Fabian Anton Official Site

Tag: convorbiri

Interviu cu Ileana & Romulus Vulpescu: „FENOMENUL PIAȚA UNIVERSITĂȚII A FOST UN EXEMPLU ELOCVENT DE SNOBISM“ (2)

R. V. – Apropos de asta… Uite, îmi aduc aminte, am și spus asta de multe ori… Domnule, știi de ce admir și am admirat întotdeauna școala rusească de teatru? Pe Stanislavski de pildă… Am scris despre asta, pe vremuri, la revista „Cinema“ și am mai și spus-o de cîteva ori: rușii sunt singurii care, la Institutul de Teatru, au și clase de recitare.
Ceea ce noi nu avem…
Rușilor le place foarte mult să se ducă la teatru și acolo să vină unul care să le citească sau să le recite din Esenin timp de două ore. Sau să le citească pagini întregi din Dostoievski sau din Tolstoi.
Însă asta este o artă. Arta lecturii. Arta teatrului-lectură. Iar rușii o au.
Au clase speciale cu așa ceva. Ceea ce nu înseamnă că un astfel de actor nu ar putea să fie, dacă este bun, și un bun actor de teatru sau un bun actor de film. Dar sunt și cazuri în care un actor este bun numai la așa ceva. Să vină și să știe să-ți citească din Sadoveanu de pildă. Sau să știe să-ți citească sau să-ți recite din Eminescu. Și cu asta, gata, punctum. Altul știe să-ți joace pe scenă sau în film orice rol vrei. Însă clasele de recitare sunt o specializare extraordinară.
I. V. – Din păcate astăzi, în România, sunt foarte puțini cei ce îți recită corect. Și asta fiindcă nu mai au nicio idee despre ritmică și atunci sar silabele. De pildă, la Eminescu, nu se spune niciodată academii ci académii. Însă cei mai mulți recitatori nu simt deosebirea asta și atunci, dintr-o dată, totul se schimbă.
R. V. – Cum nu se spune teatru ci teátru.
I. V. – Exact:
„Privitor ca la teátru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i…“
R. V. – Am putea să vă dăm foarte multe exemple de genul acesta. „Viață“, de pildă, are și „viață“și „viáță“…
I. V. – Să știți însă că am observat că și francezii nu mai au habar să recite versuri…
R. V. – Nu mai ai habar. Nu mai dau valoare silabică e-ului mut. Nu mai dau valoare silabică…
I. V. – Singurul pe care l-am auzit cîntînd muzică veche franțuzească perfectissimo este Yves Montand. Cîntă absolut splendid. Așa cum am mai spus că, la noi, Ștefan Hrușcă este inegalabil în colinde. N-am mai auzit pe nimeni să cînte atît de frumos ca el. Am ascultat și corul Patriarhiei, și „Madrigalul“, am ascultat fel de fel de coruri sau diverși cîntăreți însă așa cum cîntă colindele Ștefan Hrușcă nu le cîntă nimeni. Are o simplitate și o frumusețe care, într-adevăr, te transpune într-o atmosferă în care te simți alt om. Pentru mine acest om este extraordinar.

 

„SADOVEANU RECITA FRUMOS DAR
TREBUIE SĂ FACI UN RABAT CA SĂ-L ASCULȚI“

 

F. A. – Sadoveanu vă place cum recita?
I. V. – Sadoveanu recita frumos dar, în momentul în care ești obișnuit cu limba literară trebuie să faci deja un rabat ca să asculți pe cineva recitînd în dialect. Fiindcă Sadoveanu recita cu un accent moldovenesc.
R. V. – Uite, apropos de asta, mi-aduc aminte de Geo Bogza, Dumnezeu să-l ierte, cu care am fost foarte prieten. Pe vremea aceea, la radio, în fiecare seară, înainte de ora 2200 sau ora 2300, se difuza emisiunea „5 minute de poezie“, realizată de mine. Nu recitam din poemele mele, fie alegeam ceva din Eminescu, fie din vreun poet străin tradus de mine sau de alții.
Ei bine, într-o seară am recitat din Eminescu. Țin minte că poemul era „La Steaua“. Bogza mă asculta. Știa că nu sunt în direct, în studio, fiindcă eu imprimam mai multe poeme iar ele se difuzau apoi, pe rînd. Așadar Bogza mă asculta și apoi mă sună și-mi zice: „Dragă, te-am auzit acum… Mi-ai dat peste cap toată viziunea mea despre Eminescu!“
Fiindcă, atunci cînd recitam, puneam accentele altfel. În „La Steaua“, de pildă, primele trei strofe erau metafizice dar eu accentuam întotdeauna strofa aceea finală în care îi explica proastei despre ce este vorba în poem:
„Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor (proasta dracului!)
Ne urmăreşte încă.“
Asta era tonalitatea pe care o alegeam. Bine, eu acum vulgarizez voit, ca să mă înțelegi…
Iar Bogza mi-a zis: „Dragă, cu chestia asta m-ai întors pe dos!“.
Asta făceam eu cînd recitam, băteam pe altceva. Și nu fiindcă doream să mă dau deștept ci fiindcă știam că genial e ăla care le-a scris, nu eu, cel care doar le descifrez. Eu, dacă aveam vreun merit, aveam doar meritul că am intuit ca asta a dorit să spună poetul. Altminteri, dacă nu faci astfel de separații, nu mai are nicio poantă.
Iar Eminescu știa treaba asta foarte bine. Eminescu avea știința căderii de cortină. O cădere de cortină, la final de act sau la finalul unei piese, trebuie să pună accentul pe ceva anume.

 

„UN SINGUR LUCRU MĂ SUPĂRĂ LA CĂRTĂRESCU: GRAMATICA!“

 

F. A. – Domnule Romulus Vulpescu, citiți poeții actuali? Citiți scriitorii actuali, care sunt astăzi la modă? De pildă îl citiți pe Mircea Cărtărescu? Sau pe Horia Roman Patapievici?
I. V. – Da. Sigur că îi citim.
F. A. – De ce credeți că-i iubesc tinerii pe domnul Cărtărescu sau pe domnul Patapievici?
I. V. – Vreau să vă spun că aș vorbi cu păcat dacă aș spune ceva rău despre domnul Cărtărescu. I-am citit doar „Levantul“ și mi-a plăcut. Altele nu știu, nu le-am citit. Dar asta mi-a plăcut.
R. V. – Și eu tot asta am citit.
I. V. – Deci ar fi nedrept să spun ceva rău despre el. Iar din domnul Patapievici am citit „Politicele“ care nu aș putea spune că m-au încîntat. Deși domnia sa este o persoană extrem de cultivată, un om de știință în primul rînd, cu o logică în vorbire dar și cu foarte mult snobism.
F. A. – Este o modă?
I. V. – Absolut. Este o modă de a recepta, care pornește tot din snobism. Eu cunosc foarte mulți snobi.
Piața Universității a fost un exemplu elocvent în acest sens. În Piața Universității erau și oameni care au suferit, într-adevăr, în regimul comunist dar aceștia nu mai aveau loc de ăia care fuseseră în Comitetul Central, de fel de fel de directori de instituții de gradul I sau de copilașii lor care își făceau veacul acolo fiindcă așa era frumos și așa se purta.
Revenind la domnul Patapievici, trebuie să fiu dreaptă (deși părerea domniei sale despre Eminescu și despre poporul român nu mă încîntă): este un personaj foarte cultivat, care se prezintă extraordinar de bine și care chiar ne face onoare. Oricine îl cunoaște vede în el un adevărat domn.
Iar domnul Cărtărescu, v-am spus, mie mi-a plăcut. Un singur lucru mă supără la domnia sa: gramatica limbii române. Pentru că nu accept ca el, un om cultivat, care chiar predă la Facultatea de Filologie din București, să spună „trebuie să“ și „înainte să“. Iertați-mă, nu accept asta nici măcar la cineva care a terminat doar un liceu.
„Trebuie să“ în sensul de „probabil“, „se vede treaba că“…
R. V. – Ăsta-i un ovreism: „trebuie că era“. „Trebuie că era tîrziu“.
I. V. – Exact. Cum, ce e aia „trebuie să era tîrziu“? Vedeți, lucruri d-astea le-am surprins la oameni de mare cultură.
Am surprins așa ceva la răposatul mitropolit Bartolomeu, am surprins așa ceva la domnul Cărtărescu – de la care nu mă așteptam, și am mai surprins așa ceva la eminenta poetă Constanța Buzea, în niște amintiri ale ei.
Repet: nu accept așa ceva.
R. V. – Vedeți, caut să-i înțeleg, deși toți știu că sunt mai purist decât se admite. Însă nu asta este problema, că-ți mai scapă. Așa, slavă Domnului, am prins destui care scapă acuzative false sau mai știu eu ce…
I. V. – Bine, dacă e să ne aducem aminte eu știu un romancier care, în toate romanele lui, nu o să vezi „care“ la acuzativ. Mereu întîlnești: „cărțile care le-am citit“, „oamenii care i-am văzut“, etc. Însă acest personaj măcar are scuza că este de profesie medic, nu scriitor.
R. V. – Cred că te referi la Buzura…
I. V. – Exact. Însă este inadmisibil. Nici dacă ai făcut doar un liceu nu se poate să vorbești așa.
Sau, uite, altceva: în ziua de astăzi nimeni nu mai face diferența între „maxim“ (adjectiv) și „maximum“ (care este substantiv și adverb). Peste tot auzi că se zice: „Au fost maxim 500 de persoane“. Sau „se aflau maxim 20 de copii“.
F. A. – Dacă asta aud mereu la televizor…
I. V. – Bineînțeles! Că aud n-ar fi nimic dar mai și văd scris așa pe subtitrare. Este groaznic.
R. V. – Uite, de pildă nu se mai spune „loc“. Se spune„locație“.
I. V. – Da. Nu mai există „loc“. Este un cuvînt de rușine…
R. V. – Ca și cum te-aș întreba eu acum: „Dumneata de unde ești de locație?“. Sau: „Din ce locație ai sosit dumneata la București?“
Pentru mine asta este mîrlănirea limbii române. Mitocănirea, curata manelizare a limbii române.

Interviu cu Ileana & Romulus Vulpescu: “Invazia de idoli din ziua de astăzi este avantajată de incultură!” (1)

„NE-AM SĂTURAT DE TOATĂ INTRIGĂRIA DIN ȚARA ASTA!“

F. A. – Doamnă Ileana Vulpescu, domnule Romulus Vulpescu, vă mulțumesc că ați acceptat, într-un final, să facem această convorbire.
R. V. – Cu greu am acceptat, dar hai…
F. A. – Cu greu, este adevărat. Ne puteți spune, pentru cei ce ne vor citi mai apoi, de unde atîta reticență?
Trebuie să spunem că pregătim interviul acesta de vreo 8 luni de zile…
I. V. – Așa este…
F. A. – De ce atîta reticență?
I. V. – Domnule Fabian, trebuie să vă spun că, după cum bănuiți, ne-am săturat de tot ce se întîmplă în țara asta, de toată mojicia, de toată intrigăria, de tot…
Vreți să aflați cum au ajuns fanarioții să domnească în țara noastră? Vă spun eu: pentru că se săturaseră și turcii de cîtă intrigărie era aici. Cum era unul uns Domn niște boieri se duceau la Stambul și spuneau: „Noi vă oferim peșcheș mai mare!“ Și atunci sosea gealatul și tăia gîtul domnitorului… Și au ținut-o tot așa românașii noștri, pînă s-au săturat și turcii de mahalaua care era la noi. Așa că ne-au trimis fanarioții, care erau niște funcționari greci ce au luat țara în primire.
R. V. – Hai Ileana, să fim serioși… Te apuci acum să explici cine erau fanarioții?!
F. A. – Așadar de aceea v-ați arătat atît de sceptici cînd ați auzit dorința mea de a face acest interviu care să fie așa, un punct de reper mai ales pentru cei tineri. Mai mult chiar, domnul Vulpescu mi-a spus chiar răspicat că „pentru tineri nu mai avem nicio șansă să facem ceva“…
I. V. – Acum serios, domnule Fabian, ce credeți că mai putem face pentru tineret?
R. V. – Și la ce bun?
F. A. – V-am răspuns și la telefon: măcar ne facem datoria…
R. V. – Ne facem datoria în gol…
F. A. – Credeți?
R. V. – Da. Sunt absolut convins! Fiindcă, în momentul de față – deși nu spun că este rău computerul sau internetul (că noi nu știm să-l folosim asta este o altă poveste) – majoritatea celor ce-l folosesc nu mai citește. Toți spun: „N-am nevoie să mai citesc ceva atîta timp cît văd totul pe internet, cît aflu totul de pe internet!“ Nu se mai citește, domnule!
F. A. – Însă, uitați, astăzi de dimineață am găsit pe internet atît interviurile dumneavoastră mai vechi cît și comentarii ale cititorilor. Și am observat că sunt foarte mulți cei ce vă iubesc. Sunt foarte mulți cei ce v-au citit romanele sau volumele de poezie…
R. V. – Aveți dreptate. Însă aici nu vorbim despre mine și despre Ileana. Eu spun că, în general, lumea, tineretul, nu mai citește. Nu este vorba că nu se mai citesc cărțile mele. Nu. Tineretul nu mai citește nimic. Și, de altfel, este și greu să o facă avînd în vedere la ce prețuri au ajuns cărțile în ziua de astăzi. Nu vezi că o cărțulie subțirică nu o poți cumpăra cu mai puțin de 20 de lei?

„INTERNETUL ESTE UN INSTRUMENT DE FORMARE EXCEPȚIONAL
DAR NU ÎNLOCUIEȘTE NICIODATĂ CULTURA!“

 

I. V. – Eu nu cred că este vorba numai despre asta. Este vorba și despre un enorm dezinteres. Fiindcă altfel, așa cum ai bani de discotecă și bani de un pachet de țigări ai putea avea și bani ca să cumperi o carte. Însă, la ora actuală, nu mai există niciun interes pentru carte.
În momentul în care a apărut internetul – care, repet, este extraordinar de folositor – toți au spus: „Ce rost mai are să citesc cînd pot să apăs pe două butoane și să aflu tot ce vreau?“
Îmi amintesc că Tudor Gheorghe l-a întrebat cîndva pe băiatul său, care nici el nu citește deloc, deși este foarte deștept, foarte dotat: „De ce nu citești măi omule?“ Iar puștiul i-a răspuns: „Nu înțeleg ce anume te deranjează. Întreabă-mă orice, absolut orice vrei, și-ți aflu imediat!“ Tudor i-a pus atunci o întrebare despre Raskolnikov iar fiu-său s-a dus imediat să caute răspunsul pe internet. Dar Tudor l-a oprit cu o altă întrebare: „Bine, dar ca să-l cauți pe internet nu crezi că trebuia să știi despre el dinainte?“ Și așa este.
Deci eu nu spun că internetul nu folosește ca instrument de formare excepțional. Spun doar că nu înlocuiește niciodată cultura.
F. A. – Nu credeți că este vorba despre altceva totuși? Internetul a apărut de vreo 10 ani…
I. V. – Da, în România cam așa este…
F. A. – Însă nu credeți că tineri au început să nu mai citească începînd cu Revoluția din 1989?
I. V. – Să știți că aveți dreptate în mare măsură. Fiindcă, în general, totul a pornit de la familie. De la acei
„copii cu cheia la gât“.
F. A. – Generația mea de pildă…
I. V. – Exact. Totul a pornit de la acei părinți ce nu mai aveau timp să se ocupe și de copiii lor. De la mamele care, când ajungeau acasă de la muncă, nu știau pe ce să pună mîna mai întîi. Aveau și de spălat rufe, și de făcut mîncare, și cîte și mai cîte…
Și atunci toți acești copii, toate aceste generații, au crescut într-o atmosferă de familie ce nu-i mai îndemna și la lectură.
Apoi, trebuie să nu uităm un lucru: și școala a devenit din ce în ce mai proastă în România. S-a degradat teribil și, din cauza asta, nici acolo copiilor nu li s-a inspirat gustul pentru lectură. Iar dacă privim acum ce anume conțin unele manuale de română, ce obscenități se publică în chip de literatură, te apucă groaza. Și atunci cum și ce să mai citești?!
Așadar totul este dirijat spre ieftinătate.
Nu vedeți că televiziunile noastre lansează în fiecare săptămînă cîte o vedetă. Îmi spunea Carmen Stănescu – care s-a retras din teatru și care a fost într-adevăr o vedetă: „Pe vremea mea, cînd erai vedetă chiar meritai să ți se spună așa!“ Acum, săptămînal, fiecare post de televiziune mai lansează cîte o vedetă.
F. A. – Credeți că mai știu tinerii de astăzi de Carmen Stănescu? Sau de Mișu Fotino?
I. V. – Poate cei care mai merg la teatru să mai știe cîte ceva. Fiindcă Mișu încă mai joacă din cîte știu…
F. A. – Nu, nici domnul Fotino nu mai joacă. S-a retras și dînsul…
I. V. – Nu mai știu, nu am mai fost la teatru ce ceva vreme fiindcă mă deplasez cam greu.
F. A. – Au rămas însă domnul Beligan, domnul Ion Lucian…
I. V. – Bine, ei au rămas tari pe poziții. Dar să-ți spun ceva: foarte mulți s-au retras și fiindcă au fost dezamăgiți de felul în care a ajuns să se facă teatru astăzi în România…

 

„DOMNUL REBENGIUC ERA SĂ-L IA LA PALME PE ANDREI ȘERBAN“

 

F. A. – Este exact ce povesteați, astăzi avem „vedete“. Tinerii nu știu cine este doamna Carmen Stănescu dar în schimb îl iubesc pe Andrei Șerban de pildă…
I. V. – Domnule, Andrei Șerban a plecat de aici avînd la activ cîteva premii internaționale obținute încă de cînd era student la regie. Să știți că, pe vremea aceea, Andrei Șerban promitea enorm de mult. Noi nu știm exact ce anume a făcut el apoi în Statele Unite, că nu am fost martori, însă știm că, atunci cînd s-a reîntors în România a venit crezînd că a sosit într-un deșert cultural. Ca și cum în România s-a dormit din 1947 și pînă la sosirea lui, în 1990.
R. V. – Dumneavoastră nu știț dar, cînd s-a reîntors, mi-a propus să luăm împreună conducerea Naționalului. Sigur că l-am refuzat, i-am zis: „Vezi-ți domnule de treabă!“ Știi cine era cel mai intrigat pe atunci de atitudinea lui? Domnul Rebengiuc, care era lîngă mine și care era să-l ia la palme. „Nu ți-e rușine, măgarule, să te comporți așa?“ i-a zis.
I. V. – Acum, vedeți dumneavoastră, fiindcă am vorbit de doamna Carmen Stănescu trebuie să știți și că vedeta de teatru este condamnată la uitare dacă nu a făcut și film. Dacă nu l-ai văzut jucînd pe un actor nu ai cum să știi nimic despre el. De aceea astăzi sunt mari actori despre care generația actuală de tineri nu știe nimic fiindcă nu i-a văzut niciodată jucînd. Așa că n-are de unde să-i știe dacă nu cumva au jucat și-n filme.
R. V. – Sau dacă nu au apărut cumva și la televiziune.
I. V. – Exact. Fiindcă doar așa se conservă imaginea lor. Altminteri să știți că teatru nu prea ajută actorul.
R. V. – Credeți că mai știe cineva astăzi cum era Matei Millo, de pildă?
I. V. – Sau cum era Nottara?
F. A. – Se poate afla… Există cărțile lui Massoff, există monografii…
R. V. – Alea nu contează. Poți spune cu adevărat că știi cine a fost un actor doar dacă l-ai văzut jucînd. Îl reții doar pentru că l-ai văzut.
Eu, de pildă, am avut șansa să cunosc și să lucrez cu câțiva actori extraordinari, deși nu sunt aproape deloc cunoscuți de tinerii de azi. Unul dintre ei a fost și este, fiindcă trăiește încă, mulțumesc lui Dumnezeu, Mircea Andreescu.
I. V. – De la teatrul din Brașov.
R. V. – Exact. Prin 1974 am montat acolo „D-ale carnavalului“ și pe el l-am distribuit în Iancu Pampon. Țin minte că am fost atît de entuziasmat de cum mergeau repetițiile că într-o zi l-am oprit și i-am spus: „Domnule, păcat că în vremurile astea moderne, cînd există posibilitatea să filmezi orice, păcat că nu te pot filma interpretînd toate rolurile din piesa asta, inclusiv alea feminine!“ Că putea să joace fenomenal absolut orice, inclusiv travestiuri cu Didina Mazu sau Mița Baston, atît de formidabil este. Un actor absolut fabulos. Și este doar unul din ei.
Sau, uite, o altă actriță formidabilă este, după părerea mea, Margareta Pogonat.

 

„TEATRUL ESTE O ARTĂ A PERISABILULUI
DAR ADEVĂRATUL ACTOR ESTE CEL DE TEATRU“

I. V. – Dar să știți că teatrul este o artă a perisabilului. În teatru doar dacă ai văzut un actor îl poți și ține minte. Altminteri nu.
Plus că, în fiecare seară, deși actorul joacă același rol, nu este obligatoriu să fie egal cu ceea ce a fost în seara precedentă. Fiindcă în teatru contează intensitatea cu care joci, iar asta variază de la clipă la clipă. Actorul de teatru, oricît s-ar strădui, arată mereu că este totuși și el un om și că nu se poate ca ceva din interiorul lui să nu fie mereu marcat de clipă, de eveniment. Iar asta se simte imediat pe scenă.
R. V. – Exact. În teatru este mereu variație.
I. V. – Chiar dacă te duci de trei ori să vezi același spectacol nu știu dacă o să ți se pară la fel jocul unui actor…
F. A. – Sigur că nu…
I. V. – Și asta din cauza a ceea ce vă spuneam: teatrul este o artă a perisabilului.
R. V. – Eu am spus-o de multe ori: dacă am acceptat mereu să fac și regie a fost pentru că doar așa am posibilitatea să văd rolul ideal al fiecărui actor. În ce sens? Uite, la o repetiție, astăzi, un actor joacă perfect o anume scenă. Mîine, la altă repetiție, se poate întîmpla să îi iasă mai bine altă scenă. Și tot așa… Iar în memoria mea, toate aceste scene, puse cap la cap, îmi arată cam 80% din rolul ideal pentru acel actor, în relație cu ceilalți parteneri de scenă. Și mereu mi-a ieșit experimentul ăsta. D-aia am și avut ocazia să lucrez cu mari actori, alături de care am bătut țara în lung și în lat…
I. V. – Pe de altă parte, din punctul meu de vedere, adevăratul actor este actorul de teatru. Îmi aduc aminte că cineva l-a întrebat odată pe Lino Ventura, un mare actor de cinema, de ce nu joacă și teatru. Iar el a răspuns: „Fiți domnilor serioși! Ce, eu sunt în stare să joc teatru? Mie, dacă nu-mi iese o scenă în film, mai filmez o dată sau de două ori. Dar dacă aș fi pe scenă cum m-aș descurca dacă ratez? Pe scenă trebuie într-adevăr să fii perfect. Acolo nu există duble!“
De aceea vă spun, deși nu vreau să diminuez cu nimic meritul actorului de cinema, din punctul meu de vedere, adevăratul actor este cel de teatru. Fiindcă nu are avantajul dublelor.
F. A. – Doamnă Ileana Vulpescu, domnule Romulus Vulpescu, de unde credeți că avem fixul ăsta de a ne face idoli din oricine? Fiindcă, așa cum spuneați și dumneavoastră ceva mai devreme, în zilele noastre tinerii, cum văr pe cineva la televizor sau la cinema, cum și-l fac idol. Așa era și înainte?
I. V. – Nu era așa. Și am să vă spun și de ce…
R. V. – Ideea de a-ți face idoli, de a avea idoli, exista și în tinerețea noastră însă noi aveam un avantaj fiindcă pe vremea aceea nu apăruse televizorul. Exista doar cinematograful ca fabrică de idoli. Pe atunci idoli erau ăia de-i vedeai pe pînză. În rest nu exista decît teatrul ca artă vizuală. De pildă, rareori un tînăr își făcea un idol dintr-un pictor sau dintr-un sculptor.

 

„ACEASTĂ INVAZIE DE IDOLI DIN ZIUA DE
ASTĂZI ESTE AVANTAJATĂ DE INCULTURĂ“

I. V. – Așa este. Artele vizuale au mult mai multe șanse de a crea idoli decît celelalte arte. La un muzicolog, de pildă, nu prea am auzit să dea lumea năvală.
Însă întrebarea este alta: de ce se creează așa ușor idoli în ziua de azi?
Dacă ar fi să răspund aș spune că, în primul rînd asta se întîmplă din superficialitate. Se întîmplă din cauză că admiratorii nu au avut ocazia să vadă și niște persoane care chiar meritau să fie idoli. Și atunci, neavînd informația necesară, este foarte ușor să îți creezi idoli din orice.
Nu vedeți, în ziua de azi citește careva o carte și apoi zice: „Ce măreț autor este ăsta!“ Asta fiindcă nu-l citește pe Shakespeare înainte, de pildă, ca să aibă un model de autor într-adevăr măreț.
Cultura nu este ceva care se asimilează într-o singură zi. Întîi de toate îți trebuie o anumită disciplină și trebuie neapărat să începi cu începutul. Cultura este ca matematica. La matematică nu poți face ecuații de gradul 2 dacă n-ai învățat înainte să faci cele 4 operații aritmetice sau dacă n-ai învățat tabla înmulțirii. La fel se întîmplă și în cultură.
Așadar această invazie de idoli din ziua de astăzi este avantajată de incultură.
R. V. – Poate e cam dur să spunem „incultură“. O cultură precară să zicem…
I. V. – Mă rog, o cultură făcută pe sărite.

 

Un interviu de Fabian ANTON
aprilie 2011