R. V. – Apropos de asta… Uite, îmi aduc aminte, am și spus asta de multe ori… Domnule, știi de ce admir și am admirat întotdeauna școala rusească de teatru? Pe Stanislavski de pildă… Am scris despre asta, pe vremuri, la revista „Cinema“ și am mai și spus-o de cîteva ori: rușii sunt singurii care, la Institutul de Teatru, au și clase de recitare.
Ceea ce noi nu avem…
Rușilor le place foarte mult să se ducă la teatru și acolo să vină unul care să le citească sau să le recite din Esenin timp de două ore. Sau să le citească pagini întregi din Dostoievski sau din Tolstoi.
Însă asta este o artă. Arta lecturii. Arta teatrului-lectură. Iar rușii o au.
Au clase speciale cu așa ceva. Ceea ce nu înseamnă că un astfel de actor nu ar putea să fie, dacă este bun, și un bun actor de teatru sau un bun actor de film. Dar sunt și cazuri în care un actor este bun numai la așa ceva. Să vină și să știe să-ți citească din Sadoveanu de pildă. Sau să știe să-ți citească sau să-ți recite din Eminescu. Și cu asta, gata, punctum. Altul știe să-ți joace pe scenă sau în film orice rol vrei. Însă clasele de recitare sunt o specializare extraordinară.
I. V. – Din păcate astăzi, în România, sunt foarte puțini cei ce îți recită corect. Și asta fiindcă nu mai au nicio idee despre ritmică și atunci sar silabele. De pildă, la Eminescu, nu se spune niciodată academii ci académii. Însă cei mai mulți recitatori nu simt deosebirea asta și atunci, dintr-o dată, totul se schimbă.
R. V. – Cum nu se spune teatru ci teátru.
I. V. – Exact:
„Privitor ca la teátru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i…“
R. V. – Am putea să vă dăm foarte multe exemple de genul acesta. „Viață“, de pildă, are și „viață“și „viáță“…
I. V. – Să știți însă că am observat că și francezii nu mai au habar să recite versuri…
R. V. – Nu mai ai habar. Nu mai dau valoare silabică e-ului mut. Nu mai dau valoare silabică…
I. V. – Singurul pe care l-am auzit cîntînd muzică veche franțuzească perfectissimo este Yves Montand. Cîntă absolut splendid. Așa cum am mai spus că, la noi, Ștefan Hrușcă este inegalabil în colinde. N-am mai auzit pe nimeni să cînte atît de frumos ca el. Am ascultat și corul Patriarhiei, și „Madrigalul“, am ascultat fel de fel de coruri sau diverși cîntăreți însă așa cum cîntă colindele Ștefan Hrușcă nu le cîntă nimeni. Are o simplitate și o frumusețe care, într-adevăr, te transpune într-o atmosferă în care te simți alt om. Pentru mine acest om este extraordinar.

 

„SADOVEANU RECITA FRUMOS DAR
TREBUIE SĂ FACI UN RABAT CA SĂ-L ASCULȚI“

 

F. A. – Sadoveanu vă place cum recita?
I. V. – Sadoveanu recita frumos dar, în momentul în care ești obișnuit cu limba literară trebuie să faci deja un rabat ca să asculți pe cineva recitînd în dialect. Fiindcă Sadoveanu recita cu un accent moldovenesc.
R. V. – Uite, apropos de asta, mi-aduc aminte de Geo Bogza, Dumnezeu să-l ierte, cu care am fost foarte prieten. Pe vremea aceea, la radio, în fiecare seară, înainte de ora 2200 sau ora 2300, se difuza emisiunea „5 minute de poezie“, realizată de mine. Nu recitam din poemele mele, fie alegeam ceva din Eminescu, fie din vreun poet străin tradus de mine sau de alții.
Ei bine, într-o seară am recitat din Eminescu. Țin minte că poemul era „La Steaua“. Bogza mă asculta. Știa că nu sunt în direct, în studio, fiindcă eu imprimam mai multe poeme iar ele se difuzau apoi, pe rînd. Așadar Bogza mă asculta și apoi mă sună și-mi zice: „Dragă, te-am auzit acum… Mi-ai dat peste cap toată viziunea mea despre Eminescu!“
Fiindcă, atunci cînd recitam, puneam accentele altfel. În „La Steaua“, de pildă, primele trei strofe erau metafizice dar eu accentuam întotdeauna strofa aceea finală în care îi explica proastei despre ce este vorba în poem:
„Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor (proasta dracului!)
Ne urmăreşte încă.“
Asta era tonalitatea pe care o alegeam. Bine, eu acum vulgarizez voit, ca să mă înțelegi…
Iar Bogza mi-a zis: „Dragă, cu chestia asta m-ai întors pe dos!“.
Asta făceam eu cînd recitam, băteam pe altceva. Și nu fiindcă doream să mă dau deștept ci fiindcă știam că genial e ăla care le-a scris, nu eu, cel care doar le descifrez. Eu, dacă aveam vreun merit, aveam doar meritul că am intuit ca asta a dorit să spună poetul. Altminteri, dacă nu faci astfel de separații, nu mai are nicio poantă.
Iar Eminescu știa treaba asta foarte bine. Eminescu avea știința căderii de cortină. O cădere de cortină, la final de act sau la finalul unei piese, trebuie să pună accentul pe ceva anume.

 

„UN SINGUR LUCRU MĂ SUPĂRĂ LA CĂRTĂRESCU: GRAMATICA!“

 

F. A. – Domnule Romulus Vulpescu, citiți poeții actuali? Citiți scriitorii actuali, care sunt astăzi la modă? De pildă îl citiți pe Mircea Cărtărescu? Sau pe Horia Roman Patapievici?
I. V. – Da. Sigur că îi citim.
F. A. – De ce credeți că-i iubesc tinerii pe domnul Cărtărescu sau pe domnul Patapievici?
I. V. – Vreau să vă spun că aș vorbi cu păcat dacă aș spune ceva rău despre domnul Cărtărescu. I-am citit doar „Levantul“ și mi-a plăcut. Altele nu știu, nu le-am citit. Dar asta mi-a plăcut.
R. V. – Și eu tot asta am citit.
I. V. – Deci ar fi nedrept să spun ceva rău despre el. Iar din domnul Patapievici am citit „Politicele“ care nu aș putea spune că m-au încîntat. Deși domnia sa este o persoană extrem de cultivată, un om de știință în primul rînd, cu o logică în vorbire dar și cu foarte mult snobism.
F. A. – Este o modă?
I. V. – Absolut. Este o modă de a recepta, care pornește tot din snobism. Eu cunosc foarte mulți snobi.
Piața Universității a fost un exemplu elocvent în acest sens. În Piața Universității erau și oameni care au suferit, într-adevăr, în regimul comunist dar aceștia nu mai aveau loc de ăia care fuseseră în Comitetul Central, de fel de fel de directori de instituții de gradul I sau de copilașii lor care își făceau veacul acolo fiindcă așa era frumos și așa se purta.
Revenind la domnul Patapievici, trebuie să fiu dreaptă (deși părerea domniei sale despre Eminescu și despre poporul român nu mă încîntă): este un personaj foarte cultivat, care se prezintă extraordinar de bine și care chiar ne face onoare. Oricine îl cunoaște vede în el un adevărat domn.
Iar domnul Cărtărescu, v-am spus, mie mi-a plăcut. Un singur lucru mă supără la domnia sa: gramatica limbii române. Pentru că nu accept ca el, un om cultivat, care chiar predă la Facultatea de Filologie din București, să spună „trebuie să“ și „înainte să“. Iertați-mă, nu accept asta nici măcar la cineva care a terminat doar un liceu.
„Trebuie să“ în sensul de „probabil“, „se vede treaba că“…
R. V. – Ăsta-i un ovreism: „trebuie că era“. „Trebuie că era tîrziu“.
I. V. – Exact. Cum, ce e aia „trebuie să era tîrziu“? Vedeți, lucruri d-astea le-am surprins la oameni de mare cultură.
Am surprins așa ceva la răposatul mitropolit Bartolomeu, am surprins așa ceva la domnul Cărtărescu – de la care nu mă așteptam, și am mai surprins așa ceva la eminenta poetă Constanța Buzea, în niște amintiri ale ei.
Repet: nu accept așa ceva.
R. V. – Vedeți, caut să-i înțeleg, deși toți știu că sunt mai purist decât se admite. Însă nu asta este problema, că-ți mai scapă. Așa, slavă Domnului, am prins destui care scapă acuzative false sau mai știu eu ce…
I. V. – Bine, dacă e să ne aducem aminte eu știu un romancier care, în toate romanele lui, nu o să vezi „care“ la acuzativ. Mereu întîlnești: „cărțile care le-am citit“, „oamenii care i-am văzut“, etc. Însă acest personaj măcar are scuza că este de profesie medic, nu scriitor.
R. V. – Cred că te referi la Buzura…
I. V. – Exact. Însă este inadmisibil. Nici dacă ai făcut doar un liceu nu se poate să vorbești așa.
Sau, uite, altceva: în ziua de astăzi nimeni nu mai face diferența între „maxim“ (adjectiv) și „maximum“ (care este substantiv și adverb). Peste tot auzi că se zice: „Au fost maxim 500 de persoane“. Sau „se aflau maxim 20 de copii“.
F. A. – Dacă asta aud mereu la televizor…
I. V. – Bineînțeles! Că aud n-ar fi nimic dar mai și văd scris așa pe subtitrare. Este groaznic.
R. V. – Uite, de pildă nu se mai spune „loc“. Se spune„locație“.
I. V. – Da. Nu mai există „loc“. Este un cuvînt de rușine…
R. V. – Ca și cum te-aș întreba eu acum: „Dumneata de unde ești de locație?“. Sau: „Din ce locație ai sosit dumneata la București?“
Pentru mine asta este mîrlănirea limbii române. Mitocănirea, curata manelizare a limbii române.