, motiv pentru care-mi sînt oarecum paralele.
Țin însă, repet, la opiniile (subiective) ale poeților deosebiți!
Voi încerca să mă mut la Piatra Neamț. D.R.-ul și acel Amza Săceanu continuă să se intereseze de un post acolo. Mă voi muta în altă singurătate, asta-i. Nu știu cînd.
Aștept un semn de la dumneavoastră! Să nu mi-l refuzați.
Și, din nou, LA MULȚI ANI, bucurie și tot binele pe care-l puteți suporta.
Cu toată dragostea și prețuirea,

 

Aurel Dumitrașcu

Aurel Dumitrașcu inedit – „Nu vedeți că în lumea asta de împuțiți oficioși, putoarea e considerată parfum?!!“ Scrisori către Petre Stoica (1)

În arhiva Fabian Anton se găsesc 7 epistole inedite semnate de Aurel Dumitrașcu, cel mai important și vertical poet optzecist, și adresate lui Petre Stoica.
Expediate în perioada 1984 – 1990 (ultima fiind datată 1 august 1990, cu doar o lună înainte de prematura dispariție a lui Aurel Dumitrașcu), epistolele își vor avea locul, sper, într-un volum de corespondență inedită ce îl pregătesc pentru tipar.
Pînă atunci redau mai jos prima din aceste scrisori:

 

Borca, 11 februarie 1984

 

Mult iubite domnule Stoica,

 

Aleg preajma ZILEI dumneavoastră de risipire prin această lume pentru a potoli cel dor cu care nu înfometez decît propriile-mi ceruri! Ninge cu fulgi grași în munții mei. Nu-mi place că ninge. Dar îmi plac fulgii grași.
Prin ianuarie am reveni-fost în București; m-aș fi bucurat să fi găsit măcar o oră de vorbă! Sînt mult mai tînăr decît dumneavoastră, însă cel mai des îmi închipui că solidaritatea prieteniei este altceva decît o politețe… democrată.
V-am iubit dintotdeauna, dar acreala cu care receptați cele fandoseli oficiale m-a făcut să vă iubesc o dată-n plus, ca și ceilalți moldavi cu care ați stat împreună în niște zile.
Eu nu am fost și nu voi fi niciodată subalternul vreunui individ. Da, pot fi subalternul unei cauze (poftim, „cauza“ poeziei!) dar nu subalternul vreunui cetățean.
Mi s-a părut că așa sînteți și domnia voastră!
Nu vedeți că în lumea asta de împuțiți oficioși, putoarea e considerată parfum?!!
Sînt amărît, căptușit și cu o boală socialistă – ulcer – de prin noiembrie. Praful în care mi-au proțăpit deștepții de la Consiliul Culturii manuscrisul primei mele cărți, desolidarizarea inexplicabilă a directorului Sântimbreanu, acestea și celelalte știute furtuni hărăpești, m-au dus la ulcer! Asta-mi lipsea! Da’ nu crăp eu!
Și dragul meu (legat acum de toate mîinile, se pare) D.R. Popescu m-a certat că mă-mbolnăvesc din cauza noroiului în care-mi terfelesc niște funcționari prima carte.
Am scris-o și gîndit-o într-un fel, va ieși altfel.
Domnul Sântimbreanu mi-a scris și vorbit numai de la înălțimea funcției dumisale. Și cum eu nu-i puteam răspunde de la aceeași înălțime, l-am rugat să-mi vorbească numai de la înălțimea condiției de scriitor – cu atît mai mult cu cît îi precizasem de la început că nu am nevoie de amabilitatea dumnealui, ci numai de loialitate.
Premiată pe ’81 la Concursul lor de debut, „Divina paradoxalia“ o să apară jumulită, inclusiv cu titlul schimbat! Păcat!
Prea mulți dintre cei ce păreau de bună credință au ajuns să aibă aptitudini de pitici. Ei cred că au principii. Pe dracu’! Principiile se preiau întotdeauna. Sau, cum ar zice Artaud (în „Héliogabale ou l’Anarchiste couronné“), „les principes… ne s’inventent; ils se gardent, ils se communiquent“. Deh!
N-am ajuns să înjur totul! Pentru că, dac-aș înjura totul, înjurătura și-ar pierde semnificația.
Erați foarte simpatic în iulie, în ziua aceea cînd dragul de Nichita mă rugase să-l ajut să coboare scările de la Uniune. Erați simpatic de tot pentru că jumătate din cuvintele pe care le foloseați se adunau în suave înjurături. Vă iubesc toți cei tineri! E bine! Și așa e drept!
Zac aici, în munți, printre oameni cel mai des stupizi, profesorași de o mizerie intelectuală ce face bube, raportîndu-se la primari, gestionari și alte punți din astea unse cu rahat. În timp ce eu, un risipit, un dăruit, mă  raportez la spiritualitatea universală. Citesc ore în șir. Și ascult muzică. Și-s singur. Ce bine!
Iubesc o fată de cinșpe ani și refuz să mănînc stele din orice sfîrcuri. Avantajul meu în fața lui Dumnezeu e că-mi pot pune oricînd discurile preferate. Și nu cred în mod serios decît în iubire.
„Naivitatea“ mea nu face pecingeni. Și am ceva curat la care țin, indiferent ce flori își pun la butonieră ipocriții, politicienii și toți obsedații de putoarea puterii. Știți ce citesc în pauzele dintre nimicnicii? Poeme erotice de Pierre Louÿs; ediții unicat dans notre pays!
Pe masă, aici, lîngă o scrisoare de la Domnul Nichita, am o fotografie de la Iași, din „sala“ Junimii, cu dumneavoastră, domnul Șora, Daniel Dimitriu și cu mine citind ceva.
Mi-e dor de dumneavoastră și pentru că sînt amărît. Și sărac. Avem prieteni pentru a avea cui ne plînge!
E ZIUA dumneavoastră în acest februarie muls de omături, așa  că-mi permit să vă îmbrățișez cu dragoste și prețuire, dorindu-vă tot BINELE pe care-l puteți suporta, liniște și putere de a rămîne mereu poetul și omul admirabil care sînteți!
LA MULȚI ANI!

Prețuirea și dragostea mea, mereu!

Aurel Dumitrașcu